Schimbul de întrebări dintre oamenii de știinţă și teologi ar trebui să-i ajute să-și sporească reciproc capacitatea de înţelegere.

În discuţiile despre știinţă și credinţă putem avea adesea impresia că fie știinţa, fie Scriptura merită credit – nicidecum ambele. În lumea laică, știinţa este considerată implicit adevărata sursă de cunoaștere. Biblia, dacă este cumva consultată, devine utilă doar ca sursă a perspectivei spirituale – atâta timp cât nu intră în conflict cu consensul știinţific actual.

Dar sunt cu adevărat Biblia și știinţa în conflict? Cum se poate raporta la acest aspect un credincios care este și om de știinţă?

Mai întâi, o definiţie a știinţei. În scopul acestui articol, cuvântul „știinţă” se referă la un proces sistematic care încearcă să explice fenomenele în termenii mecanismelor fizice care le determină. Sunt posibile și alte definiţii, dar aceasta va fi suficientă pentru discuţia de faţă. În mod similar, un miracol este un eveniment care nu poate fi explicat doar prin mijloace știinţifice naturale.

Știinţe experimentale și istorice

În discuţia despre știinţă și credinţă este util să se facă distincţia dintre știinţa experimentală (sau empirică), pe de o parte, și știinţa istorică, pe de altă parte. Știinţele care sunt în principal experimentale (de exemplu, chimia, fizica, anatomia, ecologia) implică manipularea condiţiilor fizice pentru a izola și identifica factorii cauzali care explică un eveniment. Știinţele care sunt în principal istorice (de exemplu, arheologia, paleontologia) studiază rezultatele unui eveniment trecut și încearcă să explice ce s-a întâmplat, pentru a furniza informaţiile necesare.

Majoritatea știinţelor includ atât aspecte empirice, cât și aspecte istorice. Cu toate acestea, numai aspectele empirice sunt deschise experimentării. Aspectele istorice nu sunt. În mod normal nu există niciun conflict între Scriptură și știinţa experimentală. Dificultăţile apar atunci când se încearcă înţelegerea unor evenimente istorice pentru care Biblia oferă o explicaţie supranaturală, iar un om de știinţă încearcă să ajungă la o explicaţie naturală.

Diferite tipuri de pasaje biblice

Înainte de a analiza modalităţile prin care știinţa și Scriptura par dificil de reconciliat, trebuie reţinut că există multe domenii în care nu se manifestă acest conflict. De exemplu, deși nu este în primul rând un text știinţific, Biblia descrie totuși multe evenimente de natură știinţifică. Diverși autori biblici menţionează mamifere, păsări și plante. De asemenea, apar și aspecte care ţin de anatomie, fiziologie și comportament – vegetal, animal și uman. Biblia descrie crearea formelor de viaţă arătând că Dumnezeu a conceput și a creat sistemele vii disponibile pentru studiu astăzi. Știinţa actuală confirmă existenţa unui concept iniţial la toate nivelurile de complexitate, deși există un dezacord considerabil cu privire la autorul acestuia.

Unele pasaje din Biblie au fost scrise în termeni simbolici sau folosindu-se figuri de stil. Astfel s-ar putea interpreta în mod eronat o expresie ca fiind literală atunci când este menită să fie figurativă. De exemplu, Habacuc 3:3 spune că Dumnezeu vine din Teman. Poate că unii ar concluziona din acest text că Dumnezeu trăiește în Teman, dar majoritatea cititorilor consideră că aceasta este o figură de stil. Aici, Dumnezeu este reprezentat ca venind din sud sau de la Sinai, unde au fost date cele Zece Porunci. Alte pasaje pot fi poetice, ilustrative sau expresii de uz comun, nicidecum folosite pentru a transmite explicaţii știinţifice. Pe de altă parte, multe pasaje din Scriptură sunt evident concepute ca naraţiuni istorice. Acestea includ pasaje precum Geneza 1 – 11, relatările Evangheliei despre minunile lui Iisus și nașterea Lui din fecioară, moartea și învierea Sa. Proza clar expozitivă nu susţine încercările de „spiritualizare” sau de clasificare a unor asemenea pasaje ca figurative, poetice etc.

Explicaţii naturale și supranaturale

Există două explicaţii posibile ale fenomenelor (sau evenimentelor): naturale sau supranaturale. Cele două sisteme explicative pot fi în conflict sau se pot completa reciproc. Întrucât prezintă în primul rând intervenţiile lui Dumnezeu în cursul istoriei umane, Biblia oferă aproape întotdeauna explicaţii supranaturale. Așa cum s-a menţionat mai sus, explicaţiile evenimentelor trecute nu sunt inerent testabile direct prin metode știinţifice. Pentru un anumit fenomen pe care Biblia îl descrie ca fiind supranatural, un om de știinţă materialist (sau naturalist) poate găsi o explicaţie naturalistă. În unele cazuri se pot aplica ambele sisteme explicative. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi putut folosi procesele fizice obișnuite într-un mod supranatural pentru a-Și împlini voia.

Mulţi dintre marii oameni de știinţă din trecut au fost credincioși și nu au considerat că există niciun conflict între Biblie și știinţă. În secolul al XVII-lea, oamenii de știinţă s-au împărţit în două tabere în ceea ce privește religia și știinţa (sau filosofia, așa cum se numea atunci). Francis Bacon și Galileo Galilei aparţineau grupului „separatist”, care considera benefică păstrarea separată a Cărţii Scripturii de Cartea Naturii, recunoscând în același timp că ambele aveau același Autor. În ultima jumătate de secol, omul de știinţă american Stephen Gould a extins ideea separării lor prin teoria sa intitulată NOMA (Nonoverlapping Magisteria – domenii care nu se suprapun), declarând că știinţa și religia ocupă tărâmuri separate, care nu interacţionează[1]. Potrivit lui Gould, religia are de-a face cu idei spirituale și etice, în timp ce știinţa se ocupă de lumea reală. Dacă acceptăm propunerea NOMA, pare necesar să respingem Scriptura ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Celălalt grup de oameni de știinţă din secolul al XVII-lea, pansofiștii, considerau că știinţa și Scriptura sunt, în esenţă, în armonie.

Astfel, ambele grupuri au ajuns la un răspuns care elimina conflictul – separatiștii, pentru că au compartimentat domeniile de studiu, iar pansofiștii, pentru că au văzut știinţa ca o reiterare a Scripturii. Ambele grupuri L-au perceput pe Dumnezeu ca autor al Scripturii și Creator al lumii. Orice conflict aparent consta într-un dezacord între interpretările Bibliei și/sau interpretările știinţei. Am putea adopta aceeași abordare astăzi, cu avertismentul suplimentar că nici aceasta nu oferă toate răspunsurile la toate întrebările noastre. Deoarece trăim într-o lume păcătoasă și avem doar o înţelegere incompletă a știinţei și a Scripturii, nu vom avea niciodată răspunsuri complete la toate întrebările pe care ni le punem.

Zonele conflictuale

Conflictul este deosebit de pregnant în studiul originilor, care constituie o dilemă istorică, nu una experimentală. Cei cu o viziune naturalistă asupra lumii preferă teoria evoluţionistă, deoarece prezintă explicaţii în termeni de mecanisme pur fizice. Cei cu o viziune asupra lumii bazată pe revelaţia biblică preferă teoria creaţiei, deoarece aceasta acceptă relatările biblice despre intervenţia supranaturală în crearea și menţinerea lumii naturale. Ambele opinii fac apel la dovezi. Deoarece dovezile sunt incomplete și deschise unor explicaţii diferite, viziunea omului de știinţă ajunge să joace un rol major în interpretare; iar conflictul devine foarte evident.

Unul dintre cele mai cunoscute exemple îl constituie Galileo Galilei (1564-1642), considerat de mulţi tatăl astronomiei observaţionale moderne, al fizicii moderne și, nu în ultimul rând, personalitatea responsabilă în cea mai mare măsură pentru nașterea știinţei moderne.

La sfârșitul secolului al XVI-lea, liderii Bisericii Romano-Catolice au susţinut ideea că Pământul este centrul universului. Deși credincios fervent, Galileo era totuși om de știinţă. El a susţinut așadar ideea lui Copernic că Pământul se învârte în jurul Soarelui. De vreme ce biserica se considera autoritatea supremă, Galileo a fost considerat eretic. În acest exemplu este important de remarcat faptul că problema lui Galileo nu a vizat strict un conflict Biblie versus știinţă, ci a marcat o diferenţă de opinie între liderii religioși și unii oameni de știinţă cu privire la modul de interpretare a Bibliei și a datelor știinţifice.

În ochii celor mai mulţi oameni de știinţă materialiști, a existat întotdeauna un conflict între oamenii de știinţă laici și cei care deţin o viziune teistă asupra lumii. Au fost scrise cărţi pe tema așa-numitului război dintre știinţă și religie. Din păcate, creștinilor excesiv de zeloși le revine responsabilitatea menţinerii acestui conflict. Gânditorii profunzi erau adesea complet străini de superstiţii, reprimări și constrângeri (asociate cu biserica dominantă), iar acest lucru a generat neîncredere în Biblie ca atare.

Biblia relatează producerea a numeroase minuni, care sunt aproape invariabil interpretate diferit de cele două grupuri. O persoană care nu este convinsă de inspiraţia divină a Bibliei – un „necredincios”, în termenii acestui articol – concluzionează că miracolul nu a avut loc de fapt și că relatarea biblică este eronată. Necredinciosul ajunge la una dintre următoarele concluzii: (1) scriitorul a crezut că s-a întâmplat așa cum a scris, dar a greșit; (2) știa că a greșit, dar încerca să-și inducă în eroare publicul sau (3) a vrut să transmită un anumit mesaj și a spus doar o poveste ilustrativă în acest sens. În oricare dintre aceste cazuri, relatarea biblică este considerată de încredere sau, în cel mai rău caz, netrebuind să fie interpretată literal. În schimb, persoana care acceptă Biblia ca fiind de inspiraţie divină – un „credincios”, în termenii acestui articol – acceptă minunea prin credinţă. Deoarece evenimentul a fost plasat în Biblie, iar Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, credinciosul acceptă că Dumnezeu Și-a folosit puterea pentru a institui minunea.

Miracole fără dovezi fizice concrete

Dar ce se întâmplă cu minunile pentru care nu există dovezi fizice? Un exemplu din Evanghelie îl constituie mersul lui Iisus pe apă (Matei 14:25-32). Scepticii ar putea sugera că Iisus ar fi cunoscut modul dispunerii pietrelor sub apă, astfel încât El să meargă de fapt pe uscat până la barcă, dând doar senzaţia că ar merge pe apă. Petru, neștiind de existenţa pietrelor sub apă, nu a avut pe ce-și susţine picioarele și a trebuit să fie salvat. Credincioșii pot considera, pe bună dreptate, că aceste explicaţii sunt forţate, dar, din moment ce nu există dovezi fizice concrete astăzi, nu pot fi făcute niciun fel de teste. Astfel, povestea este acceptată sau respinsă pe baza presupoziţiilor personale.

Un al doilea exemplu este episodul cu fiica lui Iair, o tânără care a murit, dar pe care Iisus o readuce la viaţă (Luca 8:49-56). Necredinciosul poate observa că Iisus Însuși declară că fata doarme (Matei 9:24) și că El doar a trezit-o. Relatările lui Matei și lui Luca sunt deci ignorate, considerate eronate. Nu există dovezi fizice directe care să arate cu siguranţă dacă fata a fost de fapt moartă sau nu. Atitudinea va depinde mereu de încrederea persoanei în cauză în autenticitatea Scripturii.

Miracole cu efecte fizice observabile

Minunile pentru care există astăzi dovezi fizice par să ridice și mai multe probleme. Uneori dovezile știinţifice par în dezacord total cu cea mai atentă interpretare a Scripturii. Acestea sunt aspecte care intră în categoria problemelor „neconflictuale, dar…”. Convingerea de bază este că Biblia și știinţa nu sunt în conflict. Cu toate acestea, ele așa par să fie. Pentru a rezolva aceste probleme, trebuie evaluate foarte atent dovezile, deoarece acestea pot fi interpretate în mai multe moduri.

Din perspectiva unui credincios, apariţia vieţii pe Pământ este un exemplu de eveniment miraculos în cazul căruia Biblia și știinţa nu sunt în conflict. De mai bine de jumătate de secol, s-au efectuat numeroase experimente, în încercarea de a produce viaţă din material inert, prin mijloace naturale. Până în prezent, aceste experimente nu au reușit să producă dovezi empirice pentru originea spontană a vieţii. Prin urmare, credincioșii consideră că acest lucru este în concordanţă cu naraţiunea biblică, conform căreia viaţa a luat naștere prin intervenţia supranaturală. Necredincioșii nu ar fi convinși – absenţa dovezilor nu este considerată o dovadă în sine. Faptul că moleculele organice au fost fabricate din gaze anorganice este considerat, de oamenii de știinţă seculari, o dovadă că ar fi posibilă apariţia spontană a unei celule vii, ceea ce naște conflicte în mintea lor.

Zona în care problemele „neconflictuale, dar…” sunt, probabil, foarte supărătoare o reprezintă timpul necesar pentru acumularea sedimentelor fosilizate în scoarţa terestră. Se pare că există un conflict între timpul relativ scurt din Biblie și timpul îndelungat dedus de știinţă. Gheţarii sunt un alt exemplu. În anumite zone ale lumii, cum ar fi în Groenlanda, s-a format un strat gros de gheaţă. Când se execută foraje în interior și se extrag bucăţi de gheaţă din profunzime, acestea sunt stratificate asemenea inelelor unui copac. Unele asemenea bucăţi de gheaţă pot conţine 160.000 de straturi[2], dintre care cele inferioare au fost identificate prin mijloace chimice. Întrucât straturile s-au dispus, probabil, câte unul în fiecare an, acest aspect intră în conflict cu calendarul Bibliei. Desigur, nu există date în Biblie în acest sens, dar majoritatea savanţilor biblici conservatori au folosit genealogiile menţionate în text pentru a concluziona că istoria biblică nu acoperă mai mult de 10.000 de ani.

Se pot da multe alte exemple de tehnici convenţionale de datare, care sugerează că Pământul are mai mult de 10.000 de ani. Mulţi oameni de știinţă care cred în Biblie nu văd niciun conflict în privinţa erelor geologice. Cu siguranţă, Dumnezeu ar fi putut crea rocile Pământului cu multe milioane de ani în urmă și apoi să organizeze scoarţa terestră în cursul unei săptămâni mai recente a Creaţiei. Cu toate acestea, există multe exemple de fosile găsite în roci datate prin tehnici standard ca având cu mult peste 10.000 de ani.

Chiar luând în considerare aceste probleme, există dovezi că ultimul capitol de genealogie nu a fost încă scris. În unele cazuri, noi dovezi știinţifice ar putea pune la îndoială datările genealogice convenţionale aflate în uz. De exemplu, ţesutul moale a fost descoperit recent în interiorul oaselor de dinozauri fosili despre care se crede că au o vechime de aproximativ 67 de milioane de ani.[3] Nimeni nu poate explica modul în care ţesuturile moi pot supravieţui atât de mult timp. Un alt exemplu este descoperirea naturii vulcanice a pădurilor fosile din Yellowstone[4], despre care se credea cândva că reprezintă epoci îndelungate ale proceselor obișnuite de fosilizare. Alte dovezi ale sedimentărilor rapide includ depunerea rapidă subacvatică de turbidite (formaţiuni geologice care au fost create printr-un tip de avalanșă subacvatică), ratele de eroziune ale continentelor, care par a fi prea rapide pentru presupusa vârstă îndelungată a Pământului.^[5]

Raportarea la Biblie ca la un mit

Unii oameni rezolvă conflictul concluzionând că minunile biblice sunt mituri – povești tradiţionale care servesc la exprimarea unei viziuni asupra lumii. Pentru aceștia, nu există niciun conflict, deoarece evenimentul nu a avut loc așa cum a fost descris. De exemplu, nu a existat cu adevărat un bărbat pe nume Daniel care să petreacă o noapte într-o groapă de lei. Aceasta este doar o parabolă relatată pentru a arăta că Dumnezeu are grijă de cei care cred în El.

Această abordare subminează însă natura inspirată a Scripturii. Unii consideră că erele stabilite prin datarea convenţională stabilesc atât de convingător vechimea Pământului, încât consideră absurdă citirea literală a Bibliei. Astfel de persoane pot accepta ideile unor savanţi biblici care cred că anumite părţi din Geneza (capitolul 1, de exemplu) au fost scrise după alte secţiuni. Adoptarea acestei viziuni asupra Scripturii poate duce la negarea vieţii și slujirii lui Hristos. Dovezile aduse împotriva învierii trupești a lui Hristos sunt comparabile cu cele aduse împotriva lecturii literale pentru Geneza 1.

Pentru a fi consecvenţi în înţelegerea naturii inspirate a Scripturii, trebuie să fim gata să acceptăm că miracolele au avut loc și că apariţia lor literală nu poate fi dovedită folosind mijloace convenţionale. Astfel, conflictul rămâne valabil.

Conflictul inevitabil

Pentru majoritatea credincioșilor, existenţa unui conflict între credinţă și știinţa laică nu este o surpriză. Doctrinele creștine se bazează pe credinţă și sunt susţinute de dovezi care fac apel la raţiune, inclusiv la experienţa personală, la dovezi consemnate documentar și la mărturii oculare. Dovezile empirice sunt, de asemenea, importante, dar nu reprezintă factorul unic, așa cum se întâmplă în știinţa laică.

Scriptura trebuie interpretată întotdeauna cu smerenie. Există alte interpretări posibile care nu afectează sensul original? Perspectivele alternative pot fi acceptabile dacă pasajul respectiv le permite, fără a pierde din vedere natura miraculoasă a evenimentului. Același principiu ar trebui să se aplice interpretării știinţei – o atitudine umilă și luarea în considerare a ipotezelor alternative. Perpetuarea acestei atitudini poate contribui la consolidarea unei viziuni mai ample asupra conflictelor dintre Biblie și știinţă.

Pentru a fi consecvenţi în înţelegerea naturii inspirate a Scripturii, trebuie să fim pregătiţi să acceptăm că evenimentele miraculoase au avut loc și că nu poate fi dovedit modul în care s-au petrecut folosind mijloace convenţionale. Astfel, potenţialul conflictului rămâne – atât timp cât va fi reiterat în forma sa actuală.

Poate că Dumnezeu ne va revela cândva într-o mai mare măsură legile în cadrul cărora a ales să opereze. Abia atunci vom înţelege că nu a existat niciun conflict, până la urmă. În prezent, tensiunea aceasta trebuie tolerată.

Întotdeauna va exista un conflict între știinţă și Biblie. Unele conflicte aparente pot fi rezolvate pe măsură ce știinţa face noi descoperiri, dar altele își vor găsi rezolvarea numai în eternitate. Conflictul dintre Biblie și știinţă apare din mai multe motive: (1) diferitele înţelegeri filosofice ale rolului lui Dumnezeu în natură; (2) dificultatea interpretării știinţifice a istoriei lumii; (3) incapacitatea știinţei de a explica în termeni știinţifici ceea ce a făcut Dumnezeu în mod miraculos; și (4) concizia și caracterul incomplet al informaţiilor biblice despre istoria formelor naturale.

Toate aceste întrebări și conflicte ar trebui să ofere oportunităţi oamenilor de știinţă și teologilor de a-și consolida reciproc capacitatea de înţelegere. Tragedia este că ambele categorii par deseori limitate și blocate în propria lor perspectivă și nu reușesc să comunice într-un limbaj comun.

Dr. David Ekkens este profesor de biologie, retras din activitate, la Southern Adventist University, Collegedale, Tennessee.