„Ion de-abia așteptase zilele acestea. (…) încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud și-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor. (…) Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori.” (Liviu Rebreanu, Ion)

Mitica dragoste pentru pământ încă mai ţese din fibra românului de la ţară modele atemporale, credincioase tradiţiei din moși-strămoși. Intrigile aprinse, în zilele noastre, de această dragoste sunt însă chiar mai nedrepte și mai dureroase decât cele din opera lui Rebreanu, pentru că se petrec după scenarii în primul rând absurde și-abia apoi triste.

În toamna anului 2003, comuna ieșeană Scobinţi era scena unei drame de familie care a implicat tot satul. Alexandrina Dascălu murise, de bătrâneţe, chiar în sâmbăta în care spera să fie botezată și primită în comunitatea adventistă din sat. Și ea, și soţul ei fuseseră toată viaţa ortodocși. Însă în ultimul timp începuseră să se dea după religia fiului lor adoptiv, care era de mult timp adventist. În loc ca durerea morţii să îi apropie, moartea Alexandrinei i-a învrăjbit pe ortodocși și pe adventiști, primii ajungând să „fure” corpul decedatei pentru a-l putea înhuma după tradiţia ortodoxă. Motivul? În comună exista un singur cimitir, al Bisericii Ortodoxe, iar preotul paroh nu fusese de acord ca femeia să fie îngropată acolo decât dacă i se face slujbă ortodoxă. „Această femeie a trăit întreaga viaţă și a murit ortodox. Eu pot să demonstrez acest lucru cu certificatul de botez și vreau să văd dacă adventiștii pot demonstra același lucru”, a spus preotul. Un lider al bisericii adventiste locale a recunoscut: „Femeia nu primise botezul adventist, însă începuse să frecventeze biserica noastră și poate fi îngropată de noi în virtutea catehezei care i se făcuse și a dorinţei familiei.”

Dorinţa familiei n-a contat însă pentru grupul de ortodocși venit seara la priveghiul femeii ca să încerce să convingă familia să accepte înmormântarea ortodoxă. Erau cam 50 de oameni și „cinci adventiști au fost agresaţi”, relata ulterior pastorul local, care a asigurat că își poate dovedi cuvintele cu câteva filmuleţe pe care apucase să le înregistreze în seara aceea. În timpul scandalului, soţul bătrânei, care avea și el peste 80 de ani, a leșinat și a fost dus la spital. Fiul lor, învinovăţit de ortodocși pentru întreaga situaţie, a fugit într-o pădure din apropierea casei. Rămasă singură pe catafalc, Alexandrina Dascălu a fost luată de ortodocși și înmormântată potrivit tradiţiei străbune. În zadar insistase, de pe patul de spital, Gheorghe Dascălu, soţul femeii, pentru o slujbă adventistă. Bătrânul voia mult ca ea „să fie îngropată de pastorul adventist în cimitirul ortodox sau, dacă nu, în grădina mea”.

Răspunsul preotului, care a dictat și cursul acţiunii, a fost că „cimitirul este al Bisericii Ortodoxe. Oamenii au dat bani și au cumpărat acel pământ în 1999, când s-a construit biserica din sat. Nu poate fi vorba să intre acolo Biserica Adventistă.” Iar cuvintele lui au avut ecou și patru ani mai târziu, când clopotele au bătut și pentru Gheorghe Dascălu. „Am convocat consiliul parohial, care a fost împotriva înmormântării lui în cimitirul ortodox”, spunea, în 2007, același preot. „Mi se pare firesc ca de înmormântare să se ocupe cultul adventist, și nu noi. Cimitirul este făcut din banii enoriașilor ortodocși, pentru familiile lor.” Însă bătrânul fusese el însuși un enoriaș, timp de 81 de ani, a amintit fiul bătrânului. „Tata a plătit 81 de ani dări la biserica ortodoxă și a contribuit și el la acest cimitir. Este și el om și ar fi trebuit să îi respectăm cu toţii hotărârea de a-și alege religia”, a spus Miluţă Dascălu. Deznodământul a fost un compromis: adventiștii au făcut slujbă până în poarta cimitirului, dincolo de care bătrânul a fost înmormântat ortodox.

Șapte ani și o lege mai târziu

Istoria s-a repetat, într-o formă paroxistică, în anul 2014, de data aceasta într-un sat argeșean. Scena a înfăţișat două grupuri de credincioși înmormântând cu slujbe simultane același mort – unii cântând imnuri cu fanfara, în timp ce ceilalţi băteau din palme și intonau „veșnica pomenire”. Ipostaza halucinantă, surprinsă cu o cameră video și difuzată la scurt timp de presa naţională, era, în plan simbolic, o bătaie de joc la adresa „Legii cimitirelor”, un document care fusese publicat în Monitorul Oficial chiar în acel an, după eforturi legislative întinse pe o jumătate de deceniu. Era ca și cum legea nu ar fi existat.

Legea 102/2014 a fost propusă în anul 2009 de șase deputaţi, cei mai mulţi minoritari, din UDMR. Iniţiativa urmărea să suplinească un gol legislativ existent la acel moment și să acţioneze ca o reglementare unitară și transparentă a activităţii cimitirelor. Potrivit acestei legi, administraţiile publice ale cimitirelor sunt obligate ca, la cererea cultelor, să organizeze terenul în așa fel încât să cuprindă sectoare parcelate corespunzător pentru fiecare cult recunoscut de stat. Mai exact, textul legii spune că, „în localităţile în care nu există cimitire comunale şi unele culte nu dispun de cimitir propriu, persoanele decedate care au aparţinut respectivelor culte vor fi înhumate potrivit ritului propriu în cimitirele existente în funcţiune, excepţie făcând cimitirele existente în funcţiune ce aparţin cultelor mozaic şi musulman”[1]. Cazurile amintite mai sus au fost posibile fiindcă administratorii cimitirelor respective au ignorat obligaţia de a înhuma credincioșii altui cult „potrivit ritului propriu”, interpretând deformat regulamentul intern de administrare, cultic[2], la care orice cimitir confesional are dreptul, în baza legii libertăţii religioase.

Ca la carte

În regulamentul intern de administrare a tuturor cimitirelor ortodoxe[3] se stipulează că, la înmormântarea decedaţilor neortodocși, „este interzisă, în incinta cimitirului, orice manifestare de prozelitism”[4]. În mediul rural, unii preoţi au o atitudine chirurgicală și apelează prin urmare la interzicerea oricărei slujbe neortodoxe de înmormântare în cimitirele ortodoxe. Lucrul acesta nu este însă legal, așa cum reiese din autosesizarea Avocatului Poporului după ce, în ianuarie anul acesta, o familie din satul Tălpaș (jud. Dolj) s-a confruntat cu refuzul preotului de a înhuma o credincioasă baptistă în cimitirul ortodox. La Tălpaș, oamenii și-au îngropat ruda pe câmpul unde, după obţinerea tuturor avizelor, ar urma să fie amenajat cimitirul baptist. Cimitirul baptist nu există deocamdată, însă primarul a aprobat înmormântarea ca răspuns la o criză altfel dificil de soluţionat în timpul scurt de la deces la înmormântare. Familia acuză însă că aceasta nu este o soluţie reală, fiindcă femeia care a murit deţinea un loc de veci, plătit conștiincios, în cimitirul în care i-a fost refuzat accesul. Regulamentul intern al cimitirului ortodox are însă o acoperire parţială pentru acest refuz. „Datorită caracterului de bunuri sacre ale cimitirelor parohiale și mânăstirești (…), dacă unul dintre concesionarii unui loc a trecut de la cultul creștin ortodox la un alt cult, nu mai poate fi înmormântat între decedaţii ortodocși și pierde dreptul său de concesiune asupra acelui loc de înmormântare.”[5] Acoperirea este doar parţială, pentru că același articol de regulament continuă menţionând că, în astfel de cazuri, se aplică prevederile curente privind înhumarea credincioșilor din alte culte. Sesizarea Avocatului Poporului vizează așadar suspiciunea de discriminare și de restrângere a libertăţii religioase.

Este greu de contestat rolul pe care atenţia mediatică asupra cazului din Tălpaș l-a avut în autosesizarea Avocatului Poporului. Fiindcă, instituţional, demersuri de combatere a ostilităţii interconfesionale chiar în privinţa cimitirelor au fost făcute de ani de zile și au depășit chiar și graniţa României. De pildă, în rapoartele anuale privind libertatea religioasă în România, Ambasada Statelor Unite la București a atras atenţia constant asupra faptului că, „în anumite situaţii, clerici ai Bisericii Ortodoxe Române au manifestat ostilitate faţă de membri ai grupurilor religioase neortodoxe, au criticat activităţile misionare ale acestora şi le-au blocat accesul la cimitire”. Prima astfel de atenţionare este arhivată online în raportul pe anul 2009 – chiar anul în care a fost publicată legea cimitirelor – și este preluată aproape mot à mot în toate rapoartele care au urmat, până astăzi.

Economic vorbind

Poate că totuși chestiunea blocării accesului în cimitirele ortodoxe nu ar trebui văzută doar în cheia discriminării religioase, ci și dintr-o perspectivă economică. Cel puţin în direcţia aceasta ne duce poziţia adoptată public de Patriarhia Română[6] în anul 2012 și reluată în 2013, când s-a opus acordării dreptului de a administra cimitire operatorilor economici. Printre motivele invocate atunci de Patriarhie a fost, ironic, „tulburarea păcii confesionale în perimetrul cimitirelor deţinute de operatori economici”. „Se va ajunge”, arăta comunicatul emis de Patriarhie, „fie la situaţia în care locurile de veci sunt vândute fără a se ţine cont de apartenenţa confesională, pe criterii strict economice, ceea ce va duce, inevitabil, la conflicte atunci când ceremonii religioase diferite se vor suprapune într-un spaţiu restrâns, fie la împărţirea necorespunzătoare proporţiei credincioşilor a sectoarelor în cimitir, ca o formă de prozelitism pentru cei care nu vor mai găsi locuri în sectorul cultului de care aparţin.” Însă pe lângă acest motiv, Patriarhia arăta îngrijorare și faţă de faptul că „un cimitir aparţinând unui operator economic poate fi uşor dezafectat sau vândut unei alte religii decât cea creştină, sau altcuiva, iar mormintele pot fi profanate sau acoperite cu alte construcţii, dacă se schimbă destinaţia terenului respectiv” –un argument oarecum straniu, având în vedere că, pentru a fi legală, orice construcţie, pe orice teren, are nevoie de un aviz al administraţiei publice.

Într-un interviu, părintele Marian Timofte, consilier în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, adâncea și mai mult, în ciuda intenţiei, argumentul economic: „Noi nu ne luptăm cu niciun patron. Domnule, el să facă, să investească, dar nu îi pot obliga pe preoţi să săvârşească înmormântări şi slujbe într-un loc pe care noi nu-l recunoaştem. Îşi asumă un risc ca în oricare altă afacere. Să iasă sau să nu iasă. Ce se întâmplă dacă un cimitir privat are un preot caterisit să facă slujbe sub preţul pieţei? Sperăm ca preoţii să aducă la cunoştinţa credincioşilor să evite cimitirele private” (subl. red.).

Prefigurarea unor soluţii

Matematic, și democratic, soluţia acestor ciocniri interconfesionale ar trebui să se găsească în lege. Și drept este că legea actuală nu prevede sancţiuni pentru administratorii de cimitire care nu respectă prevederile cu privire la împlinirea nevoilor credincioșilor din toate cultele. Însă pragmatic, adică mai rapid și mai eficient, ar fi ca reprezentanţii cultelor să se mobilizeze și să solicite terenuri pentru amenajarea unor cimitire confesionale, acolo unde ele nu există și sunt necesare.

O astfel de soluţie are mai multe avantaje. Primul este că, potrivit actualei legislaţii, administraţiile publice au obligaţia nu doar să acorde astfel de terenuri, ci, în cazul unei concesiuni, trebuie să și facă în aşa fel încât ele să îndeplinească toate condiţiile legale necesare pentru funcţionarea unui cimitir. Al doilea avantaj este că un astfel de demers este susţinut și de Patriarhia Ortodoxă, care declara prin purtătorul de cuvânt, Vasile Bănescu, că „fiecare comunitate religioasă are dreptul la cimitirul ei și legiuitorul, prin instituţiile statului, este obligat să ofere posibilitatea legală de creare a cimitirelor proprii pentru fiecare confesiune care are un anumit număr de aderenţi”.

Dincolo de aceste împrejurări favorabile, este de asemenea de așteptat ca o iniţiativă de acest tip, proactivă, să aibă șanse mult mai mari de a răspunde adecvat nevoilor cultelor decât orice demers făcut în pripa puţinelor ore care despart un deces de o înmormântare.

Footnotes
[1]„Legea 102/2014, Art. 5, alin. 3, 4, disponibil pe cdep.ro”.
[2]„Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege. (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor)”.
[3]„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, publicat de Cancelaria Sfântului Sinod în 2003 și bazat pe un text propus în 1977 de Adunarea Naţională Bisericească, disponibil pe protoieriaoltenita.ro”.
[4]„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, Art. 39, alin. 2”.
[5]„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, Art. 40”.
[6]„Vezi «Articole din date de 25 Ianuarie 2013», culte.gov.ro”.

Note

„Legea 102/2014, Art. 5, alin. 3, 4, disponibil pe cdep.ro”.
„Cimitirele confesionale se administrează potrivit regulamentelor cultului deţinător. Identitatea confesională a cimitirelor istorice este protejată de lege. (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor)”.
„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, publicat de Cancelaria Sfântului Sinod în 2003 și bazat pe un text propus în 1977 de Adunarea Naţională Bisericească, disponibil pe protoieriaoltenita.ro”.
„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, Art. 39, alin. 2”.
„Regulamentul pentru organizarea și funcţionarea cimitirelor parohiale și mânăstirești din cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, Art. 40”.
„Vezi «Articole din date de 25 Ianuarie 2013», culte.gov.ro”.