La fiecare 100 de ani, lumea trece printr-un proces amplu de transformare, proces care a ajuns să fie numit „Schimbare de paradigmă”. În doar câteva decenii, societatea pare că se rearanjează din temelii.
Perspectiva asupra lumii se schimbă, structurile sociale şi politice se transformă, iar lucrurile pe care oamenii pun preţ nu mai sunt identice cu cele din generaţia anterioară. Se schimbă de asemenea modul în care oamenii hotărăsc ce este cel mai important în lumea lor. De la o generaţie la alta, societatea pare o lume cu totul nouă. Oamenii născuţi într-o anumită generaţie nu-şi pot imagina cum arăta lumea bunicilor lor. Abia dacă-şi mai înţeleg părinţii, darămite bunicii.
În acest context, una dintre întrebările fundamentale este: „Cum decid oamenii ce este adevărat şi ce nu, cum stabilesc adevărul?“ Răspunsul a cunoscut o serie de schimbări în ultimii 500 de ani.
Perioada premodernă
În Evul Mediu (perioada premodernă), se considera că adevărul era apanajul claselor privilegiate. Cu alte cuvinte, omul de pe stradă nu încerca să-şi dea seama ce este adevărat şi ce nu. Oamenii obişnuiţi nu aveau nicio idee despre asta şi nici nu se aşteptau să aibă. Credeau că adevărul se găseşte la cler, la biserică. Dacă un medieval dorea să ştie adevărul, mergea şi vorbea cu un preot. Apoi accepta ce-i spusese preotul ca adevăr suprem.
Oamenii nu erau obişnuiţi să pună sub semnul întrebării învăţătura bisericii. De fapt, în timpul cruciadelor, indivizii erau gata să moară (sau să omoare) pentru „adevărul“ pe care li-l prezenta clerul.
În domeniul politic, se considera că regii şi nobilii ştiau cel mai bine cum trebuie condusă ţara. Omul obişnuit nu se implica în astfel de chestiuni. Datoria lui nu era să judece cu capul lui, ci să execute ordinele şi să moară.
Dar dacă un medieval mergea la doi sau mai mulţi preoţi şi primea răspunsuri contradictorii la întrebarea sa? Nu era ceva imposibil. Ce se întâmpla atunci? Nicio grijă. Exista un sistem care să rezolve confuzia. Ori de câte ori preoţii erau în dezacord, un episcop stabilea adevărul. Iar, dacă episcopul nu putea hotărî sau dacă şi episcopii se contraziceau, atunci papa sau o hotărâre a unuia din „marile concilii“ avea să rezolve problema. Astfel, modul în care era înţeles adevărul putea fi controlat, iar poporul nu trebuia să-şi bată capul cu astfel de chestiuni. Concluzia este că, în timpurile medievale, adevărul era fi ltrat de grupurile privilegiate, adică de biserică şi de reprezentanţii ei. Adevărul era o idee rezervată pentru „avizaţi“.
În ansamblu, societatea occidentală a depăşit cu mult perioada premodernă, totuşi încă pot fi întâlnite persoane care rezolvă chestiunea adevărului în felul medievalilor. Aceasta se întâmplă şi mai frecvent în ţările în curs de dezvoltare, unde culturile de tip medieval încă se menţin, mai ales în zonele rurale. Însă datorită influenţei massmediei, majoritatea culturilor din ţările în curs de dezvoltare se îndreaptă spre o modalitate mai participativă de stabilire a adevărului relevant pentru grupul local. Iar, în aceste culturi, guvernanţii sunt foarte îngrijoraţi de pierderea sprijinului şi a încrederii poporului.
Modernismul creștin
Odată cu Reforma, încrederea oamenilor în indivizii sau grupurile privilegiate a început să se erodeze. Adevărul nu a mai fost văzut ca un apanaj al bisericii sau al statului, ci putea fi găsit în teze logice bazate pe un studiu atent al Sfintei Scripturi. Oamenii au început să înţeleagă faptul că papii, preoţii şi nobilii nu cunoşteau adevărul într-o măsură mai mare decât ceilalţi. Au început să considere Biblia – nu bisericile sau episcopii – ca sursă ultimă şi depozitar al adevărului. Căutarea adevărului, în cazul lor, era un act raţional şi logic; cu răbdare şi dedicare, oricine putea să înţeleagă adevărul printr-un studiu atent al Scripturii. Eu numesc această abordare a adevărului „modernism creştin“.
Aşa se face că încercarea de a găsi adevărul a devenit acum mai degrabă o căutare la nivel individual, nu una întreprinsă prin intermediul grupurilor privilegiate sau al bisericii. Oamenii au început să se simtă responsabili pentru ceea ce credeau. Căutarea adevărului implica acum cercetători individuali, care analizau cu atenţie textele biblice pentru a-şi împărtăşi ulterior concluziile. Dacă şi alţii ajungeau la aceleaşi concluzii sau erau convinşi de argumentele prezentate, se năşteau mişcări în jurul interpretărilor Bibliei emise de diverse persoane. Însă individualismul inerent acestui proces tindea să producă fragmentare. Astfel că Reforma a avut ca rezultat multe confesiuni, fiecare încercând să rămână fidelă viziunii despre Biblie a fondatorului sau fondatorilor ei.
Viziunea modernist-creştină asupra lumii a dominat America secolului al XIX-lea. Individualismul său rigid şi accentul pus pe rigoarea logicii au stat la baza Revoluţiei Americane şi a idealurilor ei democratice.
Modernismul secularizat
Începând cu perioada aşa-numitului Iluminism din Europa secolului al XVIII-lea, lumea a cunoscut trecerea de la modernismul creştin la cel secularizat. În secolul al XVIII-lea, avangarda schimbării includea deja filosofi şi alţi intelectuali. În America, abia în primele decenii ale secolului al XX-lea, modernismul secularizat a devenit viziunea dominantă.
Unul dintre scopurile principale ale Iluminismului a fost să elimine superstiţiile, expunând toate deficienţele gândirii din perioada precedentă. Cheia pentru aflarea adevărului era îndoiala metodologică. Descartes, de exemplu, punea orice sub semnul îndoielii până când reuşea să-i demonstreze valabilitatea şi calitatea de „adevăr“ în mod logic şi convingător. În mod cert, ar fi fost de acord cu declaraţia autoarei religioase Ellen White: „Avem multe lecţii de învăţat şi multe, multe, de dezvăţat“ (Review and Herald, 26 iulie 1892). Pe măsură ce gândirea aceea defectuoasă era din ce în ce mai mult dată în vileag, rezultatul final urma să fie un miez al adevărului „garantat“, în care oamenii puteau avea încredere absolută. Aplicând continuu metode ştiinţifice de stabilire a adevărului, aceste „rezultate garantate“ puteau să se extindă treptat în tot mai multe domenii, până când viaţa putea fi trăită cu o anumită doză de încredere că ştim cum stau lucrurile.
Legile fizice și supranaturalul
Un alt punct de referinţă al modernismului secularizat l-au constituit progresele făcute de ştiinţele fizice. Savanţi ca Isaac Newton au descoperit că Universul este un loc foarte ordonat, supus unor legi care pot fi testate şi confirmate. „Adevărurile“ din ştiinţele fizice erau verificabile. Prin urmare, adevărul, într-un sens foarte practic, părea posibil de atins dacă se adopta o abordare potrivită. De la mişcarea astrelor până la cel mai mic atom, totul părea să funcţioneze într-o manieră consecventă şi observabilă. Aşadar, modernistul credea că, printr-o abordare ştiinţifică atentă, poate ajunge să fie sigur, din punct de vedere intelectual, cu privire la multe aspecte.
În consecinţă, moderniştii secularizaţi au ajuns să creadă că adevărul poate fi găsit aplicând metodele ştiinţifice tuturor problemelor, chiar şi celor de ordin spiritual. În opinia lor, adevărul nu are cum să fie găsit la biserică sau în Biblie, ci mai degrabă prin intermediul unui proces ştiinţific de observare atentă şi experimentare. Aşa se face că ştiinţa nu a devenit doar o fereastră spre înţelegerea lumii fizice, ci moderniştii au crezut că ea ar putea fi şi sursa adevărului în zona spirituală.
Din cauza încrederii absolute în ştiinţă, modernismul şi-a pierdut interesul pentru supranatural, care nu putea fi supus verificării ştiinţifice. Ştiinţa deci, nu Biblia sau autoritatea bisericii, devenea sursa primă de adevăr.
Modernismul era, de asemenea, încrezător în capacitatea sa de a produce un progres continuu. Prin educaţie şi eforturi susţinute, omenirea urma să cunoască din ce în ce mai multe şi să devină din ce în ce mai puternică şi mai prosperă. Viaţa avea să fie mai bună pentru toată lumea. Omul nu avea nevoie de niciun Dumnezeu care să-i creeze acest paradis şi de nicio religie care să-i asigure călăuzire prin această viaţă. Aşadar modernismul şi secularismul sunt strâns legate. Această filosofie modernist-secularizată şi-a atins apogeul în lumea occidentală la mijlocul secolului al XX-lea.
Modernismul ştiinţific nu a demonstrat inadecvarea credinţei ca sursă de cunoaştere a adevărului, ci, pur şi simplu, a eliminat-o din start. Prin definiţie, credinţa presupune că, în acest univers, există realităţi dincolo de puterea de percepţie a omului, realităţi care-i depăşesc cele cinci simţuri. Limitând domeniul de studiu doar la simţuri, modernismul secularizat elimină automat credinţa ca sursă de dovezi sigure pentru adevăr. Nu este de mirare aşadar că modernismul secularizat s-a dovedit o provocare semnificativă pentru credinţa creştină. Atunci când excluzi domeniul spiritual din baza de dovezi, rămâi cu o viziune trunchiată despre adevăr.
Însă, în ciuda tuturor acestor defecte metodologice atât de evidente astăzi, modernismul secularizat a menţinut un grad ridicat de încredere în capacitatea sa de a şti ce este adevărat. Recent însă, ştiinţa, istoria şi filosofia s-au aşezat în calea acestei viziuni încrezătoare a progresului.
Știinţa a început să descopere lucruri ce ridicau semne de întrebare cu privire la propria încredere în previzibilitatea Universului şi la certitudinea concluziilor ştiinţifice. Atât teoria relativităţii, cât şi principiul incertitudinii din mecanica cuantică au oferit o imagine foarte diferită a universului faţă de cea înfăţişată de fundamentele newtoniene pe care se bazase modernismul ştiinţific. Modernismul secularizat părea din ce în ce mai mult că se fundamentează pe o înţelegere naivă a Universului.
Aceste schimbări în modul de înţelegere a fizicii au condus, în cele din urmă, la conceptul lui Thomas Kuhn de „schimbare de paradigmă“. În cartea Structura revoluţiilor ştiinţifice, Kuhn a observat că oamenii de ştiinţă îşi restructurează periodic viziunea despre lume pentru a lua în calcul idei inovatoare. Prin urmare, ideea de progres constant şi obiectiv a fost înlocuită de percepţia că până şi oamenii de ştiinţă văd ceea ce vor ei să vadă. Rezultatele ştiinţifice sunt determinate în egală măsură de presupunerile pe care le au în minte cercetătorii şi de dovezile pe care le observă sau cu care lucrează. Ideea modernistă de inevitabil progres a fost răsturnată. În zilele noastre, ştiinţa, în locul unei imagini clare în alb şi negru, prezintă numeroase zone gri care nu pot fi catalogate cu uşurinţă. Ştiinţa nu mai pare o sursă de încredere pentru imaginea de ansamblu a realităţii. O generaţie mai tânără vede acum ştiinţa doar ca pe una dintre multele căi posibile către adevăr.
Distrugerea unui vis
Secolul al XX-lea a distrus visul unui paradis tehnologic. Tehnologia a adus cu sine beneficii uriaşe, dar s-a dovedit a fi şi cauza multor rele. Progresul ştiinţific a mers în paralel cu o creştere fără precedent a poluării şi a ratei infracţionalităţii. Mediul înconjurător a devenit poluat: ne înecăm în propriile gunoaie. De la găurile din stratul de ozon până la încălzirea globală, efectele negative ale tehnologiei s-au imprimat în conştiinţa noii generaţii.
Cele două războaie mondiale, Holocaustul şi alte genocide, armele de distrugere în masă şi terorismul s-au unit pentru a alunga încrederea din sufletul moderniştilor ştiinţifici. Evenimente ca acelea din 11 septembrie 2001 au aruncat o umbră sinistră de îndoială asupra capacităţii oamenilor de a învinge răul, oricât de mult am aplica ştiinţa sau tehnologia pentru găsirea unei soluţii. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, progresul ştiinţific a oferit lumii occidentale şi raţiunea care a stat la baza colonialismului şi a exploatării altor popoare considerate „primitive“ şi a resurselor lor.
Istoria şi experienţa descurajează ideea că progresul ştiinţific va duce neapărat spre o lume mai bună. A devenit evident că o creştere a standardului de viaţă nu antrenează obligatoriu şi o creştere a fericirii personale. S-a dovedit că bogăţia materială nu protejează împotriva disfuncţiilor, a dependenţelor şi a infracţiunilor. În schimb, prosperitatea a dus la stres şi anxietate. În loc de o nouă ordine mondială a păcii, stabilităţii şi siguranţei, lumea de azi pare un loc mult mai periculos decât oricând înainte. Decizii obişnuite înainte – cu cine să te căsătoreşti, unde să locuieşti şi ce ocupaţie să alegi – acum sunt dintr-odată încărcate de foarte multă îngrijorare, astfel că o întreagă generaţie amână cât mai mult asumarea vieţii de adult.
Autonomia specifică omului modernist secularizat nu mai pare a fi o libertate care să-ţi îmbogăţească viaţa. Pare a fi din ce în ce mai mult o greşeală jalnică, un dumnezeu fals care a distrus speranţa şi a aruncat rasa umană într-o angoasă existenţială. Consecinţa modernismului este lipsa sensului şi a scopului. „Vechile răspunsuri şi vechile istorii nu mai sunt convingătoare, iar marile întrebări ale vieţii, care, cândva, îşi găsiseră într-un fel răspunsul suprem, bazat pe credinţă, sunt acum reluate. Această reluare produce de obicei sentimente terifiante.“[1]
Prin urmare, secolul al XX-lea nu a reprezentat o perioadă fericită pentru cei convinşi că îi aşteaptă un paradis ştiinţific şi tehnologic. Noua generaţie priveşte la zeul modernismului secularizat şi-l proclamă un zeu fals. La începutul acestui nou secol, oamenii întorc din ce în ce mai mult spatele „adevărului“ ştiinţei pentru a-l căuta în altă parte.
Postmodernismul secularizat
În postmodernism, adevărul nu se găseşte în primul rând în ştiinţă, Biblie sau biserică, ci în relaţii şi în povestiri. În modernism, comunităţile se construiau pe idei corecte, acele idei pe care comunitatea le testase şi le găsise adevărate. Când oamenii îşi schimbau ideile, plecau din respectiva comunitate. În postmodernism însă, relaţiile şi „comunitatea“ au devenit mai importante decât ideile care au coagulat cândva colectivităţile. Oamenii pot acum să aibă idei radical diferite, şi totuşi să formeze una şi aceeaşi comunitate.
Pentru postmodernişti, conceptul de adevăr a devenit o chestiune vagă. În locul „Adevărului“ (cu A mare), persoana postmodernistă preferă „mai multe adevăruri“, o „varietate de adevăruri“ sau un „adevăr valabil doar în dreptul meu“. Postmoderniştii consideră că nimeni, fie el om de ştiinţă sau teolog, nu are o concepţie clară despre adevăr. Fiecare deţine o parte din întreg, fiecare este expert într-un domeniu restrâns, fiind ignorant în rest. Astfel, construirea comunităţii reprezintă un element-cheie în căutarea adevărului, deoarece, când fiecare contribuie cu partea de adevăr pe care este echipat să o înţeleagă, toată lumea are de câştigat. În acest fel, procesul de găsire a adevărului implică împărtăşirea „poveştilor“ personale în cadrul comunităţii. Pe măsură ce membrii acesteia ascultă şi învaţă unii de la alţii, înţelegerea generală a adevărului se îmbogăţeşte prin discuţii libere şi toţi beneficiază de pe urma acestui lucru.
La prima vedere, acest concept postmodernist de „adevăr“ pare a avea multe aspecte care să-l recomande, mai ales că numai un om îngust şi egoist ar pretinde că deţine tot adevărul. Biblia însăşi învaţă clar că ar trebui să fim umili în ce priveşte gradul nostru de cunoaştere a adevărului (vezi 1 Corinteni 13:9,12). O altă declaraţie a Bibliei este că „prin marele număr al sfetnicilor ai biruinţa“ (Proverbele 11:14; 24:6) şi că avem cu toţii multe de învăţat. Însă gândirea postmodernistă mai este caracterizată de ceva.
Deşi postmodernismul este în general orientat spre acceptare şi inclusivism, în trei aspecte este foarte exclusivist. În primul rând, el exclude „metanaraţiunile“, marile istorii, care încearcă să explice totul în univers. Postmoderniştii sunt de părere că astfel de mari istorii încearcă să explice prea multe şi, prin urmare, promovează un fundamentalism care duce la violenţă. La urma urmei, credinţa într-o metanaraţiune a alimentat măsurile brutale ale papalităţii medievale sau acţiunile terifiante ale grupării al-Qaeda din zilele noastre.
În al doilea rând, postmodernismul respinge adevărul ca instituţie (cum ar fi „biserica“), mai ales atunci când acea instituţie se consideră unică sau mai bună decât altele („biserica adevărată“). Astfel, ideea „bisericii rămăşiţei“ este problematică în mediul postmodernist. Biserica este foarte uşor asociată cu aspecte negative, cum ar fi colonialismul şi opresiunea, nefiind considerată o sursă de generozitate şi bunăvoinţă.
În al treilea rând, postmodernismul tinde să respingă adevărul ca „Biblie“, considerând că Biblia este impregnată cu violenţă, cu imaginea unui iad care arde veşnic şi că promovează oprimarea femeilor şi a minorităţilor.
Sociologii nu s-au pus de acord dacă postmodernismul reprezintă un nou punct de vedere filosofic sau, pur şi simplu, o reacţie împotriva modernismului.
Dată fiind controversa intelectuală privind postmodernismul, ar trebui, probabil, să nu îl considerăm o filosofie completă, ci o stare sau un proces prin care trec generaţiile mai tinere. Acestea reacţionează împotriva exceselor modernismului, definindu-se mai mult prin a fi împotrivă decât prin a fi pentru. Astfel că identitatea acestei noi generaţii nu este încă fixată într-un sens pozitiv. De aceea, în cele ce urmează, voi descrie mai degrabă momentul în care ne aflăm, şi nu un sistem complet de idei care ar urma să guverneze felul de gândire al oamenilor în decadele care urmează.
După cum am văzut, pentru postmodernism, adevărul nu se găseşte în primul rând în ştiinţă, Biblie sau biserică. Adevărul apare fragmentar, ici şi colo, în relaţii şi în împărtăşirea poveştilor de viaţă. În felul acesta, postmodernismul semnalează dispariţia unei viziuni universale, atotcuprinzătoare, asupra lumii. În cuvintele lui Alister McGrath, postmodernismul constituie „un soi de sensibilitate culturală fără absoluturi, certitudini fixate sau bază solidă, care îşi găseşte plăcerea în pluralism şi diversitate“[2].
Una dintre cauzele neîncrederii postmoderniste în faţa pretenţiilor de a deţine adevărul este percepţia că tot ceea ce cunoaşte şi crede o persoană reprezintă, de fapt, produsul propriilor circumstanţe istorice şi culturale. Adevărul nu este nici atemporal, nici un standard obiectiv. Este determinat de figuri autoritare care decid când, cum şi ce trebuie învăţat. Prin urmare, se consideră că nu cunoaşterea este sursa puterii, ci puterea este cea care determină cunoaşterea. Nu există nicio certitudine că întrebările vitale îşi găsesc răspunsul adevărat. În consecinţă, postmoderniştii sunt sceptici în faţa oricui pretinde că oferă „modul corect“ de a gândi sau a acţiona. Mulţi au renunţat la căutarea adevărului şi s-au mulţumit doar să-şi interpreteze sentimentele şi experienţele.
În timp ce modernismul era cucerit de silogisme, declaraţii logice şi clare, postmoderniştii preferă o abordare a adevărului care se bazează mai mult pe emisfera dreaptă a creierului, pe emoţii, creativitate, intuiţie. Adevărul este transmis prin istorisire, astfel încât oricine să-l poată înţelege şi să beneficieze de pe urma lui la propriul nivel. Povestirile le oferă posibilitatea tuturor, nu doar experţilor, să fie atât învăţăcei, cât şi învăţători ai adevărului. Această abordare a adevărului este mult mai adaptabilă decât testele obiective şi standardizate ale modernismului. Prin istorisiri, „adevărurile“ indivizilor din comunitate devin progresiv „adevărul“ comunităţii.
Concluzie
Respingerea postmodernistă a Bibliei, a bisericii şi a metanaraţiunilor ca modalităţi de ajungere la adevăr poate părea o lovitură puternică dată credinţei creştine, aşa cum o înţeleg mulţi. Este uşor să pui sub semnul întrebării dacă ar mai putea fi văzută mâna lui Dumnezeu în postmodernism. Multora li se pare a fi mai degrabă un act al Diavolului decât ceva ce ar putea fi folosit de Dumnezeu.
Totuşi postmodernismul nu trebuie să pară atât de înfricoşător cum îl consideră mulţi. Există câteva elemente ale postmodernismului care au și valenţe pozitive și care arată că mâna lui Dumnezeu se află în spatele acestor schimbări și că ne îndreptăm acolo unde vrea El să ajungem.
În primul rând, sentimentul de eșuare al postmoderniștilor îi face mai deschiși la a-și înţelege nevoile decât pe bunicii lor moderniști. În al doilea rând, sentimentul eşecului este strâns legat de pierderea identităţii personale. Individul postmodernist tânjește după un sens clar al identităţii personale. Apoi, din cauză că trăiesc într-o lume în care imaginea este tot ceea ce contează, persoanele postmoderniste au ajuns să pună foarte mare preţ pe onestitate, echilibru şi autenticitate în relaţiile interpersonale. În al patrulea rând, postmoderniştii simt o nevoie puternică după o comunitate autentică. Un al cincilea aspect pozitiv este că atitudinea postmodernistă este revigorant de inclusivistă cu tot ce este străin, ieşit din comun sau, pur şi simplu, diferit. În al șaselea rând, deşi sunt convins că postmodernismul ar trebui inclus sub umbrela secularismului, este incontestabil faptul că generaţia tânără este mai spirituală decât cea anterioară. Și nu în ultimul rând, o altă caracteristică fascinantă a postmodernismului este capacitatea sa de a tolera contrariile, care îi îndepărtează pe oameni de dihotomiile logicii grecești și îi apropie de logica ebraică prezentă și în Biblie.
Fără să lăsăm ca aspectele pozitive ale postmodernismului să ne ia ochii și să ne facă să nu mai vedem pericolele sale actuale și evidente, totuși ar fi o dovadă de înţelepciune să înţelegem modul în care postomodernismul oferă omenirii ocazii noi și unice de a recupera multe dintre valorile fundamentale pierdute cu care Dumnezeu l-a împodobit de la început pe om.
Articolul este o adaptare după un fragment din cartea Evanghelia veșnică pentru o lume veșnic în schimbare, de același autor.
Citește și: Nu există adevăr absolut sau valori absolute. Adevărat sau fals?
