Un război de cuvinte cu implicaţii istorice inedite. Așa s-ar putea rezuma singurul summit G7 (fost G8) din istorie, al 44-lea, despre care chiar se poate spune că s-a viralizat, graţie celui mai nou-venit la masa discuţiilor, președintele Donald Trump.
De obicei, aceste summituri sunt predictibile, cu o agendă publică stabilită dinainte, un program de discuţii pe diverse teme de interes global, care se întinde pe mai multe zile, și, la final, o declaraţie comună de aderare la anumite obiective lax formulate, cât să poată fi adoptate de către toţi liderii prezenţi. Pe scurt, este o întâlnire în care liderii lumii își iau temperatura pe subiectele importante, rareori producându-se schimbări de curs radicale pe temele discutate, ci, dimpotrivă, întâlnirea fiind definită de ajungerea de fiecare dată la un consens. Anul acesta marchează o excepţie.
Istoria între două fotografii – 1975
Cooperarea internaţională între marii lideri politici în scopul securităţii și prosperităţii are o istorie lungă în spate. Semnarea în 1648 a Tratatului de la Westafalia nu doar că a pus capăt Războiului de 30 de ani, dintre catolici și protestanţi în Europa, dar a marcat naşterea unei noi Europe, un continent de state suverane, motiv pentru care evenimentul este considerat încă unul dintre cele mai importante pentru istoria Europei, dar și pentru ideea de guvernare globală. În secolele care au urmat până la războaiele napoleoniene, liderii marilor puteri europene reușiseră să menţină un echilibru în care niciun stat să nu ajungă atât de puternic încât să le domine pe celelalte. În urma Congresului de la Viena, din 1815, încununat cu înfrângerea definitivă a lui Napoleon, arena vieţii politice europene este dominată din nou de marile puteri, care au fost, de atfel, principalii negociatori ai Congresului și care au căutat un nou sistem de echilibru, mai eficient ca cel deranjat de apariţia lui Napoleon.
Un succes aparent al sistemului pus în funcţiune la Viena este întrerupt de multiple evenimente conflictuale, cum au fost Revoluţiile de la 1848 și Războiul Crimeii, început în 1853, crize în care se regăsesc lipsurile evidente ale sistemului, cum ar fi omiterea Imperiului Otoman din pacea europeană. În final, visul unui sistem care să asigure pacea pe termen lung se năruie o dată în 1914 și încă o dată în 1939. Totuși, speranţa supravieţuiește, iar în secolul al XX-lea cooperarea internaţională este adoptată de către organizaţii internaţionale cu caracter legal, formal, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată în 1945, sau Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului și Comunitatea Economică Europeană, ambele stând la baza înfiinţării Uniunii Europene, dar și de către organizaţii cu caracter informal, cum este G7.
Summitul G7 s-a născut ca rezultat al unor probleme economice globale majore, cu rădăcini în criza petrolieră din 1973. În 1975, președintele francez, Valery Giscard d’Estaining, a invitat șefii de state ai celor mai puternic industrializate șase ţări la un summit în Rambouillet pentru a discuta soluţii de ieșire din recesiunea globală și a propus grupului să se întâlnească în mod regulat. Astfel, grupul iniţial era format din Franţa, Germania de Vest, Italia, Japonia, Marea Britanie și SUA. Canada s-a alăturat la invitaţia președintelui SUA Gerald Ford, grupul devenind G7. Tot din partea unui președinte american, de această dată Bill Clinton, Rusia a fost invitată să participe la majoritatea sesiunilor grupului, „ca gest de apreciere din partea președintelui Clinton către președintele de atunci al Rusiei, Boris Yelţîn, pentru conducerea reformelor economice și pentru neutralitatea faţă de expansiunea estică a NATO”. Începând cu 1998, Rusia devine membru cu drepturi depline, iar G7 devine G8.
Tot Rusia este și prima ţară suspendată din grup, o premieră istorică extrem de neplăcută, rezultată în urma anexării de către Rusia a peninsulei Crimeea, republică autonomă care ţinea de Ucraina. Astfel, 2014 a fost anul în care în mod neoficial G8 a redevenit G7. Anul acesta marchează o altă premieră, fiind pentru prima dată când unul dintre cei șapte lideri refuză să semneze declaraţia comună alături de ceilalţi lideri, ba se și angajează în conflict deschis cu aliaţii săi.
Este un moment al istoriei în care și organizaţiile formale de cooperare internaţională care au funcţionat foarte bine după al Doilea Război Mondial, ONU și UE, se află sub presiuni interne din partea statelor membre, care cer reforme fără să ofere și soluţii, ameninţând cu fracturarea instituţiilor în sine și cu aruncarea conducerii globale a lumii într-un vacuum de putere.
Istoria între două fotografii – 2018
Istoric vorbind, summitul G7/8 s-a ocupat în mod constant cu managementul macroeconomic, comerţul internaţional și relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare. În anii recenţi li s-a acordat o mai mare importanţă și problemelor transnaţionale, cum ar fi mediul, securitatea și terorismul sau drepturile omului și echitatea socială. Însă anul acesta președintele american a readus comerţul în prim-plan, el întârziind la discuţiile despre egalitatea de gen și împuternicirea femeilor prin acces la educaţie și lipsind complet de la dezbaterile despre încălzirea climei, poluarea oceanelor și investiţiile în surse de energie regenerabilă, pentru a susţine o întâlnire istorică în Singapore cu liderul Coreei de Nord, Kim Jong-un. De altfel, președintele Trump este deja faimos pentru remarcile sale denigratoare la adresa femeilor și nu a ascuns deloc poziţia sa pe subiectul climei, retrăgând SUA din Acordul de mediu de la Paris.
De asemenea, retragerea sa nu doar din Acordul de mediu, ci și din Parteneriatul Trans-Pacific arată că președintele nu este un fan al acordurilor multilaterale, acesta chiar menţionând foarte clar că preferă negocieri bilaterale. Acest lucru a fost clar înţeles de către partenerii SUA, dintre care Angela Merkel precizând că doctrina „America pe primul loc” a lui Donald Trump arată că „avem o problemă cu acordurile multilaterale”, sugerând că summitul din Canada s-ar putea încheia fără o declaraţie finală semnată de toţi liderii prezenţi, un fapt fără precedent. Declaraţii de acest gen arată că liderii G7 erau pregătiţi pentru un astfel de scenariu, însă tot nu au putut să îl prevină, deși au fost aproape.
De fapt, declaraţia comună era ca și semnată când Donald Trump s-a urcat în avionul prezidenţial cu destinaţia Singapore, neputând astfel asista la discursul de încheiere al premierului canadian, Justin Trudeau, gazda evenimentului. Însă, după ce a urmărit discursul din avion, le-a transmis reprezentanţilor americani să retragă sprijinul pentru declaraţia comună. Se pare că președintele s-a simţit „înjunghiat pe la spate” după ce Trudeau a susţinut că ţara sa nu va accepta tarifele de 25% și 10% impuse de Trump pe importurile din oţel, respectiv din aluminiu din mai multe ţări, printre care și Canada, fără o replică pe măsură. Trudeau spusese în mai multe rânduri că nu înţelege argumentele folosite de Trump pentru a justifica suprataxarea, președintele american menţionând securitatea naţională ca motiv, argumentând că importurile distrug capacitatea internă de producţie, care trebuie conservată pentru apărare în caz de război. „Ideea că noi suntem cumva o ameninţare naţională pentru Statele Unite este, sincer, o insultă inacceptabilă”, a declarat ministrul de externe canadian, adăugând că ţara sa este cel mai apropiat și cel mai puternic aliat al SUA, nu o ameninţare.
În schimb, președintele Trump l-a acuzat pe Trudeau pe Twitter că intenţionat a avut o atitudine „slabă și supusă” în timpul summitului pentru a da o astfel de declaraţie de putere când el nu mai era prezent. Mai departe, Peter Navarro, consilierul lui Trump pe comerţ, a plusat, declarând că „există un loc în Iad pentru orice lider care se angajează în diplomaţie de rea-credinţă cu președintele Trump, după care încearcă să îl înjughie pe la spate, în timp ce iese pe ușă”.
Ceilalţi lideri s-au arătat destul de șocaţi de turnura evenimentelor, Angela Merkel caracterizând decizia lui Trump ca fiind deopotrivă „deprimantă”, cât și un „semnal de trezire”. Cancelara Germaniei a fost surprinsă de fotograful oficial al guvernului german într-o fotografie care a devenit deja virală, pentru că reușește să surprindă și să transmită foarte clar celor de acasă care este relaţia actuală între liderii lumii, deși, din alte unghiuri surprinse de fotografii celorlalte delegaţii, incidentul surprins poate să transmită și alte lucruri. Ministrul german al economiei, Peter Altmaier, a promis să apere nu doar Germania, ci întreaga Uniune de politicile fiscale americane, spunând că în următoarele zile va fi publicat un răspuns comun din partea ţărilor membre UE.
O altă ordine? Sau nicio ordine?
G8 este singura instituţie internaţională unde liderii marilor puteri democratice ale lumii se întâlnesc în mod regulat. Este forumul de unde este cel mai probabil să reiasă conceptele și cooperarea necesară pentru a putea înfrunta greutăţile guvernării globale din ziua de azi. Este o ocazie importantă pentru lideri să discute faţă în faţă probleme internaţionale majore, uneori complexe, și să dezvolte relaţiile personale necesare pentru a răspunde colectiv crizelor neașteptate sau șocurilor. De data aceasta, summitul nu a servit acestor scopuri, presa vorbind despre „cel mai disfuncţional summit din istorie”. Dar, dacă este așa, oare Trump este vinovatul principal?
Tot mai multe par vocile celor care atrag atenţia că organizaţii precum ONU, G8 și chiar UE au nevoie de reforme de substanţă pentru a nu deveni irelevante și pentru a nu se dezintegra. G8 a început ca punerea la aceeași masă a celor mai importante economii. Or, vremurile s-au schimbat mult din 1975. Cel puţin China ar trebui inclusă într-o asemenea organizaţie, dacă nu toate ţările BRICS, argumentează Jim O’Neill, profesor de economie, fost secretar al Trezoreriei Marii Britanii. De asemenea, nu prea există raţiuni serioase ca Franţa, Italia și Germania să fie reprezentate separat, pe lângă reprezentanţii UE. „G7 este un artefact al unei ere dispărute”, care nu mai are nicio legitimitate globală astăzi, când 50% din creșterea PIB-ului global provine din China, spune O’Neill. El este de părere că G20, care a apărut în 2008, din cauza crizei financiare globale, este un forum de cooperare internaţională mult mai bun decât este G7, din moment ce include ţări care deja sunt indispensabile pentru rezolvarea problemelor globale.
În același timp însă, sunt și cei care spun că „aceasta nu este nici o lume G20”. Ian Bremmer, unul dintre cei mai respectaţi politologi americani, și Nouriel Roubini, profesorul de economie care a prezis criza economică din 2007, au scris încă din anul 2011 că trăim într-o lume „G0, în care nu există nicio ţară sau bloc de ţări care să aibă atuurile politice și economice – sau voinţa – de a conduce agenda internaţională”. Donald Trump nu a schimbat acest lucru odată cu instalarea la Casa Albă, în 2016, ci doar a evidenţiat starea reală a lucrurilor. Și anume că, după depășirea crizei financiare, G20 a devenit „o cacofonie de voci care sunt mereu în competiţie”, un grup paralizat de viziunile contradictorii dintre statele BRICS și puterile occidentale.
Pe măsură ce economiile au început să își revină în trepte, unele mai repede, altele mai încet, și nevoile și interesele au început să se diversifice, iar tensiunile politice, atât la nivel internaţional, cât și la nivel naţional, au început să se acutizeze. Populismul în ţările din Europa de Est este o exprimare a decalajelor economice faţă de Europa de Vest, iar tensiunile dintre SUA și China reflectă politica de a găsi vinovaţi externi pentru problemele interne rămase după criză, spun cei doi. Criza financiară în sine a subminat cooperarea economică la nivel mondial, a generat tendinţe de izolaţionism cu scopul protejării unora de greșelile altora și a scos la suprafaţă un curent de gândire antiglobalizare.
Realitatea arată că nu poate exista securitate economică colectivă într-o economie globalizată. Ambiţiile de a crește economia globală vin pe locul doi după nevoile stringente particulare fiecărei ţări, de a asigura securitatea naţională și prosperitatea, în circumstanţele politice, economice, geografice, culturale și istorice proprii fiecăruia. O altă politică economică austeră impusă de sus în jos nu va mai fi posibilă în UE, de exemplu.
Concret, nu se află nimeni pe scaunul șoferului. Lumea nu mai este condusă, ci este expresia unui vid de putere în lumea occidentală, vid generat de declinul influenţei vestice şi de accentul pus de statele cu influenţă asupra problemelor interne. Privind înapoi în istorie, pare tot mai clar că ne îndreptăm spre o nouă corecţie „naturală” a sistemelor care ţin în echilibru marile puteri. Iar cei doi autori avertizează că, pentru următorii 20 de ani, vom vedea tot mai multe conflicte la nivel internaţional, cum am văzut și la summitul G7 de anul acesta.
