Prima parte a vieţii mele a fost marcată de multiple bariere care mă plasau într-un statut minoritar.
Am preluat, din familie și din biserică, convingerea existenţei lui Dumnezeu, împreună cu credinţa în Biblie, în creaţie, în mântuire, în rugăciune și în viaţa viitoare. Dar, în special după ce am început școala, am devenit conștient că aceste convingeri erau radical opuse postulatelor materialiste și evoluţioniste ridicate la rang de politică de stat, filozofie a educaţiei și mod de gândire obligatoriu pentru oamenii educaţi.
Minoritate în mijlocul minorităţilor
Eram printre puţinii care, în mod deschis, respingeau înseși fundamentele pe care trebuia să se construiască societatea românească. Nici măcar nu era nevoie să deschid gura ca să evidenţiez opoziţia radicală faţă de sistemul dominant – săptămânal, absentarea de la școală și neprezentarea la serviciu de vineri seara până sâmbătă seara erau la fel de stridente ca un discurs contestatar amplificat de un megafon cu acoperire naţională.
În afara cadrului oficial, clar dominat de ateismul materialist, erau totuși destui oameni a căror viaţă arăta că nu se desprinseseră complet de gândirea și manifestarea credinţei creștine. Evenimentele definitorii ale vieţii – nașterea, căsătoria, moartea – erau acompaniate în continuare de puternice tradiţii religioase. Sărbătorile bisericești tradiţionale se profilau în continuare ca osatura calendarului, chiar dacă în forme atenuate. Îndeosebi la Paște, bisericile erau pline, în ciuda încercărilor, inabil mascate, ale autorităţilor de a crea o contratradiţie laică.
Dar eram în minoritate și în raport cu această minoritate încă activă pe plan religios. Nu mă puteam asocia cu aceasta la niciuna dintre formele sale religioase, ci îi iritam și pe ei cu respectarea sâmbetei ca sabat al lui Dumnezeu. Conștiinţa diferenţelor de convingeri și de trăire faţă de biserica majoritară se manifesta prin izolare și chiar confruntare doctrinară. Nu doar ideile religioase, ci și multe aspecte ale stilului de viaţă produceau, inevitabil, diferenţiere și separare. Un singur exemplu: alcoolul, indispensabil ca să faciliteze interacţiunile sociale și nelipsit chiar de la sărbătorile religioase, era pentru mine ceva de neatins. Cei care au trăit în acele împrejurări își pot aminti și de alte convingeri și practici care ne distingeau inconfundabil până și de cei mai înrudiţi dintre creștinii practicanţi. Exerciţiul acesta continuu al diferenţierii, conștiinţa constrângerii prin statutul de minoritate însoţită de îmbrăţișarea ei ca factor valorizator nu încetau nici măcar în interiorul propriei biserici.
Dar cum se reflectau toate aceste convingeri și diferenţieri asupra modului în care percepeam relaţia mea cu Dumnezeu? Păstrând proporţiile, cred că mă asemănam cu Ilie, profetul impetuos, care se investise atât de mult în a-și apăra credinţa și a-i înfrunta pe necredincioși, încât a redus dimensiunile universului peste care stăpânește Dumnezeu la o singură persoană, el însuși, declarând: „Am fost plin de râvnă pentru Domnul…; am rămas numai eu singur” (1 Împăraţi 19:10). Această responsabilitate autoimpusă de a fi singurul reprezentant veritabil al lui Dumnezeu l-a copleșit și l-a dus la dorinţa de a muri: „Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei” (vers. 4). De la gândul că Dumnezeu se dezice de atei, de creștini majoritari, de creștini minoritari și de creștini și mai minoritari, pentru că nu Îi merită favoarea, nu a trecut mult timp și am ajuns să-mi pun întrebări înfricoșătoare și cu privire la mine însumi. Îmi amintesc clar o după-amiază de sâmbătă, de altfel festivă, în care cântam în orchestra bisericii; cu toate acestea, mă simţeam la fel de pierdut ca și cei care își petreceau timpul în cârciumă. Măsurându-mi credinţa împotriva altora, am ajuns să mă îndoiesc de propria călătorie spirituală.
Lecţii despre fraţi primite de la Tatăl
Aș vrea să fi știut atunci că Dumnezeul acesta din pricina căruia mă comportam ca un ghimpe în conștiinţa celor care se manifestau ca atei, fie din convingere, fie de circumstanţă, le vorbea și lor, le făcea bine, le dădea timpuri roditoare și le umplea inimile de bucurie (vezi Faptele apostolilor 14:17). Și aș vrea să fi știut că El obţinea, cel puţin de la unii din ei, un răspuns de care eu nu aveam nicio idee.
Imaginaţi-vă un copil ascultător care își aude tatăl mustrându-l pe fratele său rebel. Acest copil poate crede că și el a căpătat dreptul de a-l critica pe fratele său, de a-l privi cu superioritate sau de a-l considera pierdut. Cu toate acestea, percepţia copilului începe să se schimbe atunci când, în alte momente, îl aude pe tatăl său apreciindu-l pe fratele său pentru calităţile acestuia sau cerându-i să îl ajute. Această schimbare de perspectivă persistă și atunci când, în alte ocazii, tatăl revine la mustrări. Astfel, copilul înţelege că tatăl nu este doar o extensie amplificată a propriilor sale prejudecăţi sau reacţii imature și nu poate fi redus la simple stereotipuri. Este esenţial să-L descoperim pe Dumnezeu în împrejurări variate, interacţionând cu persoane diferite prin background, vârstă, cultură sau religie. „Uită-te dar la bunătatea și asprimea lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Pavel (Romani 11:22).
Deosebirile dintre noi nu sunt lipsite de importanţă, pentru că ele pot reflecta o înţelegere corectă sau eronată despre Dumnezeu. Sabatul biblic ne oferă o imagine profundă a lui Dumnezeu: un Creator care, cu dragoste, ne-a adus la viaţă, chiar și cunoscând faptul că într-o zi Îl vom trăda și Îl vom crucifica pe Fiul Său. Și, dincolo de trădarea noastră, El ne invită în fiecare săptămână, prin sabat, să revenim la El, să redescoperim relaţia cu El și să acceptăm invitaţia Sa la o prietenie eternă.
Nicio altă zi aleasă de oameni pentru închinare nu spune ce spune sabatul. Dar oamenii sunt la diferite etape în înţelegerea acestui adevăr.
Unii Îl văd exact așa pe Dumnezeu toată viaţa lor, dar doar la sfârșit înţeleg că sabatul a fost ziua desemnată să ne transmită acest mesaj despre El. Alţii ţin sabatul toată viaţa lor, și doar la sfârșit realizează înţelesul pentru care a fost instituit.
De aceea, în loc să duc o luptă de uzură pentru a demonstra care este ziua cea mai potrivită pentru închinare, aș prefera să las Biblia să vorbească și l-aș întreba pe creștinul care se închină duminica: Ce ţi-a arătat Dumnezeu despre El și închinarea la El și cum poţi folosi aceste revelaţii pentru a îmbogăţi viaţa mea de creștin care respectă sabatul? Ce aspecte din comportamentul meu nu sunt în concordanţă cu exemplul lui Hristos? Ţi-ar plăcea să te rogi pentru mine, pentru a putea reflecta mai fidel imaginea lui Dumnezeu?
| Aș vrea să fi știut la 20 de ani că:
1. Dumnezeu le vorbește și celor care nu trăiesc conform convingerilor mele religioase și că El le poate umple inimile de bucurie. 2. Percepţia mea asupra apropiaţilor și a celor care au alte credinţe nu este mereu corectă și n-ar trebui să mă bazez doar pe judecăţile mele. 3. Este esenţial să descoperim relaţia lui Dumnezeu cu oameni de diferite origini, vârste, culturi și religii. 4. În timp ce deosebirile dintre noi pot într-adevăr să reflecte înţelegerea noastră corectă sau eronată despre Dumnezeu, este important să realizăm că fiecare dintre noi este într-o etapă diferită a înţelegerii lui Dumnezeu. 5. Mai degrabă decât să insist neconstructiv asupra deosebirilor dintre noi, ar merita să caut ceea ce mă poate învăţa fiecare persoană despre relaţia cu Dumnezeu. 6. Rugăciunea și discernământul spiritual sunt fundamentale pentru a vedea cum Dumnezeu lucrează în inimile oamenilor, chiar și în cele mai neașteptate situaţii. 7. Curiozitatea spirituală și deschiderea pot revela prezenţa lui Dumnezeu în locuri și în oameni la care nu m-aș fi așteptat niciodată. |
Aș vrea să fi știut să contez mai mult pe rugăciune, să cultiv acel discernământ spiritual care să mă ajute să văd cum Dumnezeu lucrează în oameni, chiar și în aceia care par a fi cel mai puţin promiţători. Este o veche povestire în Geneza despre un servitor care merge într-o ţară îndepărtată cu o misiune dificilă: să găsească o soţie pentru fiul stăpânului său. Omul acesta se roagă fierbinte pentru ajutor și, chiar înainte de a termina rugăciunea, Dumnezeu îi răspunde într-un mod uimitor. Prima persoană care apare se poartă întocmai cum ceruse el în rugăciune. Servitorul „o privea cu mirare și fără să zică nimic, ca să vadă dacă Domnul a făcut să-i izbutească sau nu călătoria” (Geneza 24:21).
Sfântă curiozitate, o dispoziţie fericită a sufletului de a descoperi, în locuri neașteptate, în oameni care nu corespund standardului, că Dumnezeul meu este și Dumnezeul lor, Dumnezeul oricărei făpturi.
Închei cu aceste câteva rânduri din C. S. Lewis: „Lumea nu este alcătuită din creștini 100% și necreștini 100%. […] [Unii] oameni devin cu încetul creștini, deși ei nu se consideră astfel. Sunt oameni care nu acceptă pe de-a întregul învăţătura despre Hristos, dar sunt atrași de El atât de puternic, încât Îi aparţin într-un sens mai adânc decât pot ei înţelege. Sunt oameni din alte religii care sunt conduși de influenţa secretă a lui Dumnezeu să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sunt în acord cu creștinismul, astfel încât aparţin lui Hristos fără s-o știe.”[1]
Și aceștia, și eu suntem iubiţi cu pasiune de Dumnezeu, care pregătește astfel societatea viitorului: „Ei vor vedea faţa Lui și Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4).
Adrian Bocăneanu are 67 de ani. Este pastor pensionar și explorează noi manifestări ale credinţei. La 20 de ani, studia pentru a fi predicator și avea un viu sentiment al unicităţii. Între timp, a devenit mai receptiv la prezenţa divină.
