În a doua jumătate a anului 2017, am coordonat un proiect al Radioului Mondial Adventist în Japonia. Așa le-am cunoscut pe cele două tinere din acest interviu: Risa Horita a fost translatoarea mea, iar pe Nhu Phung Vi am întâlnit-o într-o ascensiune pe muntele Fuji.

Experienţa lor combină câteva ţări, mai multe generaţii, familii extinse, mai multe biserici, pierderi, frământări și visuri. Dumnezeu deschide o cale către El pentru oricine.

Dragă Phung, vorbește-ne puţin despre bunicii tăi și despre modul în care au cunoscut creștinismul și adventismul.

Eu m-am născut în Vietnam, dar bunicii mei au venit din China în anii ’50. În urma unor calamităţi naturale, nu mai aveau hrană, așa că au plecat în Vietnam pentru a supravieţui. Acolo bunica mea a început să lucreze ca ajutor de bucătăreasă pentru o familie înstărită și bunicul meu a lucrat drept curier.

Proprietarii erau creștini adventiști, așa că i-au invitat pe angajaţi să meargă la biserică în Sabat. Bunica și bunicul s-au dus. Au ajuns să se cunoască mai bine unul pe altul și au întemeiat o familie.

Așa au îmbrăţișat creștinismul și, totodată, au devenit o familie. Ai amintiri despre bunicii tăi?

Bunicul meu a murit când eram mică, așa că nu am multe amintiri despre el, dar bunica mea ne ducea la biserică atunci când eram mici, pe mine, pe cele trei surori ale mele și două verișoare. Era o biserică din orașul Ho Chi Minh. De fapt, noi mergeam la biserica chineză. Am multe amintiri de acolo. Activităţile pentru copii și tineret se desfășurau duminica dimineaţa. Pe atunci, în Vietnam ricșa era foarte populară, așa că eu, surorile, verișoarele mele și bunica mergeam cu aceeași ricșă la biserică duminica dimineaţa.

Ce fel de activităţi se desfășurau acolo?

Făceam parte dintr-un cor de copii și aveam repetiţii ca să ne pregătim pentru evenimente speciale, precum Crăciunul, Ziua Mamei sau Ziua Tatălui. Studiam Biblia și, după ce terminam totul, ni se servea un desert.

În plus, vineri seara toţi tinerii se adunau acasă la cineva din biserică, ne împărtășeam experienţele și dificultăţile avute și citeam un mesaj spiritual. Relaţia dintre noi devenea tot mai strânsă, simţeam că ajungem să fim uniţi ca o familie.

Pe lângă biserica chineză din Ho Chi Minh, mai este biserica vietnameză principală și încă una mai mică. Biserica principală e destul de mare și acolo merg mulţi adolescenţi și tineri. Uneori aveam activităţi la care participau toate bisericile, precum zile sportive și ieșiri în natură. Tinerii din acele biserici duceau o viaţă frumoasă și fericită.

Dar cum era viaţa ta în timpul săptămânii, când mergeai la școală și foarte puţini colegi de-ai tăi erau creștini? Ai simţit vreo presiune, ai fost umilită fiindcă erai creștină? Sau te-ai simţit respectată?

Într-o oarecare măsură ezitam să spun că sunt creștină, fiindcă în Vietnam nu era un lucru uzual, majoritatea celor de acolo nici nu auziseră de adventism.

Presupun că nici măcar de creștinism.

Da. Iar când cei din jur auzeau că Sabatul este ziua de odihnă, în care mergeam la biserică, unii dintre ei râdeau de mine.

A fost greu pentru tine?

Da. Perioada adolescenţei e dificilă, fiindcă ești destul de sensibil atunci.

Din câte am înţeles, părinţii tăi nu mergeau la biserica adventistă, nu-i așa? Ai îmbrăţișat credinţa mai mult prin influenţa bunicii tale.

Da. Părinţii mei nu mergeau la biserică, dar îi sprijineau activitatea. De exemplu, când biserica a organizat o activitate caritabilă, vânzând mâncare cu scop de binefacere, mama mea a pregătit alimente.

Când ai luat decizia de a-ţi închina viaţa lui Hristos?

Înainte să termin liceul. Un pastor chinez a venit din Statele Unite la biserica noastră. Predicile lui mi-au dat mult de gândit și tot atunci surorile și verișoarele mele s-au hotărât să se pregătească pentru botez; doar eu aveam încă frământări. În final, am decis să mă botez împreună cu ele. Asta era în 2009.

Revenind la viaţa bisericii din Ho Chi Minh, ai menţionat că se organizau activităţi umanitare, cum ar fi o masă caldă. Cine avea nevoie de acest lucru?

O masă de prânz este servită gratuit în fiecare joi, pentru oamenii săraci, care nu au bani să-și cumpere mâncare. Sunt mulţi care se află în această situaţie.

Ce te-a determinat să te muţi în Japonia?

La finalul facultăţii am început să învăţ japoneza, fiindcă îmi place această limbă. Îmi amintesc că, într-o ocazie, stăteam în biserică și mă gândeam: „Ce frumos ar fi să pot folosi japoneza ca să-I slujesc lui Dumnezeu!” Mai târziu am auzit că se căutau tineri care să meargă în Japonia pentru cursuri gratuite de japoneză, ca misionari. Aveam o viaţă bună atunci. Făceam practică la o companie mare. Mă întrebam: „Ar trebui să merg în Japonia sau să-mi termin stagiul?” Am continuat să mă rog și, într-un final, am decis să vin în Japonia, acum aproape trei ani.

Rita Horita

Mergi la o biserică japoneză?

Nu, la Biserica Internaţională din Chiba. Acolo vin mulţi tineri din diferite locuri, precum Filipine, Jamaica, România, China, Myanmar.

Care e activitatea ta de acum?

Fac muncă de birou la Colegiul japonez 3H. 3H se referă la iniţialele cuvintelor englezești pentru minte, sănătate și inimă. Pentru că ai nevoie de minte pentru a învăţa o limbă, de sănătate pentru a putea studia și de suflet ca să ajuţi alte persoane.

Ai nevoie de iubire și empatie. Denumirea școlii e o scurtă predică în sine și un adevărat plan de viaţă. Spune-ne mai multe despre această școală.

Școala a fost fondată acum 20 de ani de către un pastor. Iniţial era școală de limba engleză, iar după aceea a devenit o școală de limba japoneză. În incinta ei se află o biserică. Aceasta este Biserica Internaţională Chiba.

Biserica și instituţia noastră colaborează pentru a organiza activităţi gratuite în aer liber și jocuri și îi invită pe studenţi să participe. Școala are și o sală unde studenţii pot să înveţe, să citească și să mănânce ceva simplu. Totul e susţinut de Biserica Internaţională Chiba.

Cât durează ca un student să termine toate aceste cursuri?

Avem patru niveluri de curs, care se parcurg în doi ani.

Deci e suficient timp ca ei să se împrietenească, să formeze legături și, de asemenea, să cunoască creștinismul și să ia o decizie proprie, dacă vor. Consideri că e o experienţă pozitivă pentru tine și, dacă ai posibilitatea, plănuiești să lucrezi acolo mai departe? Sau să te întorci în Vietnam?

Cred că ar fi o binecuvântare să pot continua să lucrez aici. Este o muncă dificilă pentru mine, dar totodată mă împlinește și răspunde visului meu de a face misiune.

Dragă Risa, ai crescut într-o ţară necreștină. Vorbește-ne puţin despre copilăria și moștenirea ta spirituală.

Mama mea nu este creștină, iar tata era catolic și mergea la biserica catolică, nu în fiecare duminică. Tata era filipinez.

Ce impresii ţi-a lăsat mersul la biserică în copilărie?

La început am avut un simţământ de puritate, fiindcă în biserica catolică totul era impresionant și biserica la care mergeam în copilărie era imensă și frecventată de mulţi oameni. Jumătate dintre ei erau japonezi și jumătate erau străini – mai ales filipinezi. De Crăciun se aprindeau mii de lumânări și lumini atât de frumoase, care mă impresionau.

Te considerai legată de Dumnezeul unic prezentat în acea biserică, simţeai că ești iubită și mântuită?

Nu mă gândeam cu adevărat la existenţa lui Dumnezeu, dar am simţit că acolo erau și oameni buni. Mai ales filipinezii erau foarte prietenoși și amabili. Mă tratau ca și cum aș fi fost membră a familiei lor, copilul lor, deși nu ne cunoșteam și ne întâlniserăm pentru prima oară. Mă simţeam iubită de ei, dar nu și de japonezi.

În timpul copilăriei, mama ta te însoţea la biserica catolică?

Da. Ea nu se împotrivea religiei, era destul de deschisă, dar totodată spunea: „Nu sunt adepta niciunei religii.”

Și în prezent, mulţi japonezi spun același lucru.

Pare că sunt deschiși, dar când vorbim despre Biblie și despre Dumnezeu, dau înapoi. Merg la templu și se roagă, totuși spun că nu sunt adepţii unei religii. Mama era cu adevărat deschisă.

Mai târziu am încetat să merg la biserică. Tata și mama au devenit mai ocupaţi, iar eu am crescut, am ajuns la liceu și eram foarte ocupată, nu aveam timp nici măcar să comunicăm unii cu alţii la sfârșitul săptămânii. Un alt motiv pentru care nu am mai mers la biserică a fost faptul că părinţii mei au divorţat când eu aveam 14 ani. A fost foarte greu pentru mine.

E mereu foarte greu pentru copii. Simţeai că ai responsabilitatea să-i împaci?

Desigur, fiindcă îmi iubesc părinţii și am încercat să-i ajut să discute, dar nu a funcţionat.

Presupun că ai rămas în grija mamei tale. Ai păstrat legătura cu tatăl tău?

Tata locuia aproape, așa că la fiecare sfârșit de săptămână mergeam la el și petreceam timp împreună. Apoi tata s-a îmbolnăvit de o boală pulmonară obstructivă cronică. Lucrase într-un club de noapte și cei din jurul lui fumau, deși el nu a fumat niciodată. În cele din urmă i s-au extirpat două treimi din plămâni așa că îi era greu să respire și avea nevoie de mască și tuburi de oxigen.

Avea doi îngrijitori, dar nu mergeau la el zilnic și a trebuit ca și eu să am grijă de el, iar pe atunci aveam doar 14 sau 15 ani. Și îl schimbam când se uda – făceam parte din aceeași familie. Trebuia să-l ajut la toate.

Care erau sentimentele tale?

Eram destul de mică și îmi spuneam: „De ce trebuie să fac eu asta?! Chiar dacă e tatăl meu, n-o să fiu îngrijitoarea lui!” Membrii familiei trebuie să se ajute între ei, dar pe atunci nu gândeam așa.

Sigur că așa e, dar era prea mult. El aprecia faptul că îl ajutai?

Cred că da, dar…

Nu ţi-a spus-o?

Mi-a zis: „Îţi mulţumesc.” Dar eu nu prea i-am acceptat aprecierea, l-am respins, nu m-am gândit prea mult la vorbele lui și i-am spus: „Nu sunt slujnica ta, trebuie să faci singur lucrurile pe care le poţi face.” Îi era foarte greu să meargă și chiar să mănânce, așa că voia să-l ajut. Dar eram mică și nu înţelegeam de ce voia ca eu să-l ajut și l-am respins, i-am vorbit urât. În 2011, când eram la liceu și aveam 17 sau 18 ani, tata a murit.

Nhu Phung Vi

Ce ai simţit când a murit?

Voi fi sinceră, eu aveam grijă de el aproape în fiecare sfârșit de săptămână…

Vrei să spui că te-ai simţit ușurată.

Foarte ușurată. Dar mai târziu, am regretat cu adevărat.

Te-ai simţit vinovată. Dar nu puteai să mai schimbi nimic.

Îmi spuneam: „Dacă tata nu m-a iertat niciodată și ajunsese să mă urască?” Dar el a murit și nu mai pot vorbi cu el direct. Înainte să moară, ori de câte ori îi spuneam cuvinte urâte sau ţipam la el, tata îmi zicea: „O să regreţi că ai făcut asta.” După ce a murit, mi-am spus: „Avea dreptate.”

Voiam să cred că tata mă iertase, dar de fapt nu puteam crede acest lucru, fiindcă mă gândeam mereu la cum mă purtasem cu el și îmi spuneam: „Nu mă va ierta niciodată.”

Aceasta a fost o povară pentru tine. Ţi-ai găsit liniștea acum?

Da. E o experienţă foarte interesantă și lungă. Verișorii mei pe linia tatălui sunt adventiști de ziua a șaptea. Sunt filipinezi și locuiesc în America. În 2014 am mers în America. Am stat acolo doi ani Nu îmi mai văzusem verișorii de foarte multă vreme, așa că a fost ca o reuniune de familie. Ei m-au dus la biserica la care mergeau și astfel am aflat că sunt creștini adventiști și că merg la biserică nu duminica, ci sâmbăta.

Era destul de ciudat pentru tine. În acea ocazie te-ai dus în Statele Unite doar pentru a-ţi vizita verișorii?

Nu, pentru a studia. Dar aceea a fost ocazia să aflu despre credinţa lor și să merg cu ei la biserică. În prima zi când am mers acolo, după serviciul divin, cei din biserică m-au invitat la masa de părtășie. Am mâncat împreună. Planul meu fusese să mă întorc acasă și să vorbesc cu mama pe Skype, dar ei m-au rugat să rămân cu ei și, de atunci, am fost cu ei aproape zilnic. Nu avusesem astfel de prieteni înainte și puteam simţi că mă îndrăgeau.

Și ei făceau parte din familia ta, deci te simţeai în siguranţă lângă ei? Și care a fost reacţia ta iniţială la conţinutul religios?

După ce m-am împrietenit cu cei de acolo am participat la niște studii biblice cu o prietenă care mi-a zis că Biblia e o povestire de dragoste. M-am gândit: „Ce vrea să spună? Credeam că e vorba de istorie.” Dar după ce am participat la mai multe studii biblice și am mers la serviciul divin de la biserică în fiecare Sabat, am înţeles că Dumnezeu e cu adevărat dragoste și că, indiferent cum te comporţi și ce faci, El va fi mereu cu tine și te va ierta, iar iertarea era pentru mine…

Era ceva de care aveai nevoie. Ai reușit să accepţi dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu și iertarea Sa? Sau aveai nevoie de altceva? Mă gândesc mai ales la situaţia cu tatăl tău.

Când pastorul m-a întrebat dacă vreau să mă botez, îmi doream un timp de gândire. L-am întrebat: „Mi-aţi putea acorda câteva zile?” În acele zile am avut de două ori același vis, cu o singură deosebire. Mi-a apărut tata stând pe podea. Faţa lui era palidă din cauza bolii, părea a fi pe moarte și mi-a venit să plâng, fiindcă m-am gândit că nu m-a iertat niciodată. Apoi m-am trezit și am simţit că o greutate îmi apăsa sufletul.

Încă o simţeai.

A doua zi am avut același vis, în care tata stătea pe jos, era palid și pe moarte, dar s-a uitat la mine și mi-a zis: „Îţi mulţumesc.” Atunci mi-am spus: „Asta înseamnă că m-a iertat.” Își amintea cum mă purtasem cu el, îmi aminteam asta și eu, dar el tot mă iubea și m-a iertat, așa că mi-am spus: „E uimitor!”

După ce m-am trezit, m-am gândit la asta și mi-am spus: „Acest lucru e ca iertarea dăruită de Dumnezeu. Noi suntem păcătoși și facem greșeli, nu suntem perfecţi, dar oricum Dumnezeu ne iubește cu adevărat, ne iartă și vrea să fim lângă El.” Atunci am realizat aceste lucruri din pricina viselor și am decis să mă botez. S-a petrecut în 2016.

Asta ţi-a adus alinare și o înţelegere practică a iertării și iubirii necondiţionate a lui Dumnezeu.

Da, foarte mult.

În America ai studiat la colegiul tehnic de animaţie tridimensională, dar acum lucrezi ca traducătoare pentru biserică. De ce nu ai încercat să lucrezi în domeniu? Cred că e bine plătit și foarte căutat.

M-am uitat la creaţiile companiilor de jocuri virtuale și am văzut că toate jocurile erau de groază. Mi-am spus: „Nu, dacă e să lucrez în acest domeniu, vreau să creez ceva care să-i facă pe oameni fericiţi, dar aceste jocuri nu îi fac fericiţi, ci doar îi îngrozesc.”

Dar pentru o vreme ţi-ai folosit talentul și ai lucrat pentru copii.

Da, am lucrat pentru o organizaţie nonprofit care se ocupa de copiii traumatizaţi după marele cutremur și tsunami de acum câţiva ani. Le dădeam creioane și hârtii și îi lăsam să deseneze, fiindcă astfel își puteau elibera emoţiile și exprima traumele.

Acest lucru ţi-a adus satisfacţie.

Da. Avusesem aceleași sentimente în copilărie.

Interesant! Deci ai reușit să te identifici cu acei copii, să empatizezi cu ei.

Am putut să fiu alături de ei, iar credinţa m-a ajutat enorm de mult. Acum mă rog foarte mult și am mari speranţe pentru mama mea.

Interviul în întregime poate fi urmărit la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-risa-horita-nhu-phung-vi-10-03-2018/