„Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Același, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat și tot vreau să vă mai port, să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46:4)
O zi obişnuitǎ de luni, dintr-o toamnǎ la fel de obişnuitǎ, şi un drum de 40 de minute cu maşina pentru un consult medical general. În timp ce conducea spre spital, pastorul David Jeremiah se simţea ca şi cum ar fi irosit timp preţios pentru nişte investigaţii de rutinǎ, care nu se puteau încheia, gândea el, decât cu rezultatele bune dintotdeauna. Pânǎ la urmǎ, la cei 53 de ani, era într-o formǎ fizicǎ bunǎ şi nu exista niciun indiciu cǎ organismul lui ar fi avut de gând sǎ-l trǎdeze. Primele teste s-au încheiat cu bine, şi, în timp ce privea zâmbetul aprobator al specialiştilor în halat alb, pacientul vedea cum i se confirmǎ presupunerea cǎ se va întoarce curând la viaţa lui obişnuitǎ, din care nu lipsea nimic. Poate doar un strop în plus de odihnǎ.
Câteva minute mai târziu, armonia gândurilor avea sǎ fie spulberată de vocea îngrijoratǎ a medicului, care îl anunţa cǎ vede o tumorǎ în regiunea splinei. Aşa cǎ a urmat o programare la radiografie şi deplasarea la centrul de radiologie, în timp ce speranţa cǎ totul se va termina cu o bǎtaie liniştitoare pe umǎr se încǎpǎţâna sǎ reziste. Şi apoi, cotitura neaşteptatǎ a drumului: o scurtǎ convorbire telefonicǎ, în care era înştiinţat cǎ avea o formaţiune malignǎ care îi ataca sistemul limfatic. A urmat o noapte lungǎ, în care pastoral Jeremiah povesteşte cǎ a simţit muşcǎtura adâncǎ a durerii, dezamǎgirii şi – oricât de straniu ar suna pentru cei care nu s-au intersectat cu un diagnostic care sǎ îi strǎpungǎ – a disperǎrii. Zile dificile și nopţi şi mai grele, înceţoşate de durere şi de stǎrile de confuzie de dupǎ injecţiile de morfinǎ. Apoi, veştile bune şi uşurarea de a fi supravieţuit celei mai aprige strâmtorǎri din cele traversate. Şi, dupǎ 4 ani, tǎişul unei veşti care îl readucea pe gheaţa subţire a incertitudinii: limfomul recidivase.
***
O searǎ ca multe altele în familia Sittser, pe care capul familiei nu bǎnuia de câte ori o va retrǎi, respirându-i tot miracolul împachetat în ea. Linda, soţia lui Jerry şi mama a patru copii, se întorsese târziu de la repetiţia de cor. Cei doi soţi şi-au bǎut ciocolata caldǎ şi au avut o discuţie antrenantǎ, chiar veselǎ, care a continuat pânǎ dupǎ miezul nopţii. Remarcând cât de bunǎ i se pare viaţa în aceastǎ etapǎ a ei, Linda a încheiat discuţia cu o concluzie care avea sǎ persiste multǎ vreme în mintea soţului ei: „Bunǎtatea lui Dumnezeu mǎ copleşeşte!”[1].
A doua zi, Linda era moartǎ. Un accident tragic de maşinǎ a sfârtecat viaţa familiei profesorului creştin Jery Sittser, lăsându-l să vada viaţa, pentru o vreme, prin cioburile de sticlǎ și grǎmezile de fiare contorsionate. Mama lui Jerry, fiica lui de 4 ani, Diana Jane, şi Linda, femeia cu care îşi împǎrţise viaţa timp de douǎ decenii, au încetat din viaţǎ la puţin timp dupǎ impactul teribil. Dintr-odatǎ, viaţa îşi pierduse noima, iar durerea şi sentimentul de goliciune pulsau atât de sfredelitor, încât Jerry socotea faptul de a fi rămas în viaţă o adevărată pedeapsă.
Durerea şi sentimentul de goliciune pulsau atât de sfredelitor, încât Jerry socotea faptul de a fi rămas în viaţă o adevărată pedeapsă.
„Nu simţeam o durere vie; eu însumi eram o durere vie”[2], povesteşte Jerry, admiţând cǎ nu știa cum trebuie trǎitǎ aceastǎ viaţǎ nouǎ şi înfricoşǎtoare. Una în care jalea era prea mare ca sǎ-și permitǎ „luxul” de a-i plânge pe cei dragi în acelaşi timp. Şi în care cǎuta o cale de a rǎzbi prin întuneric şi de a-şi creşte într-un rest de normalitate cei trei copiii rǎmași în viaţǎ, dar traumatizaţi de tot ce trǎiserǎ. Viaţa aceea copleşitor de bunǎ fusese întreruptǎ brutal şi el plonjase, odatǎ ce coborâse din ambulanţǎ la spital, într-o viaţǎ nouǎ, terifiant de goală.
Incertitudinea poate fi una dintre stările cele mai greu de tolerat, pentru că toatǎ fiinţa noastrǎ tânjeşte dupǎ predictibilitate şi siguranţǎ. Dar niciodatǎ nu suntem mai însetaţi dupǎ fǎgaşul familiar al vieţii decât atunci când suntem aruncaţi în ochiul furtunii care poate rescrie totul. Putem suporta sǎ nu ştim cum se va încheia o crizǎ din viaţa noastrǎ şi totuşi sǎ ne agǎţǎm cu încredere de Dumnezeu? E o întrebare pe care o putem ocoli în perioadele de relativǎ acalmie, dar la care suntem nevoiţi, în cele din urmǎ, sǎ oferim un rǎspuns – chiar dacǎ incertitudinea cu care ne vom lupta nu va avea niciodatǎ contururile ameninţǎtoare ale unei boli grave sau ale pierderii trǎite de Sittser.
Între alegere și har
Într-o carte care descrie drumul pietros al singurǎtǎţii, scriitoarea Elisabeth Elliot povesteşte despre momentul în care unchiul ei, editor al unei reviste creştine, a murit, iar sarcina editǎrii revistei a cǎzut pe umerii tatǎlui ei. În timp ce se simţea copleșit de această responsabilitate, a primit de la tatǎl lui o scrisoare cu un mesaj scurt de încurajare: „Suntem în continuare sub aceleaşi auspicii”[3]. Aceastǎ convingere a fost cea care a susţinut-o pe Elisabeth Elliot în toate crizele vieţii sale, începând cu pierderea – dupǎ nici doi ani şi jumǎtate de cǎsnicie – soţului ei, Jim, misionar printre indienii aura. De fapt, acelaşi crez a determinat-o sǎ rǎmânǎ aproape de tribul pentru care Jim fusese dispus sǎ îşi dea viaţa, fiind martora convertirii bǎrbaţilor care-i uciseserǎ soţul şi tovarǎșii de misiune.
Faptul cǎ rǎmânem sub protecţia lui Dumnezeu chiar dupǎ ce avem motive sǎ suspectǎm cǎ am pierdut-o reprezintǎ un paradox despre care Jerry Sittser vorbeşte în cartea sa, Har ascuns. Sittser nu îşi propune sǎ livreze reţete pentru a naviga prin suferinţǎ şi nici nu crede cǎ existǎ refacere, dacǎ prin acest proces ne referim la revenirea la modul de a gândi sau de a acţiona de dinaintea pierderii. Mai degrabǎ refacerea are de-a face cu integrarea pierderii în viaţa noastrǎ şi cu experienţa creşterii în jurul durerii.
Fiecare pierdere este unicǎ şi fiecare reprezintǎ un examen prin care trecem de-a lungul vieţii, afirmǎ Sittser, care subliniazǎ rolul alegerilor personale şi rolul harului în transformarea inevitabilǎ care urmeazǎ alunecǎrii în genunea durerii. Una din alegerile sale a fost aceea de a înfrunta deschis suferinţa, trăind deopotrivă întunericul și lumina; simţind chinul, tristeţea, disperarea, dar refuzând să lase pierderii ultimul cuvânt; hotărând să facă nu din experienţa pierderii, ci din reacţia la ea momentul de cotitură al vieţii sale. Îmbrăţișarea durerii i-a permis să își croiască drum spre o altă viaţă, despre care spune că este diferită de cea dinainte, dar nu neapărat mai rea. Printre părţile foarte bune ale acestei vieţi noi se numără relaţia cu copiii săi, de care a avut grijă ca părinte singur, o apreciere mai mare a fiecărei clipe și o sensibilitate sporită faţă de durerea altora.
O altă alegere, nici pe departe ușoară, a fost aceea de a respinge sentimentul persistent că totul se petrece la voia întâmplării. Gândurile reveneau în mod obsedant asupra momentului accidentului, ţesând scenarii alternative: dacă ar fi ajuns mai târziu sau mai devreme pe acea porţiune de autostradă, dacă ar fi luat-o într-o altă direcţie sau dacă ar fi renunţat să meargă la întâlnirea unde oricum n-a mai ajuns, după impactul cu mașina unui șofer beat? Accidentul va rămâne mereu o tragedie și niciunul din lucrurile bune apărute în urma lui nu va schimba asta – o asemenea pierdere va face mereu parte din identitatea supravieţuitorilor, iar consecinţele ei nu vor fi șterse de trecerea timpului.
Chiar dacă este conștient de faptul că va experimenta noi dimensiuni ale pierderii de-a lungul timpului, Sittser a ales să creadă că „propriile noastre tragedii pot constitui un capitol foarte prost într-o carte foarte bună”.[4] Ceea ce înseamnă că, dincolo de experienţa noastră, există un tablou mai larg, în care Dumnezeu scoate ceva bun din lucrurile dureroase și (aparent) fără noimă. Iar Sittser ne asigură că deja vede crâmpeie ale acestui bine și că, în timp ce trăiește un amestec indicibil de stări și sentimente antagonice – se simte zdrobit complet și, totuși, mai întreg decât a fost înainte, sufletul pare să nu-i fi fost niciodată atât de mort, dar nici atât de viu – este martor la modului în care harul lui Dumnezeu jalonează fiecare pas al experienţei sale.
Dumnezeu, un refugiu în furtună
Atunci când limfomul a recidivat, pastorul David Jeremiah povestește că a trăit întreaga situaţie ca și cum boala și-ar fi bătut joc de toată recunoștinţa pe care o simţise pentru însănătoșirea lui. Nu există căi simple de a înfrunta furtuna, dar Jeremiah creionează câteva răspunsuri care au funcţionat în mijlocul strâmtorării.
Făgăduinţele lui Dumnezeu rămân o resursă foarte valoroasă pentru întreţinerea speranţei. Atunci când sentimentul de neajutorare pune stăpânire pe noi, putem revendica promisiunile la fel sigure și în timp ce totul în jur se clatină – Dumnezeu este scăparea noastră și Cel care știe totul despre călătoria noastră (psalmul 142:3.5); El Se îngrijește de orice nevoie am avea (Filipeni 4:19); este dispus să ne ofere putere (Luca 10:19), pace nepământeană (Filipeni 4:7 și să lupte pentru noi (Exod 14:14); ne sprijinește în fiecare anotimp al vieţii și își încununează darurile cu mântuirea Lui (Isaia 46: 3-4). Promisiunile lui Dumnezeu poartă în ele o putere care va fi descătușată atunci când credem că Dumnezeu va face ceea ce spune că va face.
Rugăciunea de laudă reprezintă una din căile cele mai eficiente de a ieși de sub presiune.
Închinarea este primul și ultimul refugiu în furtună, după cum descoperise regele David, urmărit multă vreme de furia lui Saul: „Dar eu strig către Dumnezeu și Domnul mă va scăpa (…) El va auzi glasul meu” (Psalmul 55:16-17). Cufundat în studierea psalmilor biblici, de care se simte alinat în perioadele de incertitudine dureroasă, Jeremiah observă că rugăciunea de laudă reprezintă una din căile cele mai eficiente de a ieși de sub presiune. Poate că ne este greu să vedem rostul unui asemenea exerciţiu, când tot ce dorim este să amplificăm cumva rezonanţa cererilor noastre, dar pastorul ne asigură că lauda descătușează puterea miracolului. În primul rând, este vorba de minunea care se naște în noi atunci când Îl lăudăm pe Dumnezeu, indiferent de circumstanţe – ne putem aștepta la înnoirea minţii, la o lărgire a perspectivei, la schimbarea atitudinii faţă de Dumnezeu și la mai multă maturitate spirituală.
Redirecţionarea gândurilor reprezintă un instrument-cheie de construire a rezistenţei în mijlocul furtunii. Mintea ne este și armă și scut în momentele de ruptură din viaţă, scrie Jeremiah, care subliniază că este esential să oferim materia primă potrivita gândurilor noastre, care tind să se concentreze asupra evenimentului negativ. În loc să alunecăm în spirala ruminaţiei, putem alege să ne lăsăm mintea să cerceteze palmaresul minunilor Lui din trecut. Dumnezeul de ieri este și Dumnezeul de astăzi, iar necazul din prezent este ocazia noastră de a ne concentra mai mult asupra Lui decât asupra situaţiei.
Ori de câte ori ajungem în situaţii cu care nu ne-am mai confruntat, avem nevoie să ne amintim de intervenţiile divine din trecut, scrie și pastorul Hensley Moorooven, subliniind cât de important este să citim Biblia cu o perspectivă proaspătă. Știm, de pildă, că Dumnezeu a purtat de grijă poporului Israel timp de 40 de ani, dar este ușor să tratăm cu superficialitate informaţii cu care ne-am întâlnit frecvent. Dacă facem câteva calcule, realizăm ce a însemnat aprovizionarea celor aproximativ 2,6 milioane de oameni care au ieșit din Egipt.
Ori de câte ori ajungem în situaţii cu care nu ne-am confruntat, avem nevoie să ne amintim de minunile Domnului din trecut.
Pentru a supravieţui o singură zi în deșert, o persoană are nevoie de circa 11 litri (3 galoane) de apă, ceea ce înseamnă că întreg poporul avea nevoie de aproximativ 29,5 milioane de litri de apă. Astăzi, cantitatea de apă necesară într-o singură zi ar putea fi transportată de 673 de cisterne, dar Dumnezeu le-a dat toată această apă din stâncă, timp de 40 de ani. Continuând șirul calculelor, Moorooven arată că ar fi fost nevoie de 1.600 de tone de alimente pentru o singură masă (și de două trenuri lungi de un kilometru fiecare ca să o transporte), iar Cel care i-a condus printr-un stâlp de nor și de foc le-a asigurat chiar mai mult decât aveau nevoie, deschizând ferestrele cerului și hrănindu-i cu mană.
Ceea ce ne inspiră curajul de a păși în necunoscut este faptul că Acela pe care Îl cunoaștem merge cu noi, ba chiar netezește cu picioarele Lui orice drum greu de străbătut. „Domnul Însuşi va merge înaintea ta, El Însuşi va fi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa; nu te teme şi nu te înspăimânta!” (Deuteronom 31:8). Călătoria noastră este pavată de această asigurare că nu suntem abandonaţi sau uitaţi, chiar și atunci când firele vieţii se încâlcesc până când ni se pare, ca lui David în alte vremuri, că nu mai există scăpare. După cum spunea Charles Spurgeon, „Dumnezeu este aproape și, prin urmare, speranţa este aproape”.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
