Diferit de toţi marii fondatori de religii, Iisus din Nazaret este unic în viaţă şi moarte, în natură şi caracter. Numai cercetătorii superficiali Îl pot considera doar un înţelept popular, un mare profet, un geniu revoluţionar moral. Iisus este diferit de toţi, chiar şi prin naşterea Sa.

Cititorul se va gândi probabil imediat la concepţia virginală, la vizita magilor şi a păstorilor; şi ar avea dreptate. Dar aceste semne şi minuni sunt limitate ca posibilitate de verificare. Concepţia virginală a fost un semn, dar, într-un anumit sens, doar pentru Maria. Ea singură ştia acest fapt; alţii, începând cu logodnicul Iosif, au trebuit să accepte, mai devreme sau mai târziu, prin credinţă.

Steaua a fost văzută şi înţeleasă doar de magi. Îngerii au fost văzuţi doar de păstori. Simeon şi Ana au recunoscut Copilul doar pentru că erau profeţi. Dar locuitorii târgului în care Iisus a copilărit, şi mulţi dintre contemporanii Săi nu au văzut în El decât un tânăr sărac şi înţelept. Iisus, cu toate minunile Lui, care aproape au intrat în legendă, a fost văzut în timpul vieţii doar de câteva sute de mii de oameni. Martorii morţii Sale au fost câteva sute, iar la învierea Sa au fost prezenţi cel puţin o sută de necredincioşi, care însă au uitat totul după ce au fost şperţuiţi. Iar după 65 de ani, toţi martorii s-au stins din viaţă.

A rămas mărturia scrisă, a cărei valoare depăşeşte experienţa unui singur martor, oricare ar fi el. Şi, pe lângă mărturia unică a evangheliştilor apostolici, avem o mărturie a preştiinţei divine – profeţiile ebraice – care Îl văzuseră pe Mesía[1] cu multe secole înainte de a Se naşte.

Există multe profeţii privitoare la Mesía. Unii sunt impresionaţi de unele profeţii mesianice, alţii, de altele. În fine, există şi ignoranţi de bunăvoie, care nu sunt impresionaţi de niciuna. O incursiune atentă în profeţiile privitoare la locul şi timpul apariţiei lui Mesía le poate schimba perspectiva.

Noel, Noel, cu 700 de ani înainte de vreme

Profeţiile arhaice despre Mântuitorul prevedeau că El Se va naşte dintre urmaşii lui Avraam (Geneza 22:18). Apoi a fost precizat Israel (Num. 24:17), din care mai târziu a fost indicată ginta lui Iuda (Gen. 49:10) şi, după mai multe secole, „casa lui David” (2 Samuel 7:16; 23:3-5). Au apărut apoi descrieri predominant tipologice ale caracterului şi activităţii mesianice, în cărţile Psalmilor (Psalmi 2; 22; 45; 110 etc.).

Cu circa 720 de ani înainte de naşterea lui Mesía, profetul Mica (Miheia) a prevăzut locul în care Marele Rege avea să Se nască. Traduse după textul ebraic tradiţional, versurile au următoarea formă:

„O, tu, Bet Léhem, ceată de Efrată,
din miile lui Iuda mic popor,
din tine-Mi va ieşi Cel zis odată
să fie-n Israel Stăpânitor.
Dar ale Lui iviri[2] sunt de demult,
din veacurile timpului cărunt.”

(Mica 5:1 TFL)

Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Mat. 2:6), indicând „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Bet-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei, referitoare la Betleemul din Iudeea[3], este importantă, deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19:15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul naşterii lui Iisus (cf. Luca 2:4.15; Ioan 7:41.42).

Betleem – între lacrimi, colinde şi prigoană

Astăzi, localitatea (Bait Lahm) se află pe teritoriu palestinian. A fost locuită de creştini în epoca bizantină, apoi cucerită pe rând de samariteni, arabi, cruciaţi, mameluci, otomani, britanici, iordanieni, israelieni, iar din 1995, a fost cedată palestinienilor. Locul este astăzi fără importanţă cu adevărat duhovnicească, biserica şi obiectele „sfinte” de acolo sunt mult mai târzii decât vechiul staul, care cu siguranţă s-a prăpădit cu mult înainte ca vreun credincios să bage de seamă. Dar locul are o mare importanţă economică (turistică), sporită şi de prezenţa mormântului tradiţional al Rahelei.

Betleemul, numit la origine Bit Lahmi (cunoscut de pe la 1440 î.Ch.), apoi Beth Léhem, a fost redat în greaca Evangheliei sub forma Betleem, care mai târziu s-a pronunţat Vithleem, de unde provin variantele româneşti Vicleim, Viflaim şi altele, prin colindele noastre. Numele cetăţii înseamnă „casă pentru cereale” (hambar) sau „templul lui Laham”, zeu canaanit. Numele nu are importanţă profetică, aşa cum cred unii.

Ceea ce are importanţă profetică, tipologică, este faptul că Betleemul a fost locul în care s-a născut şi a copilărit David, ciobănaşul uns rege, care a fost urât de moarte şi persecutat mulţi ani înainte de a fi încoronat. Aceasta avea să fie şi soarta lui Mesía, într-o mult mai mare măsură, atât în ceea ce priveşte suferinţele, cât şi coroana. De aceea Iisus S-a născut în Betleemul din Iudeea, aşa cum învaţă Evanghelia. Iar cei cărora îngerii le-au dat această veste au fost ciobanii Betleemului.

Timpul naşterii, arătat cu 530 de ani înainte

Nu există nicio profeţie directă cu privire la momentul naşterii lui Mesía. Totuşi, există în cartea biblică a lui Daniel o profeţie spectaculoasă despre timpul apariţiei Sale publice, când Iisus avea să fie făcut cunoscut poporului evreu. Ştiind că, după legile israelite, cineva trebuia să aibă cel puţin 30 de ani împliniţi pentru a ocupa o funcţie în stat sau la templu şi că Iisus a împlinit această condiţie (Luca 3:23), trebuie scăzuţi 30 de ani de la momentul prevăzut pentru apariţia Lui publică, pentru a şti data aproximativă a naşterii.

Foto: successandfailure.netTimpul proclamării lui Christos, al descoperirii Lui înaintea poporului iudeu, a fost momentul botezului[4] Său la Iordan, când Ioan Botezătorul L-a prezentat mulţimilor adunate. Profeţia lui Daniel este, de fapt, o revelaţie a lui Gabriel (Daniel 9:21) – acelaşi înger al Domnului care avea să anunţe atât naşterea lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Iisus (Luca 1:19,26). Ea a fost scrisă în cuvintele următoare (Daniel 9:25 TFL):

„De la porunca de-a reda şi-a rezidi Ierusalimul,
pân’ la Mesía-Domnitor,
vor trece şapte săptămâni[5] şi şaize’ş’două;
– În grele vremi se vor reface, piaţă şi for judecător.”

Aritmetica profeţiei

Stihul al treilea din textul tradus mai sus se armonizează cu Septuaginta şi cu traducerile ortodoxe. „Şapte săptămâni şi şaizecişidouă de săptămâni.” Aceasta este o formă poetică de a spune „69 de săptămâni”. În acelaşi timp, ea conţine un cod de cronologie apocaliptică, descifrat cu cheia clasică din Scriptură (Num. 14:34; Ezra 4:6), care arată că în cod profetic o zi apocaliptică simbolizează un an. Exprimarea din profeţie subliniază de fapt că întreaga perioadă a celor „70 de săptămâni”, adică 490 de ani (cf. v. 24), este formată din jubilee (perioade de câte 7 x 7 ani), care la rândul lor sunt formate din septenale (săptămâni de ani, cf. Levitic 25).

Două sărbători importante pentru israeliţi sunt implicit menţionate în profeţie: anul sabatic şi anul jubiliar. În fiecare al şaptelea an, numit an sabatic după modelul săptămânii de zile, sclavii israeliţi trebuiau eliberaţi, iar ogoarele lăsate necultivate, ca să se „odihnească”, să nu se epuizeze. Jubileul se sărbătoarea o dată la 49 de ani, în al 50-lea an, care era totodată primul din perioada următoare. Această sărbătoare extraordinară prevedea întoarcerea gratuită la primii proprietari a tuturor bunurilor înstrăinate (pământuri şi case, Levitic 25:23). Anul al 49-lea fiind an sabatic, iar al 50-lea fiind jubiliar, efectul ideii de eliberare şi restaurare se cumulează. Dar profeţia lui Daniel nu se referă doar la 7 ani sau la 7×7 ani, ci la o perioadă de 70 x 7 ani, adică un megajubileu – singurul cunoscut în Scriptură, reprezentând şi numărul maxim, simbolic, de ocazii până la care Iisus a extins iertarea (Matei 18:22).

Profeţia a fost făcută în primul an de după cucerirea Babilonului de către mezi şi perşi (Dan. 9:1; cf. 5:30-31), adică în 538 î.Ch. Îngerul spune că perioada menţionată de profeţie trebuie calculată începând cu edictul care avea să legalizeze restituirea şi reconstrucţia Ierusalimului, în alte cuvinte, restaurarea civilă (politică) a iudeilor, după exilul babilonic.

Patru firmane, trei şahi, două restaurări şi un start cronologic

Biblia vorbeşte despre patru edicte persane privitoare la reconstrucţia Ierusalimului: două privitoare la Templu şi la restaurarea cultului iudaic (Cirus al II-lea, 538-536 î.Ch.; Darius I, 519 î.Ch.) şi două privitoare la restaurarea civilă şi reconstrucţia zidului Ierusalimului (Artaxerxe I, 457 î.Ch.; Artaxerxe I, 444 î.Ch.)[6]. Primele două edicte nu ne interesează aici, deoarece nu au menţionat şi nu au provocat rezidirea Ierusalimului. Dintre cele două care rămân, ale lui Artaxerxe, din anii 457 şi 444, primul este mai cuprinzător şi avem dovezi că iudeii au început reconstrucţia zidului înainte de anul 444 (vezi Ezra 4). Edictul din 444 a fost doar o permisiune ulterioară (Ezra 4:21) pentru reluarea lucrărilor, care fuseseră oprite (Ezra 4:23), în timp ce parte din lucru fusese distrus de opoziţia violentă a vecinilor (Neemia 1:1-4). Despre aceste necazuri vorbea ultimul vers al strofei profeţiei: „În grele vremi se vor reface, piaţă şi for judecător.”

„Forul judecător” menţionat în profeţie se referă la judecătoria, sau divanul, cetăţilor antice evreieşti, care funcţiona în locul cel mai larg al cetăţii, numit rehob, de obicei în zona porţii, numit de greci agorá (piaţă) şi de romani forum (târg). În textul ebraic, expresia este rehob we-harutz, adică „piaţă şi….?”. Harutz este tradus divers, ca „ziduri” (LXX), „şanţuri de apărare”, „canale”, „gropi” (CNS), când, de fapt, în acest loc înseamnă „hotărâre judecătorească”, aşa cum este în Ioel 4:14[7].

Această traducere este deosebit de importantă, pentru că dintre toate decretele persane date în favoarea iudeilor, doar cel din anul al şaptelea al lui Artaxerxe (457 î.Ch.) menţionează restabilirea sistemului judiciar iudaic (Ezra 7:25,26). Acelaşi document menţionează că preotul-cărturar Ezra, prin decret imperial, a fost însărcinat să „caute binele Iudeii şi Ierusalimului” (1 Ezra[8] 7:14), că putea folosi unele sume de bani după cum credea că este mai bine în vederea acestui proiect (Ezra 7:18) şi că toate lucrările acestea erau scutite de taxe (v. 24).

Deşi rezidirea cetăţii nu este menţionată în mod expres, posibil din motive diplomatice[9], aceste exprimări transparente şi generoase sunt suficiente ca să înţelegem că Ezra a demarat lucrările în virtutea acestui document imperial. Entuziasmul manifestat de el este elocvent (Ezra 7:6b,27,28).

Steaua profeţiei şi Soarele creştinismului

O altă dovadă în favoarea alegerii anului 457 î.Ch. ca punct valid de plecare al profeţiei este restaurarea ciclului anilor sabatici (Neemia 10:31), care depindea de restaurarea învăţământului Legii lui Moise şi a judecătoriilor civile. Documentele antice menţionează ca ani sabatici anii 162, 135 şi 37 î.Ch., precum şi anii 41/42, 47/48 şi 55/56 d.Ch., ceea ce confirmă că anul 34 (sfârşitul celor 70 de săptămâni) a fost tot un an sabatic şi, prin urmare, întreaga perioadă, divizibilă cu şapte, începe cu restaurarea legilor care reglementau relaţiile social-economice[10]. În ciuda raţionamentelor complicate pentru cititorii neobişnuiţi, şi în ciuda nevoii de aproximare[11], o asemenea precizie este strălucită.

Dar cu atât mai strălucită este prezicerea răsăritului Soarelui creştinătăţii şi al lumii. Perioada de 69 de „săptămâni” (69×7) după decretul restaurării civile (457 î.Ch.) înseamnă 483 de ani, din care, scăzându-i pe cei 457 de dinaintea erei creştine, ajungem la anul 27 d.Ch.[12], când, potrivit profeţiei, ar fi trebuit să apară în public Mesía Conducătorul. Numărând înapoi 30-31 de ani, vârsta maturităţii şi a începutului misiunii lui Iisus, ajungem la anii -4 sau -3 (4 sau 5 î.e.n.). Există interpretări ortodoxe şi protestante[13] actuale care se apropie mult de aceasta.

Nu trebuie uitat că, pe vremea lui Iisus, oamenii aveau diferite sisteme de calculare a timpului. Cu siguranţă, nimeni nu s-a gândit atunci, văzând Pruncul Sfânt în iesle, că lumea întreagă va socoti cândva timpul după naşterea Lui. La patru secole după naşterea lui Christos, când a fost inventată era creştină de către cunoscutul călugăr dobrogean, Dionisie Exiguus, calculul a fost făcut greşit cu cel puţin 4 ani[14]. Aşadar, profeţia lui Daniel cere ca dată a apariţiei publice a lui Iisus anul 27 al erei creştine şi o dată a naşterii Sale cu 30-31 de ani înainte.

Istorie şi Biblie

Luca (3:1,23) arată că data la care Christos a fost proclamat de Ioan Botezătorul era al 15-lea an al lui Tiberius, ceea ce după un calcul brut ar însemna anul 28-29 (din toamnă în toamnă), foarte aproape de anul 27 d.Ch., – an cerut de profeţie. Studii cronologice şi calendaristice mai aprofundate pot duce la rezultate mai precise, dar pentru o previziune care a fost pe secole înaintea evenimentului, eroarea de +/- 1 este neglijabilă.

Tiberius a început să domnească din august anul 14 d.Ch., iar anii de domnie erau calculaţi în mod inclusiv pe vremea aceea în provinciile orientale, ceea ce înseamnă că primul an de domnie începea chiar cu accesiunea la tron[15]. În acelaşi timp, anii de domnie se numărau ca ani întregi, anul iudaic civil fiind din toamnă în toamnă[16] (septembrie/octombrie), ceea ce este în acord cu metoda siriană de calcul pe care trebuie s-o fi folosit Luca[17]. Aceasta înseamnă că, după calculul lui Luca, primul an al lui Tiberius este format doar din cele circa 2 luni până la începutul noului an, în octombrie anul 14, la care adăugăm 13 ani plini (oct. 14 – oct. 27), totalizând astfel 14 ani de domnie, până în toamna lui 27. Odată cu anul nou în oct. 27 se intră în al 15-lea an al lui Tiberius, după calculul lui Luca. Acesta este exact momentul botezului lui Iisus, la vârsta de aproximativ 30 de ani.

Există şi o altă posibilitate de ajustare a datei. Anumiţi autori susţin, pe temeiuri numismatice, că Tiberius poate să fi fost coregent cu Augustus timp de circa doi ani, ceea ce înseamnă că anul al 15-lea din Luca 3 ar fi anul 26-27 şi nu 28-29.

Împlinirea profeţiei este sprijinită şi de o dată menţionată de Ioan (2:20). La primul Paşte de după botezul lui Iisus, trecuseră 46 de ani de când Irod cel Mare, pe la anul 19 î.Ch., începuse restaurarea Templului, ceea ce înseamnă că acel Paşte de după botez a avut loc probabil în primăvara anului 28 d.Ch. Data confirmă împlinirea profeţiei.

Minunea pentru mine

În concluzie, profeţia lui Gabriel ne conduce direct la anul proclamării lui Christos (27-28 d. Ch.), la aproape 31 ani de la naşterea Sa (5 î.Ch.), care este astfel atestată istoric de Evanghelii. Luna şi ziua naşterii Lui nu le ştim. 25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă (Ziua Naşterii Soarelui Învingător), pe care creştinii au transformat-o în Ziua Naşterii lui Christos, Soarele Dreptăţii, făcând din ea sărbătoare imperială, sfântă şi obligatorie.

Nu ştim ziua şi luna naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei (27 d. Ch.) şi, implicit, al naşterii Lui (5 î.e.n.), deşi multă lume încă aşteaptă să vină un Mântuitor mai convenabil.

Mintea, care a prevăzut locul şi timpul naşterii Mântuitorului, a ştiut dinainte, de asemenea, locul şi timpul naşterii noastre, în aşteptarea mântuirii. Acela care este din veci, care îşi are viaţa în afara spaţiului şi timpului, privind simultan în trecut, prezent şi viitor, S-a coborât, în spaţiu şi timp, la locul şi timpul potrivite, pentru a Se dărui pe Sine – Iisus Christos, singura noastră speranţă.