Îmi plăcea să rătăcesc în lungi plimbări cu mașina. Astăzi, biserica mă ajută să îmi găsesc drumul spre casă.
Înainte ca preţul combustibilului să crească vertiginos și înainte ca programul meu să devină atât de încărcat, unul dintre hobby-urile mele preferate era să ies la plimbare cu mașina prin cartier. Îmi puneam CD-ul preferat, porneam într-o direcţie pe care nu o mai explorasem până atunci, mă bucuram de peisaj și pur și simplu mă „pierdeam”. Nu aveam un smartphone și lăsam GPS-ul oprit, doar pentru a mă putea cufunda în locul în care mă aflam. Uneori descopeream o cafenea micuţă și plăcută, un parc în care să mă plimb sau o stradă cu adevărat interesantă. Când se apropia momentul să mă întorc acasă, îmi plăcea să improvizez, atent la reperele cunoscute, pentru a mă reorienta. De cele mai multe ori reușeam, dar uneori greșeam și nu mai aveam nicio idee despre locul în care mă aflam.
Îmi plăcea aventura și micul fior pe care îl simţeam când vedeam ceva cunoscut care îmi trezea memoria și îmi dădea de știre unde trebuie să merg ori îmi confirma că mă îndrept în direcţia corectă. Putea fi o casă cu o culoare neobișnuită (îi mulţumesc celui care a decis să-și zugrăvească casa în portocaliu și roz), o statuie, un copac sau un magazin cunoscut. Aceste mici repere erau suficiente pentru a face diferenţa.
Încă simt aceeași emoţie când zăresc reperele de care am nevoie pentru a găsi drumul spre casă. Fără aceste puncte de orientare, viaţa ar fi derutantă.
Deși în prezent nu mai am timp liber și resurse pentru a face astfel de lucruri, încă îmi place să fac un mic ocol spre casă, dacă am un răgaz în timpul zilei, sau să ies la o mică plimbare dacă mă aflu într-un loc nou. Și încă simt aceeași emoţie când zăresc reperele de care am nevoie pentru a găsi drumul spre casă. Fără aceste puncte de orientare, viaţa ar fi derutantă.
Fiecare dintre noi este într-o călătorie prin viaţă și este ușor să ajungem să ne simţim pierduţi sau derutaţi uneori. Cu avalanșa constantă de vești proaste difuzate de media, trăind un număr absurd de evenimente „fără precedent” într-o singură viaţă, alături de schimbările culturale continue și de evoluţia permanentă a reţelelor sociale, nu este de mirare că tinerii relatează că „se simt pierduţi, fără direcţie sau scop”.
Pierduţi și izolaţi
Ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, în lumea occidentală traversăm o adevărată epidemie de singurătate, cu efecte extrem de nocive asupra sănătăţii. Potrivit The Medical Journal of Australia, „singurătatea și izolarea socială au fost asociate cu boli cronice comune, precum bolile cardiovasculare și accidentele vasculare cerebrale, diabetul, demenţa și depresia. De asemenea, ele cresc riscul de deces prematur cu 26%, respectiv 29%. Singurătatea poate afecta sănătatea prin diverse mecanisme, cum ar fi influenţa directă asupra stilului de viaţă, asupra comportamentelor legate de sănătate și a utilizării serviciilor de sănătate. În plus, poate duce la reacţii de stres amplificate și poate împiedica procesele fiziologice de refacere și menţinere (de exemplu, somnul insuficient).”
Această epidemie de singurătate este atât de extinsă, încât Organizaţia Mondială a Sănătăţii a format o Comisie pentru Conectare Socială, care „își propune să recunoască această problemă și să o susţină ca prioritate globală pentru sănătatea publică”.
Așadar, în timp ce oamenii se simt pierduţi în lumea haotică în care trăim, mulţi se simt și izolaţi, ca și cum nu ar avea pe nimeni care să îi ajute să regăsească direcţia corectă. Din fericire, am și vești bune.
Așa cum căutam repere atunci când mă rătăceam în plimbările mele cu mașina, astăzi am un reper săptămânal care mă ajută să mă orientez. Este ceva ce consider o prioritate. Mă asigură că merg în direcţia corectă în anumite domenii ale vieţii mele și, de asemenea, îmi permite să corectez acele aspecte în care greșesc. Este vorba despre apartenenţa la o comunitate bisericească. Este reperul meu săptămânal de orientare. Deci, cum funcţionează acest lucru?
Povestiri împărtășite
De-a lungul anilor am făcut parte din mai multe biserici, în locuri diferite, dar ce mi se pare frumos este că, indiferent de loc, aceleași povestiri biblice sunt citite și studiate. Acestea aduc lumină asupra originilor umanităţii, asupra locului nostru în lume, asupra unor oameni din istorie care au depășit dificultăţi mari cu ajutorul lui Dumnezeu, dar și asupra celor care au realizat lucruri extraordinare cu ajutorul Lui. Faptul că ne adunăm pentru a reciti aceleași povestiri mă ajută să le înţeleg mai profund. Chiar dacă multe dintre aceste istorii îmi sunt familiare, nu mă satur niciodată să aud că am fost creat cu dragoste și pentru un scop (Efeseni 2:10) sau că am un Mântuitor care a dat totul pentru mine (Ioan 3:16). Cea mai mare încurajare este amintirea că, într-o zi, același Mântuitor Se va întoarce și va face toate lucrurile noi (Apocalipsa 21 – 22). Continui să fiu inspirat și plin de speranţă, dar și mai sigur de identitatea și scopul meu.
Învăţătură împărtășită
Pe lângă povestiri, îmi amintesc și că Iisus îi cheamă la un anumit mod de viaţă pe aceia care Îl urmează. Din moment ce El m-a mântuit, îmi doresc cu adevărat să-L cunosc mai bine, să înţeleg felul în care a trăit și viaţa la care îi cheamă pe alţii. În Matei 5 – 7, El explică multe dintre aceste principii: ne cheamă să nu lăsăm mânia să ne conducă viaţa (Matei 5:21–26), să fim credincioși în căsnicie (Matei 5:27–32), să-i iubim pe toţi — inclusiv pe dușmanii noștri (Matei 5:43–48). Atunci când ne adunăm în jurul unui cadru comun de viaţă, nu primim doar o direcţie, ci și instrumentele necesare pentru a ajunge acolo.
Oameni prezenţi
Biserica nu a însemnat niciodată doar o clădire sau un program. Deși clădirile și programele sunt platforme excelente pentru a ne aduce împreună, oamenii sunt cei care alcătuiesc biserica. Atunci când îi văd săptămânal pe acești oameni, care aspiră la același tip de viaţă ca și mine, se creează relaţii de responsabilitate și încredere. Este, de asemenea, o comunitate în care putem pune în practică învăţăturile lui Iisus. De pildă, El ne cheamă să-i iubim și să-i slujim pe cei săraci (Matei 25:40), iar în această comunitate pot întâlni oameni din toate categoriile sociale, cărora să le fiu de folos. Avem ocazii să slujim împreună prin acţiuni sociale, prin programe comunitare sau chiar prin ajutorarea vecinilor.
Este, de asemenea, o comunitate în care putem exersa iubirea necondiţionată unul faţă de celălalt – unde învăţăm ce înseamnă să iubim chiar și atunci când este greu. Nu reușim întotdeauna, dar continuăm să ne întâlnim și să încercăm.
Este tentant să nu ne angajăm în nimic fix la final de săptămână, pentru a avea cât mai multă flexibilitate. Totuși, ceva special s-a întâmplat în viaţa mea și în viaţa altora atunci când ne-am angajat să facem parte dintr-o comunitate religioasă. Prin aceste întâlniri am ajuns să mă cunosc mai bine pe mine, pe Iisus și locul meu în lume. Au devenit reperul meu săptămânal, cel care mă orientează în călătoria ameţitoare a vieţii. Rugăciunea mea este să găsești și tu o comunitate care să însemne același lucru pentru tine.
Josh Stothers este muzician, realizator de podcasturi și pastor. Locuiește și slujește în Sydney, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.
