Cum recunoaștem încălcarea demnităţii și cum ne afectează ea în viaţa de zi cu zi?
„Demnitate” este un cuvânt puternic, sonor, care face trimitere la o valoare supremă a fiinţei umane. Deși lipsită de materialitate, demnitatea vizează aspecte concrete ale vieţii de zi cu zi. Pentru a înţelege când ne este încălcată demnitatea, trebuie să-i cunoaștem semnificaţiile și drepturile care o însoţesc. Înainte de orice, e esenţial să știm că demnitatea fiecăruia dintre noi este inviolabilă (garantată prin Constituţie și prin Declaraţia universală a drepturilor omului).
Valoare inerentă a fiinţei umane
Dacă, în Antichitate, dreptul la demnitate era interpretat în cheie meritocratică, prezentul îi alocă o interpretare în cheie democratică. Toţi oamenii, nu doar cei cu merite sau cei privilegiaţi, au dreptul să fie trataţi în mod demn. În viziune creștină, fiinţa umană este singura creatură de pe Pământ ce reflectă chipul lui Dumnezeu (imago Dei). Astfel, este demnă. Și curentele filozofice de după secolul al XVII-lea au legitimat valoarea absolută a oricărei fiinţe umane. Diferenţa constă în faptul că, spre deosebire de religie, filozofia explica demnitatea umană prin prisma autonomiei raţionale cu care natura, nu Divinitatea, i-a înzestrat pe oameni.
Immanuel Kant, spre exemplu, cataloga demnitatea drept o valoare inerentă speciei umane, care aparţine indivizilor independent de meritele personale sau de originea lor socială; gândirea lui Kant, bazată pe secularizarea concepţiei creștine cu privire la demnitate, s-a perpetuat până în prezent, când domenii ca justiţia, politica și moralitatea se fundamentează pe principii universaliste, egalitare.
Demnitatea în viaţa cotidiană
În cartea Arta de a trăi bine, Rolf Dobelli definește demnitatea ca „o zonă strict delimitată, care cuprinde tot ce nu e negociabil. Ea conţine preferinţe și principii care nu necesită nicio motivare.”[1] Astfel, în interacţiunile noastre de zi cu zi, demnitatea exprimă calitatea de a fi Om, stăpân pe sine, loial propriilor convingeri și valori, nevoia de a te purta onorabil cu ceilalţi, indiferent de originea și apartenenţa lor; este totodată un criteriu de apreciere între membrii unei comunităţi, bazat pe cinste, reciprocitate și respect.
Demnitatea apare, astfel, ca o valoare intrinsecă, un „bun” nesupus compromisului, fidel libertăţii de gândire și a conștiinţei, respingând ca neavenite acţiuni precum a fi minţit, jignit, rănit, nedreptăţit, denigrat, ignorat sau subestimat.
Demnitatea în familie
Pe tărâmul familiei, demnitatea se numără printre pilonii principali care contribuie la armonia relaţiilor interpersonale. Esenţa demnităţii stă în respectul faţă de sine și faţă de celălalt. Respectarea demnităţii partenerului, a individualităţii lui și a capacităţii de autodeterminare este o condiţie fără de care iubirea nu se poate dezvolta plenar, echilibrat și satisfăcător pentru ambele părţi.
Din păcate, nu de puţine ori, căsătoria se transformă din oaza de liniște conturată iniţial într-o zonă nesigură pentru parteneri. Procentul ridicat al divorţurilor la nivel global demonstrează că bunele intenţii de la început se pierd pe parcurs, iar soţii devin doi străini care se rănesc reciproc.
Una dintre formele grave ale încălcării demnităţii în cadrul familiei este manifestarea violenţei domestice, care poate fi verbală, psihologică, fizică, sexuală, economică, socială, spirituală sau cibernetică.[2] Numitorul comun al acestor acţiuni reprobabile constă în tratamentul înjositor, degradant și restrictiv la care este supusă victima, considerată de propriul partener nedemnă de respect. Persoana vătămată dezvoltă adesea toleranţă faţă de abuz, însușindu-și convingerea că merită să fie tratată astfel. Victima ajunge să-și subestimeze valoarea personală, raportându-se la sine ca la o persoană nedemnă de afecţiune, sprijin și înţelegere. În asemenea situaţii, este necesară acordarea de ajutor specializat, menit să-i restabilească persoanei respective încrederea în propriul drept la fericire.
Există și altfel de situaţii care afectează armonia relaţiilor dintre soţ și soţie, părinţi și copii, fraţi și surori etc. Dintre acestea, sugestive sunt cazurile în care unul dintre membrii familiei simte că nu-i este recunoscut și preţuit locul în sânul familiei, fiind marginalizat, neînţeles sau redus la tăcere. Poate fi cazul fraţilor pe care părinţii îi tratează diferenţiat, al vârstnicilor nebăgaţi în seamă sau al adolescenţilor consideraţi încă niște copii, cărora li se subminează, astfel, voinţa și libertatea de alegere.
Demnitatea la locul de muncă
Locul de muncă reprezintă un alt spaţiu care poate favoriza abuzul de putere al celor ce recurg uneori la o abordare agresivă, intimidantă, dispreţuitoare faţă de subalterni, precum și la diverse alte comportamente ostile care pun în pericol munca angajaţilor sau degradează climatul de lucru. Fie că vorbim de raporturi ierarhice stabilite pe verticală sau pe orizontală, lezarea demnităţii, ca formă a hărţuirii în cadru profesional, afectează productivitatea angajaţilor, pasibili să ajungă demotivaţi, lipsiţi de concentrare ori dezinteresaţi de obţinerea performanţei. În plus, cei care sunt ţinte ale denigrării se confruntă adesea cu tulburări legate de stres, anxietate și depresie, cu scădere a stimei de sine, autoculpabilizare sau insomnii și aleg să părăsească locul de muncă pentru a elimina sursa neliniștii personale. Dacă anomaliile devin o componentă permanentă a mediului profesional, organizaţiile au și ele de suferit. Abuzul se răsfrânge nu doar asupra celor direct implicaţi, ci influenţează negativ și veniturile, renumele și imaginea companiei. Deși poate părea că, într-un astfel de context, discutarea problemei ar face mai mult rău decât bine, existând riscul ca persoana lezată să fie ignorată sau chiar blamată de cei responsabili cu rezolvarea incidentelor, nici tăcerea nu este o soluţie. Oricât de dificilă ar fi, expunerea publică a situaţiei reprezintă o variantă demnă de luat în seamă de cei denigraţi la locul de muncă. Preferat în locul tăcerii, denunţul acestor cazuri, însoţit de strângerea dovezilor concludente și de apelul făcut la lege, ar putea întrerupe, în timp, practica normalizării abuzurilor.
Alte aspecte ale demnităţii
Încălcarea demnităţii poate avea loc și la nivel instituţional, atunci când organizaţii publice sau private le încalcă cetăţenilor unele drepturi fundamentale (drepturile pacienţilor, ale persoanelor cu dizabilităţi, ale minorităţilor); aceasta se poate strecura inclusiv în mass-media, unde, în numele libertăţii de exprimare, dar și a goanei după senzaţional, mijloacele de comunicare tind să fie destul de relaxate în raport cu modul în care prezintă imaginea anumitor persoane publice și nu numai; poate apărea în peisajul cotidian, în scurtele interacţiuni avute în trafic, la magazin sau la o ședinţă obișnuită cu părinţii, în care divergenţele de opinie duc la discuţii ce depășesc limita bunului-simţ.
Bineînţeles, sfidarea demnităţii se poate materializa și în relaţie cu propria persoană, fiind asociată cu o stimă de sine scăzută, cu sentimente de vinovăţie sau cu negarea valorii personale. Nu trebuie să uităm însă că primii cărora trebuie să le respectăm demnitatea suntem noi înșine.
Frecvenţa incidentelor legate de lezarea demnităţii, în forme mai mult sau mai puţin grave, mai mult sau mai puţin evidente, mai mult sau mai puţin sensibile, și trecerea lor cu vederea, prin pasivitatea celor direct vizaţi, care aleg să nu vorbească deschis despre ce li se întâmplă și să nu acceseze pârghiile legale (acolo unde se impune), duc la perpetuarea ideii că demnitatea este ceva relativ și subiectiv, cu limite flexibile și toleranţă crescută la frustrare.
În realitate, deși pare a avea un caracter abstract, complex și ambiguu, demnitatea se referă la un drept universal care se cere, dar trebuie și oferit. Înseamnă recunoașterea celuilalt ca fiinţă unică, valoroasă și capabilă de autodepășire și așteptarea de a fi trataţi ca atare. Înseamnă mai mult decât garantează, scriptic, reglementările oficiale – a preţui viaţa și pe Creatorul ei.
