Miracolele reprezintă un grup de fenomene a căror realitate este adesea pusă la îndoială.

Subiectul miracolelor este tentant. Pe de o parte, el influenţează interpretarea unora dintre problemele de bază ale credinţei creștine, pe de alta scandalizează mintea modernă. Cuvântul miracol provine din latinul miraculum, care înseamnă „minune”. Prin urmare, teologul evanghelic Wayne Grudem este corect în definirea unui miracol drept „un fel mai puţin obișnuit de activitate a lui Dumnezeu în care el trezește uimirea și mirarea oamenilor și își este martor Sieși”. [1]

Dar Biblia nu are un singur cuvânt pentru acest concept, deoarece, pe lângă ideea de mirare (noţiunea principală), miracolele din Biblie sugerează și o lucrare puternică (1 Regi 17: 17-24; Luca 7: 11-17) și un semn (Ex. 4: 1-9; Ioan 10:38). Desigur, este util să cunoaștem aceste nuanţe de semnificaţie în concepţia biblică a miracolelor, dar pentru a răspunde la întrebarea cum pot fi posibile miracolele, trebuie discutat mai mult despre natura lor.

Punem întrebarea cu privire la posibilitatea existenţei unor miracole, deoarece acestea fac parte dintr-un grup de fenomene a căror realitate este adesea pusă la îndoială. Dar cărei clase de realităţi îi aparţin miracolele? Sau: se conectează ele în vreo măsură cu realitatea? Aceste întrebări trebuie clar abordate înainte de a stabili dacă miracolele sunt posibile; și dacă da, în ce condiţii. Această apărare a posibilităţii existenţei miracolelor pe care tocmai o citiţi se străduiește să arate că argumentele în baza cărora ar putea fi negate minunile sunt îndoielnice și că credinţa în teism elimină majoritatea obstacolelor.

Creștinii, despre natura minunilor

Creștinii rezervă termenul de miracol pentru o anumită clasă de activităţi ale lui Dumnezeu. Teologii clasifică de obicei actele lui Dumnezeu în creaţie (actul iniţial de a aduce universul în existenţă) și providenţă (păstrarea Sa continuă a creaţiei). Ei continuă să distingă modul obișnuit în care Dumnezeu acţionează pentru a păstra creaţia, de acţiunile Sale speciale de providenţă. Primele sunt providentia ordinaria (providenţa obișnuită) și cele din urmă, providentia extraordinaria (providenţa ieșită din comun).[2] Minunile sunt de obicei identificate cu această din urmă categorie. Cu toate acestea, unii vor ţine miracolele în afara categoriei extraordinare, limitând-o pe aceasta din urmă la acele evenimente în care Dumnezeu pare să ordone cauzelor naturale să Îi realizeze scopurile (cum ar fi episodul în care Dumnezeu a provocat un cutremur pentru a asigura eliberarea lui Pavel și Sila din închisoare [Fapte 16:25, 26]). Este posibil să includem miracolele în categoria providenţei extraordinare, dar scoaterea lor din acea categorie care subliniază lipsa lor de legătură cu orice abordare naturală ar putea fi utilă pentru a răspunde la chestiunea aflată în discuţie.

Modernitatea, despre natura miracolelor

De la apariţia știinţei și a criticismului istoric în epoca Iluminismului, credibilitatea miracolelor a fost atacată pe baza definiţiei moderne obișnuite a unui miracol ca „o încălcare a legii naturii”.[3] Din această perspectivă, miracolele sunt considerate contradictorii (Voltaire, 1694–1778) sau improbabile (David Hume, 1711–1776). Pe de o parte, chiar dacă presupunem că definiţia modernă este corectă, nu rezultă logic că nu se produc miracole. Pe de altă parte, definiţia modernă ar putea fi defectă. Când conceptul de încălcare a legilor naturale este analizat din perspectiva tuturor celor trei concepţii sau teorii contemporane privind legea naturii, el se dovedește a fi intrinsec incoerent și defectuos. Cele trei teorii sunt: ​​(1) teoria regularităţii, (2) teoria necesităţii nomice și (3) teoria dispoziţiei cauzale.[4]

Teoria regularităţii legii naturale spune că așa-numitele legi ale naturii nu sunt legi deloc. Ele sunt doar o descriere a regularităţilor pe care noi le observăm în natură. Prin urmare, din această perspectivă, o lege naturală ar trebui să fie în mod corespunzător o relatare generalizată a oricărui lucru care se întâmplă în natură. Dacă este așa, cum se poate spune că un eveniment miraculos care se întâmplă în natură încalcă legea naturală?

Teoria necesităţii nomice a legii naturii nu este foarte diferită de teoria regularităţii. Pur și simplu trece dincolo de teoria descriptivă a regularităţii, pentru a spune că legile naturale sunt cele care ne permit să judecăm ce se poate întâmpla sau nu în lumea naturală. Cu alte cuvinte, fiind bazată pe experienţă, teoria necesităţii nomice facilitează o generalizare universală de tip inductiv despre natură. Din nou, nu are sens să spunem, în cazul unui eveniment miraculos, că legea naturală a fost încălcată. Coerenţa ar impune ca atunci când apare un miracol, generalizarea universală existentă să fie modificată pentru a include noul fenomen.

Teoria de cauzalitate a legii naturale începe cu presupunerea că lucrurile au anumite puteri înnăscute (înclinaţii) care, dacă nu întâmpină obstacole, vor duce la anumite rezultate în natură. Prin urmare, legile naturale sunt adevărurile necesare despre aceste dispoziţii cauzale ale lucrurilor. Dacă ceva nu este dispus în mod natural să provoace unele lucruri, ele nu se pot întâmpla. O minune din perspectiva acestei teorii ar fi o întrerupere a înclinaţiilor pe care le are un lucru. Dar de ce ar trebui ca o astfel de întrerupere, dacă ar avea loc, să fie etichetată ca o încălcare a legilor naturii? Dacă, de exemplu, prin intervenţia interuptivă a lui Dumnezeu într-o anumită situaţie, sarea nu a reușit să se dizolve în apă, asta nu ar însemna că sarea ca substanţă nu mai are înclinaţia naturală de a se dizolva în apă. Ceea ce ar însemna este că este posibil ca sarea să aibă în continuare dispoziţia de a se dizolva în apă și să fie făcută, într-o situaţie miraculoasă, să nu se dizolve.

Adevărul pare a fi că teoriile contemporane privind legile naturii își încalcă propriile limite atunci când enumeră cu pretenţie de exhaustivitate cazurile posibile în natură. Fiinţele umane stabilesc reguli cu privire la ceea ce se poate întâmpla în natură. Și când lucrurile se întâmplă în afara regulilor, ele le descriu ca încălcări ale „legilor naturii” și, prin urmare, inadmisibile. În mod ideal, atunci când se întâmplă lucruri care par a fi anomalii știinţifice, legile naturale ar trebui revizuite pentru a le acomoda. Din păcate, legile naturale sunt concepute rigid pe presupoziţia că toate lucrurile sunt egale cu ele însele. Prin urmare, așa-numitele anomalii știinţifice nu au voie să conteste premisa de bază a cauzalităţii naturale încorporate în legile naturale. Deoarece în toate situaţiile se presupune că unii factori naturali trebuie să provoace anomalia, teoriile legii naturale nu pot fi încălcate și revizuite. Nu există niciun motiv logic pentru care, într-o așa-numită anomalie știinţifică, să nu presupunem că unii factori supranaturali ar putea să acţioneze. Dar situaţia este de așa natură că teoriile legii naturale au fost interpretate ca fiind valabile numai bazându-ne pe ipoteza că niciun factor supranatural nu poate interveni. Această cerinţă arbitrară, naturalistă, pare să ofere credibilitate atunci când se vorbește despre încălcările legilor naturii. Odată ce această condiţie este abandonată, nu va mai avea sens să vorbim despre încălcări ale legilor naturale.

Dispoziţiile sau înclinaţiile naturii pot fi mai „în acord” sau mai largi decât regulile pe care le-au stabilit fiinţele umane pentru ele. Ceea ce ar trebui să spună cei înclinaţi spre gândirea modernă nu este că miracolele sunt încălcări ale legilor naturii, ci mai degrabă că miracolele sunt evenimente care, având în vedere anumite condiţii naturale la un moment și loc, nu pot fi produse de cauzele naturale relevante. Adevărata întrebare este, deci, dacă imposibilitatea firească a unui miracol autentic ar trebui să forţeze concluzia că niciun eveniment nu poate fi identificat ca un miracol. David Hume așa credea.

Imposibilitatea fizică și realitatea miracolelor

Hume este recunoscut ca fiind cea mai semnificativă și influentă voce din filozofia occidentală care a oferit o definiţie a miracolelor ce neagă posibilitatea producerii lor în cursul obișnuit al naturii. În An Inquiry Concerning Human Understanding, Hume scria că: „Un miracol poate fi definit cu exactitate [ca] o încălcare a unei legi a naturii printr-o voinţă specială a zeităţii sau prin interpunerea unui agent invizibil”.[5] Definiţia face parte din concluzia argumentului său potrivit căruia „se poate stabili ca o maximă că nicio mărturie umană nu poate avea forţa să demonstreze un miracol și să o facă o bază justă pentru un astfel de sistem religios”.[6] Astfel, deși se pare că definiţia lui Hume ar putea face loc miracolelor, în realitate, scopul său a fost să le nege. Premisa lui a fost întotdeauna că era mai raţional să crezi că s-a pus în mișcare o greșeală sau o înșelăciune decât să crezi în apariţia autentică a unui miracol. După exemplul lui Hume, a devenit obișnuit să credem că apariţia unui miracol autentic este, prin definiţie, imposibilă în mod natural.

Având în vedere scepticismul de mai sus, cum poate fi apărată realitatea miracolelor? În primul rând, trebuie remarcat din nou că faptul că miracolele pot fi în mod natural imposibile nu înseamnă că acestea nu se produc. Imposibilitatea naturală sau fizică nu înseamnă imposibilitate logică. Argumentul potrivit căruia miracolele sunt imposibile, deoarece acestea încalcă legile naturale nu reușește să dea o explicaţie completă a naturii legii. George Mavrodes susţine convingător că, în ciuda argumentelor care sugerează că legile naturii sunt diferite de legile sau codurile legale, ambele prezintă paralelisme structurale: termenul de lege este folosit pentru ambele și ambele intenţionează să indice generalizări universale.[7] În mod logic, dacă legea care impune tuturor contribuabililor americani să își depună declaraţiile înainte de 15 aprilie rămâne lege (o generalizare universală), în ciuda unor încălcări reale ale acesteia, este ilogic să negăm miracolele reale, deoarece unele legi ale naturii, construite uman, au fost încălcate.

A doua problemă principală de abordat în apărarea realităţii miracolelor este părtinirea naturalismului în abordarea modernistă. Hume și gânditorii cu gânduri similare, dedicaţi, așa cum sunt, știinţificului Iluminismului, presupun că miracolele sunt inerent improbabile. Pentru aceștia, orice raport despre un miracol este obligat să se confrunte cu scepticismul, deoarece dacă cineva ar dori să investigheze adevărul raportului, gândirea contemporană ar necesita o astfel de anchetă istorică pentru a utiliza o metodologie naturalistă, care exclude supranaturalul. Aceste reguli naturaliste ale studierii istoriei au fost puse în aplicare cu mult timp în urmă de Ernst Troeltsch (1865–1923). Principiul său de analogie cere ca evenimentele din trecut să fie de același fel ca și prezentul, cerând astfel „omogenitatea fundamentală a tuturor evenimentelor istorice”.[8] Evenimentele supranaturale nu au nicio șansă într-o astfel de schemă. Dar Wolfhart Pannenberg a susţinut cu tărie că nu este justificabil să se renunţe la toate evenimentele nonanalogice din istorie.[9] După Pannenberg, critica lui Moreland și Craig faţă de abordarea lui Troeltsch este exactă: „Analogia corect definită înseamnă că într-o situaţie neclară, faptele ar trebui înţelese în termeni de experienţă cunoscută; dar Troeltsch a ridicat principiul până la constrângerea tuturor evenimentelor trecute la evenimente pur naturaliste. Dar faptul că un eveniment sparg tiparele tuturor analogiile nu poate fi folosit pentru a contesta istoricitatea sa”.[10]

Un alt domeniu de explorat este punctul de vedere al lui Hume asupra mărturiei, deoarece acesta se referă la realitatea miracolelor raportate în Biblie și la alte posibile relatări privind miracolele. Opinia lui Hume se bazează pe probabilităţi. El notează: „Nicio mărturie nu este suficientă pentru a valida un miracol. … Când cineva îmi spune că a văzut un mort înviat la viaţă, mă gândesc ce este mai probabil: ca această persoană să se înșele, sau să fie înșelată, ori ca faptul despre care relatează chiar să se fi întâmplat. Cântăresc miracolele și resping întotdeauna miracolul mai mare”.[11] Observaţi, totuși, că Hume însuși a avut o părere înaltă despre valoarea mărturiei, deoarece a susţinut că „nu există o specie de raţionament mai comună, mai utilă și chiar necesară în viaţa umană, decât cea care este derivată din mărturia oamenilor și relatările martorilor oculari și ale spectatorilor.”[12]

În viziunea lui Hume, este întotdeauna mai probabil ca mărturia unui miracol să fie falsă decât ca miracolul să se fi produs. În virtutea abordării sale, Hume a atras atenţia teoreticienilor probabilităţii care au detectat mai multe probleme. În primul rând, dacă doar ar trebui să cântărim probabilitatea unui eveniment care se întâmplă raportându-ne la fidelitatea martorului care a asistat la acesta, am ajunge să respingem evenimente despre care știm că este rezonabil să credem că ar putea avea loc. O ilustraţie frecvent utilizată este cea a unei alegeri la loterie: Să spunem că o serie câștigătoare de numere este raportată în prealabil la știri de către un reporter pe un canal de știri de încredere. În mod clar, improbabilitatea ca seria de numere să fie câștigătoare copleșește probabilitatea credibilităţii martorului sau a reporterului într-o măsură în care, potrivit lui Hume, astfel de rapoarte nu ar trebui niciodată crezute. Dar acest lucru este absurd. În al doilea rând, care este probabilitatea, dacă evenimentul nu s-ar fi produs, ca acesta să fie raportat așa cum a fost? În cazul extragerii loto, ar fi destul de mic. În mod similar, probabilitatea, de exemplu, ca dacă Isus nu ar fi fost înviat din morţi, rapoartele despre învierea Sa să fie așa cum le avem noi ar trebui să fie foarte mică. Mai importantă este creșterea probabilităţii care rezultă din mai multe mărturii. Se remarcă faptul că „puterea cumulativă a martorilor independenţi este de așa natură încât individual, aceștia ar putea fi de încredere mai mult de 50% din timp și totuși mărturia lor se cumulează pentru a face un eveniment de aparent enormă improbabilitate destul de probabil în lumina mărturiei lor”.[13] În cazul lui Isus, independenţa lui Petru, Iacov și Ioan ca martori este destul de bine stabilită.

Teismul și realitatea miracolelor

Gândirea modernă vede miracolele ca fiind în mod natural imposibile și, prin urmare, le neagă. Credinţa într-un Dumnezeu personal (teismul) susţine totuși că prin acţiunile lui Dumnezeu, un eveniment care este în mod natural imposibil poate fi transformat într-un eveniment istoric real. Din această perspectivă, un miracol se află pe continuumul actelor creative și providenţiale (de conservare) ale lui Dumnezeu. Doar în măsura în care cineva este dedicat principiilor ateiste, miracolele vor fi negate. Deci, cum pot fi posibile miracolele? În primul rând, expunând bazele instabile pe care se fundamentează argumentele împotriva minunilor. În al doilea rând, afirmând principiile teismului: există un Dumnezeu personal; El a creat universul; El îi păstrează fiinţa; și El este capabil să acţioneze liber în interiorul ei.

Desigur, trebuie subliniat faptul că Biblia oferă dovezi ale entităţilor care fac minuni contrafăcute celor ale Dumnezeului Creator (Exod 7:10,11). Mai ales în ultimele zile, suntem avertizaţi cu privire la o explozie de spiritualism în care demonii, prin săvârșirea unor minuni contrafăcute, vor aduna lumea către o rebeliune comună împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său (Apoc. 16:12-14).

Concluzie

Negarea miracolelor este un fenomen recent bazat pe modul în care modernitatea a ales să înţeleagă funcţionarea naturii și ceea ce este posibil în cadrul ei. Există mai multe motive pentru care această poziţie nu poate fi susţinută. În primul rând, negarea este incoerentă pe baza propriilor teorii ale legilor naturale ale modernităţii. În al doilea rând, a nega miracolele deoarece sunt încălcări ale legilor naturale sfidează o înţelegere de bun simţ a naturii legilor. În al treilea rând, negarea miracolelor, deoarece acestea sunt incompatibile cu alte evenimente din istorie, este doar dovada unei părtiniri naturaliste nejustificate. În cele din urmă, pe baza naturii mărturiei biblice a miracolelor, argumentul improbabilităţii împotriva miracolelor iniţiat de Hume s-a dovedit a acţiona în favoarea unei probabilităţi sporite de existenţă a miracolelor biblice. În cele din urmă, însă,credinţa în teism este răspunsul final la întrebarea: „cum am putea crede că miracolele sunt posibile?”.

Dr. Kwabena Donkor, este director asociat al Institutului de cercetare biblică la Conferinţa generală a adventiștilor de ziua a șaptea, Silver Spring, Maryland, SUA