Când studiam opera lui Tudor Arghezi în liceu, am fost profund impresionat de finalul plin de îndrăzneală al poeziei „Cel ce gândește singur”, care încheie volumul Cântare omului (1955):„E timpul, slugă veche și robul celui rău, /Tu, omule și frate, să-ţi fii stăpânul tău.” Cu mult înainte, în 1871, poetul britanic Algernon Charles Swinburne scrisese „Imnul omului”, de asemenea încheiat cu o concluzie apoteotică: „Slavă omului în locurile înalte! /Pentru că omul este stăpânul lucrurilor.”
Numai că, între aceste două momente magistrale de afirmare a demnităţii fiinţei umane, omenirea și-a arătat partea cea mai întunecată: două războaie mondiale, ascensiunea nazismului și a comunismului, ororile lagărelor de exterminare și ale gulagurilor – toate au zguduit credinţa în umanitate.
Deși profund dezamăgiţi, gânditori de seamă, artiști vizionari și lideri politici de încredere s-au remontat de fiecare dată pentru a ne furniza explicaţii, sentimente de optimism și planuri în virtutea cărora să merite să sperăm în acel viitor luminos care pare să ne scape mereu printre degete.
„Biblia nu exprimă în primul rând viziunea omului cu privire la Dumnezeu, ci viziunea lui Dumnezeu cu privire la om.”
Trăim într-un timp în care vechile tragedii ale umanităţii se împletesc cu pericole și ameninţări noi. Pe lângă conflictele și dezastrele care au marcat istoria umanităţii, ne luptăm în prezent și cu deteriorarea mediului înconjurător, cauzată de noi înșine. Unii spun chiar că planeta s-ar putea salva doar dacă omenirea ar dispărea. Stephen Hawking, una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului, descria în 1995 rasa umană ca fiind doar „o mâzgă chimică”[1], iar filozoful John Gray (2003) se referea la altă asemenea dovadă de pesimism în ce privește valoarea omenirii: „Viaţa umană nu are mai mare însemnătate decât o pojghiţă nămoloasă.”[2] Aceste perspective ne pun în faţa unei întrebări esenţiale: oare toată lupta noastră pentru autonomie și demnitate a fost în zadar?
Și Cartea veche de milenii, Biblia, recunoaște latura întunecată a existenţei umane. În Eclesiastul, de exemplu, cuvântul „deșertăciune” este repetat de 34 de ori. Apostolul Pavel, ale cărui scrieri domină teologia Noului Testament, spunea că „[n]u este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere” (Romani 3:10-11). Dar, pe lângă aceste judecăţi aspre, Biblia subliniază și demnitatea unică a omului. Și acesta nu este rezultatul unor tentative omenești de a explica existenţa, ci este mesajul Creatorului. Așa cum spune Abraham Heschel în cartea Man Is Not Alone (Omul nu e singur), „Biblia nu exprimă în primul rând viziunea omului cu privire la Dumnezeu, ci viziunea lui Dumnezeu cu privire la om. Biblia nu este teologia omului, ci antropologia lui Dumnezeu.”[3]
Iată patru ipostaze ale viziunii biblice, ale viziunii lui Dumnezeu deci, asupra omului.
Creaţia
Descrierea aducerii la existenţă a omului, pe care o găsim pe primele pagini ale Genezei, se află într-un contrast izbitor nu numai cu modelul neodarwinian, ci și cu miturile popoarelor antice care înconjurau Israelul.
În Geneza este descrisă o pregătire calmă, deliberată, a mediului de viaţă al omului și este exprimat un proiect divin: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.» Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:26-27).
Procesul creării vieţii umane, comunicând implicarea directă, intimă, a Creatorului, îi conferă lui Adam o valoare excepţională.
Oamenii urmau să fie partenerii Creatorului în administrarea planetei și, în vederea acestui rol nobil, li s-au oferit calităţi și puteri similare celor deţinute de Dumnezeu. În contrast, miturile sumero-acadiene, în mod uniform, descriu crearea oamenilor ca pe o idee secundară, rezultatul unei încercări de a-i elibera pe zei de munca grea și de a le asigura mâncare și băutură[4]. Iar miturile egiptene sunt cu totul lipsite de descrieri ale originii oamenilor.
Procesul creării vieţii umane, comunicând implicarea directă, intimă, a Creatorului, îi conferă lui Adam o valoare excepţională. „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Geneza 2:7). Aducerea la viaţă este urmată de o binecuvântare care cuprinde atât misiunea de a-L reprezenta pe Creator, cât și resursele vitale puse la dispoziţia omului pentru aceasta (Geneza 1:28-29). Rezultatul este evaluat de Creator în termeni absoluţi: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Geneza 1:31). Iar instituirea sabatului (Geneza 2:1-3) și menţiunea ulterioară că „Dumnezeu […] umbla prin grădină în răcoarea zilei” (Geneza 3:8) arată că, departe de a Se izola de fiinţele pe care tocmai le crease, Dumnezeu avea în vedere o relaţie permanentă, pozitivă și apreciată de ambele părţi.
Această imagine de maximă demnitate conferită omului străbate Biblia. Psalmistul exclamă: „[L]-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (Psalmul 8:5-6). Iar genealogia lui Mesia reafirmă filiaţia divină a primului om – și, implicit, a tuturor urmașilor săi: „[…] fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:38). Demnitatea unică și inalienabilă a omului este înscrisă în originea și misiunea sa.
Planul divin pentru recuperarea omului
În ciuda acestei investiţii divine excepţionale, primii oameni au decis să-I întoarcă spatele Creatorului exact în locul pe care El îl desemnase ca simbol al loialităţii și al încrederii.
Răspunsul lui Dumnezeu la această trădare nu a urmat însă o logică previzibilă. Într-o parabolă revelatoare, profetul Ieremia a fost martor la o scenă în atelierul unui olar. Acolo, un vas nereușit de lut a fost remodelat în ceva nou și plăcut olarului. Aceasta e imaginea pe care Dumnezeu o folosește pentru a întreba: „Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta […]?” (Ieremia 18:4-6). Dar Dumnezeu nu a ales să renunţe la om, ci să înceapă un proces de salvare și refacere. Această alegere e și mai semnificativă când ne gândim că „Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului” – același material simplu și obișnuit ca lutul olarului. Dedicaţia și sacrificiul lui Dumnezeu pentru redresarea creaţiei Sale, cu mult mai valoroase decât valoarea iniţială a omului, evidenţiază cât de preţios este omul în ochii lui Dumnezeu.
Din punctul de vedere al eficienţei economice sau al proporţionalităţii, salvarea umanităţii pare risipa supremă. Doar dragostea, care transcende calculele și ignoră profitabilitatea, ar fi putut inspira decizia lui Dumnezeu de a salva creaturile pe care le-a făcut, chiar și după ce și-au compromis destinul. Demnitatea unică și inalienabilă a omului este subliniată de această decizie divină: Dumnezeu a ales să salveze omul, chiar și după ce acesta a ales să-I întoarcă spatele.
Intrarea lui Dumnezeu în umanitate
Dumnezeu a avut o relaţie profundă și personală cu omul încă de la crearea lui. Această legătură a prevestit că Dumnezeu era pregătit să meargă până la capăt pentru omenire. A făcut un gest incredibil în religie, unde puritatea respinge păcatul, și scandalos în filozofie, unde spiritul este văzut ca incompatibil cu materia: S-a întrupat, acceptând nu doar limitările omului, ci și degradările lui ulterioare.
Omul, descris de înţelepţii antici ca „deșertăciune” și de savanţii moderni ca „mâzgă chimică” sau „pojghiţă nămoloasă”, este ridicat la nivelul unei uniuni cu Dumnezeu de care nici măcar îngerii nu au avut parte. Biblia spune: „[N]egreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţiei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:16-17). Această unire extraordinară arată că, în ochii lui Dumnezeu, umanitatea deţine o valoare și o demnitate de neegalat.
Întruparea a dus inevitabil la sacrificiul suprem. Nu vom înceta niciodată să fim uimiţi de cât de mult însemnăm noi pentru Dumnezeu. Așa cum spune Biblia: „[Ș]tiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi […], ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Petru 1:18-19).
În înţelegerea oamenilor, demnitatea poate să fie apanajul originii nobile, al vocaţiei la un rol social de primă mărime sau al realizărilor excepţionale – „o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat”[5]. Dar, în ordinea divină, demnitatea unică și inalienabilă a omului derivă din actul istoric al întrupării lui Dumnezeu și din jertfa Sa pentru noi.
Restabilirea imaginii lui Dumnezeu în om
Decizia iniţială a lui Dumnezeu de a avea alături oameni „după chipul […], după asemănarea” Sa va fi dusă la îndeplinire. Într-o declaraţie de pe ultimele pagini ale Scripturii, care oglindește acea decizie de la început, citim: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. […] Ei vor vedea faţa Lui și Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 21:3; 22:4). Pavel, într-o exprimare chiar mai îndrăzneaţă, vorbește despre o zi când Domnul „va veni […] ca să fie proslăvit în sfinţii Săi și privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2 Tesaloniceni 1:10). Ce asigurare! Faptul că cineva ar fi putut să privească la Adam și la Eva și să-i recunoască drept imaginea lui Dumnezeu a fost un moment excepţional, un motiv de bucurie pentru întregul univers. Dar ce va fi când imaginea lui Hristos va fi privită „cu uimire” în fiecare dintre cei mântuiţi?
Înţelegerea originii nobile a omului este mai mult decât un demers filozofic, iar gândul că Dumnezeu va restaura în om chipul Său este mai mult decât o speranţă ruptă de realitatea în care trăim. Comentând expresia paulină „o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17), C. S. Lewis ne reamintește că în spatele fiecărui chip uman se ascunde un potenţial nemuritor, transformând fiecare interacţiune într-o ocazie de a întâlni nu doar un simplu muritor, ci o fiinţă care ascunde în sine posibilitatea gloriei eterne. Această conștientizare ne impune să tratăm fiecare om cu un respect și o dragoste profundă, să recunoaștem demnitatea și valoarea inerentă a fiecăruia. Într-o lume efemeră, în care culturi și civilizaţii apar și dispar, relaţiile noastre cu ceilalţi devin sacre, un teren pe care se joacă un joc cosmic. Lewis ne îndeamnă să privim fiecare interacţiune nu ca pe o simplă întâmplare, ci ca pe o întâlnire cu eternitatea, cu fiinţe ale căror destine transcend limitele timpului și ale spaţiului.[6]
Lewis ne fixează privirile asupra unei perspective glorioase a demnităţii fiinţei umane, așa cum este ea determinată de viitor, de ţelul pe care Iisus Hristos îl are pentru noi. În Biblie avem un fundament al demnităţii umane care nu se compară cu nimic altceva, o sursă statornică pentru o viaţă de mulţumire, de speranţă, de curaj și de bucurie, o viaţă umană în cel mai deplin înţeles.
ADRIAN BOCĂNEANU argumentează că, în ansamblul său, creștinismul fundamentat pe Biblie oferă o bază obiectivă pentru demnitatea umană, ancorată în crearea omului ca imagine a lui Dumnezeu, restaurată prin Iisus Hristos și proiectată într-un viitor glorios, cu ample implicaţii pentru înţelegerea de sine și relaţiile interumane.
