Pe 27 septembrie 2017, mass-media internaţională a transmis că un grup de 40 de savanţi și clerici romano-catolici conservatori l-au acuzat pe papa Francis că răspândeşte învăţături eretice.

Relatările de presă susţineau că o scrisoare de 25 de pagini, ce poartă titlul „Corecţie filială privind propagarea ereziilor”[1] i-a fost transmisă papei pe 11 august 2017.[2] Întrucât nu a existat nicio reacţie de la Vatican, scrisoarea a fost făcută publică. În aceasta, semnatarii l-au acuzat pe papă de propagarea a șapte poziţii eretice privind căsătoria, viaţa morală și sacramentele.[3] Este, de asemenea, de interes faptul că în acest an aniversar – 500 de ani de Reforma protestantă – grupul vede influenţa lui Martin Luther asupra teologiei papei Francisc.

Publicarea scrisorii a ridicat imediat întrebări: Cum este posibil ca un papă infailibil să fie acuzat de erezie? Nu sunt scrierile, declaraţiile şi alte rostiri ale sale fără erori? Aceste întrebări sunt importante şi ar trebui luate în atenţie. Înţelegerea felului în care infailibilitatea papală funcţionează în cadrul Bisericii Romano-Catolice ar putea fi de asemenea utilă în eforturile noastre evanghelistice. Să începem cu o scurtă istorie a infailibilităţii.

Creştinismul timpuriu

Creştinismul din epoca timpurie postapostolică s-a aflat într-o poziţie dificilă. Creştinii se confruntau cu o serie de provocări: Isus nu S-a întors cum se aşteptau toţi; moartea primei generaţii de conducători a lăsat comunităţile creştine cu o problemă de conducere viabilă;[4]unitatea creştină se afla sub ameninţarea externă a persecuţiilor iniţiate de autorităţile romane şi sub ameninţarea internă a disensiunilor, a mişcărilor eretice şi a schismelor. Prevenirea dezintegrării creştinismului şi menţinerea unităţii printre credincioşi au devenit extrem de importante. Nu este surprinzător faptul că un număr de scriitori creştini ai timpului sunt consemnaţi ca abordând problema unităţii creștine pe măsură ce primii creștini căutau la liderii lor îndrumare și protecţie.

Sursele istorice indică existenţa sistemului bătrânilor, sau prezbiterilor, având ca sursă biserica din Ierusalim și extinzându-se rapid în lumea creștină.[5] În același timp, circumstanţe precum lipsa de atenţie faţă de Scriptură și atracţia faţă de sistemele păgâne de guvernare au împins treptat creștinismul spre ceea ce mai târziu a devenit cunoscut ca sistemul episcopal și papal al organizării bisericești.

În scrierile gânditorilor creștini din secolul al II-lea găsim seminţele infailibilităţii papale, cu toate că dezvoltarea completă a Scaunului Papal nu a avut loc decât abia în secolele al IV-lea și al V-lea, iar o definire exhaustivă a infailibilităţii papale nu a existat până în al XIX-lea secol. Gânditorii creștini din prima jumătate a secolului al II-lea credeau că cea mai bună modalitate de a proteja unitatea bisericii era aceea de a concentra autoritatea în mâinile a cât mai puţini oameni. În această perioadă observăm apariţia a ceea ce a devenit cunoscut drept monoepiscopat, sau conducerea de către un singur episcop. Episcopul devine șeful de necontestat al adunării de credincioși, înconjurat de un consiliu de prezbiteri și diaconi. Episcopul reprezenta autoritatea – s-a spus – în locul lui Dumnezeu și trebuia ascultat în toate chestiunile legate de doctrină și administraţie.[6]

La a doua jumătate a secolului al II-lea, în cadrul creștinismului catolic, a fost propusă și adoptată o nouă doctrină a succesiunii apostolice. Conform acesteia, episcopii care erau hirotoniţi de predecesorii lor, mergând înapoi pe firul timpului până la apostoli, exercitau aceeași autoritate ca cei doisprezece apostoli. În plus, la hirotonire, episcopii primeau un dar spiritual al adevărului, care le permitea să distingă adevărul de eroare (charisma veritatis certum, lat.). Acest dar spiritual special le-a fost oferit tuturor episcopilor și a fost transmis prin ritualul hirotonirii.[7] Numai aceia care îl posedau deja își puteau așeza mâinile peste cei care urmau să îl primească.[8] Până la mijlocul secolului al III-lea, fiecare mare oraș sau regiune avea un singur episcop responsabil cu toate chestiunile doctrinare și administrative. Încercând să comunice între ei, acești episcopi erau văzuţi ca protectori ai învăţăturilor primite de la apostoli. Concentrarea întregii autorităţi în mâinile lor și credinţa că au primit un dar special de discernământ au fost văzute de gânditorii creștini din secolele al II-lea și al III-lea ca o formulă pentru protejarea unităţii în biserică. Această abatere de la sistemul biblic de conducere a pus bazele dezvoltării ulterioare a primatului și infailibilităţii papale.

Demersuri ulterioare

Edictul de Toleranţă din 311 d.Hr. și Edictul de la Milano, al lui Constantin, din 313 d.Hr. au schimbat drastic cursul creștinismului. În locul unei minorităţi ilegale și persecutate, biserica a devenit acum religia imperiului: liderii/episcopii săi și-au făcut loc în arena publică și li s-a încredinţat răspunderea de a modela destinul imperiului. Dar când decăderea doctrinară și morală a unor episcopi a devenit clară, biserica s-a confruntat cu o dilemă majoră: Cum ar trebui să se raporteze la episcopii corupţi? Cea mai bună soluţie părea a fi o adunare de episcopi într-un consiliu. În timp ce un episcop poate cădea în erezie, cu siguranţă că Dumnezeu ar împiedica corpul de episcopi să greşească.[9] La urma urmei, Hristos a promis că „porţile iadului” nu vor birui biserica Sa și că El va rămâne cu ea până la sfârșit, prin Duhul Său cel Sfânt. Astfel s-a presupus că Duhul Sfânt va călăuzi asemenea adunări, ferindu-le de concluzii eronate. La porunca împăratului Constantin, primul conciliu important s-a întrunit la Niceea, în 325 d.Hr., pentru a trata problema ereziei ariene. [10]

Tot atunci, episcopii de Roma au început să-și revendice conducerea asupra celorlalţi episcopi. Deși biserica din Roma a avut dintotdeauna un statut special în ochii creștinilor din secolele al II-lea și al III-lea, creştinii celui de-al IV-lea secol au fost martorii unei dezvoltări constante a primatului episcopilor acestui oraș. De-a lungul secolului al V-lea, episcopii de Roma au început să susţină că doar ei au primit tradiţia creștină autentică de la Petru, care le-ar fi înmânat-o primului episcop de Roma. Mai mult, ei au început să afirme că Petru i-ar fi oferit episcopului roman supremaţie universală faţă de alţi episcopi. Fiecare episcop roman era astfel succesor al lui Petru și în biserică avea aceeași autoritate cu liderii din timpul apostolilor. Datorită acestui fapt a luat amploare o învăţătură cum că Dumnezeu nu ar permite niciodată ca episcopii de Roma să se îndepărteze de la adevăr întrucât doar ei ar putea distinge realmente adevărul de eroare. În cele din urmă, papii au început să-și atribuie autoritatea supremă pe pământ, nu numai asupra bisericii, ci și asupra statelor seculare.[11] Papalitatea a ajuns la apogeul puterii sale în timpul secolului al XIV-lea, când papa Bonifaciu al VIII-lea a proclamat că, în vederea mântuirii, fiecare fiinţă umană trebuie să fie supusă pontifului roman”.[12]

Atunci când – spre sfârşitul Evului Mediu – eşecul papilor de a trăi conform propriilor standarde a devenit evident, dilema iniţială a fost reformulată: Ce se întâmplă când papii încep să promoveze erezia? S-au propus două soluţii. În primul rând a apărut o mișcare cunoscută drept conciliarism, ce proclama supremaţia concliilor bisericești în detrimentul papilor. Dacă un papă greșea doctrinar, demiterea sa depindea de conciliul format dintr-un grup mai mare de episcopi. Însă papii și teologii lor s-au opus cu fermitate unei astfel de idei şi au depus toate eforturile pentru a se renunţa la conciliarism. La momentul Reformei, conciliarismul deja nu mai avea un rol semnificativ.[13] Cea de-a doua abordare pentru reducerea puterii papalităţii este interesantă pentru că evoca de fapt, pentru prima oară, infailibilitatea papală. Temându-se că un nou papă ar putea anula unele decizii anterioare referitoare la ordinul lor, călugării franciscani din secolul al XIV-lea au propus ca proclamaţiile papilor anteriori să fie infailibile și, prin urmare, ireformabile.[14] Supremaţia papală a atins punctul culminant când, sub presiune papală, Conciliul de la Florenţa (1438-1445) a declarat: „Noi precizăm că Sfântul Scaun Apostolic și pontiful roman deţin primatul în întreaga lume” și că numai episcopului de Roma i-a dat Petru „puterea deplină de a hrăni, a norma și conduce biserica universală”.[15] Ulterior acestui moment nu au mai existat încercări semnificative de subminare a puterii papalităţii din interiorul bisericii. Au existat însă ameninţări din exterior, care au dus în cele din urmă la proclamarea infailibilităţii papale.

Provocarea iluminismului și a liberalismului

Una dintre aceste ameninţări, iluminismul secolului al XVIII-lea, împreună cu cea mai revoluţionară dintre toate mișcările istoriei occidentale au produs o rană de moarte papalităţii: întemniţarea papei Pius al VI-lea de către generalul francez Louis-Alexandre Berthier în anul 1798 a fost rezultatul suprem al acestei mișcări. Iluminismul, cunoscut și ca Epoca Raţiunii, și-a exprimat încrederea în raţiunea umană, a proclamat o viziune optimistă asupra lumii și a naturii umane și a ridicat la rang înalt libertatea de cercetare și autonomia individului. Ostilitatea sa accentuată faţă de toate lucrurile supranaturale a contestat conceptul de revelaţie biblică adoptat de biserică. Însă cel mai important element este faptul că gânditorii iluminismului au contestat și în cele din urmă au respins autoritatea creștină în ansamblu, inclusiv autoritatea papală. Religia, dacă este să fie practicată, ar trebui să fie o chestiune privată. Epoca Raţiunii s-a dovedit a fi o provocare monumentală pentru catolicism și papalitate.[16] Presaţi de criză, gânditorii bisericii au răspuns evidenţiind puterile papalităţii și nevoia de supunere și aderare la învăţăturile bisericești. Tocmai în aceste vremuri tulburi, în primele decade ale secolului al XIX-lea, ideea infailibilităţii papale a prins din nou viată, de data aceasta pe premisa că supravieţuirea și protejarea unităţii bisericii pot fi explicate numai prin prisma autorităţii și supunerii. Biserica, pentru a supravieţui, avea nevoie de un principiu vizibil al unităţii, adică de papalitate. Totuşi, pentru ca papalitatea să funcţioneze eficient ca principiul vizibil al unităţii, Scaunul trebuia înzestrat cu darul infailibilităţii. Supunerea spirituală absolută putea fi manifestată doar faţă de cineva care poseda darul distingerii adevărului de eroare și astfel putea proclama adevărul absolut, neschimbabil și infailibil.

Pius al IX-lea și proclamarea infailibilităţii papale

Deși voci disidente și-au făcut cunoscută opoziţia faţă de doctrina infailibilităţii papale, papa Pius al IX-lea, care a ajuns la putere în 1846, a încurajat pe deplin noua teologie a Scaunului Papal. El a întrunit Primul Conciliu de la Vatican (1869-1870) având scopul precis de a proclama dogma infailibilităţii papale. Constituţia Dogmatică a Conciliului, Pastor aeternus („Păstorul veşnic”), emisă în 1870, îl definea pe papă ca având întâietate absolută și jurisdicţie asupra întregii biserici și a proclamat Scaunul Papal drept principiul unităţii în biserică. Tuturor credincioșilor li s-a pretins aderarea la învăţăturile papilor.[17]

Ultimul capitol al Constituţiei expune trei condiţii ale infailibilităţii: Papa vorbeşte infailibil atunci când vorbește ex cathedra, ad litteram „de pe tron”, ceea ce înseamnă că Papa trebuie să vorbească în calitatea sa oficială de papă, nu ca un simplu individ; declaraţia infailibilă trebuie precedată de o proclamaţie precisă că papa comunică în calitate de „Păstor și Doctor al tuturor creștinilor”. În al doilea rând, papa vorbește infailibil atunci când invocă „autoritatea sa apostolică supremă”, adică vorbește în numele apostolilor. În al treilea rând, papa vorbește infailibil atunci când învăţătura definită se referă la credinţă și la morală. Există şi o a patra condiţie, şi anume, că învăţătura lui este obligatorie pentru toţi creștinii.[18] Pentru ca papa să vorbească infailibil trebuie să fie îndeplinite toate cele patru condiţii, astfel de decrete fiind considerate infailibile și ireformabile. În vocabularul catolic, „ireformabil” înseamnă că aceste învăţături sunt în concordanţă cu garanţia de credinţă acordată primilor episcopi de către ucenicii lui Hristos.

Savanţii catolici subliniază faptul că doar două declaraţii papale, ambele referitoare la Fecioara Maria, îndeplinesc condiţiile de mai sus și sunt astfel considerate infailibile: dogma înălţării Mariei la cer în trup, promulgată de Pius al XII-lea în 1950, și o dogmă moştenită, cea a Imaculatei Concepţii, promulgată de Pius al IX-lea în 1854.[19] Chiar dacă au existat semnificative dezbateri între teologii catolici cu privire la diverse declaraţii papale și semnificaţia lor, nicio altă declaraţie papală nu este considerată oficial infailibilă. Enciclicele papale, scrisorile, discursurile și comentariile care merită o atenţie specială din partea credincioșilor catolici sunt adesea învăluite într-un limbaj al autorităţii și ascultării, dar nu sunt infailibile. După cum a spus, cu rezonanţă, papa celui de-al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965), Ioan al XXIII-lea: „Eu nu sunt infailibil. Papa este infailibil numai atunci când vorbește ex cathedra. Niciodată nu voi vorbi ex cathedra, de aceea nu sunt infailibil.”[20]

Clarificările istorice de mai sus explică modul în care un grup de teologi și clerici îl pot acuza pe actualul papă de răspândirea învăţăturii eretice fără a fi acuzaţi la rândul lor că se îndepărtează de învăţătura bisericii și fără a suporta oarecare consecinţe: ei se raportează la papă pur și simplu ca la un individ şi atât. Scrisoarea lor este motivată de teama că, din cauza influenţei sale mari, enciclicele și comentariile ocazionale ale lui Francisc I pot fi interpretate ca fiind infailibile de credincioși care sunt în necunoştinţă de cauză.