Fii risipitori și fii statornici | Cum îi ajutăm pe copii să rămână lângă Dumnezeu

„Copiii nu pot trăi după căile lui Dumnezeu dacă nu cunosc cuvintele Lui” – un adevăr pe care se pot sedimenta eforturile părinţilor creștini de a-și ajuta copiii să-și zidească credinţa în Dumnezeu, pentru a evita mai târziu periplul de fii risipitori.

Majoritatea părinţilor americani își fac griji legate de dezvoltarea spirituală a copiilor lor, a arătat un sondaj Barna efectuat în 2021. Aproape trei sferturi dintre respondenţi s-au declarat îngrijoraţi de relaţia copiilor cu spiritualitatea. Numărul părinţilor creștini care se declară îngrijoraţi de acest aspect al dezvoltării copiilor e cu mult mai mare decât cel al părinţilor necreștini (42% faţă de 27%), dar o majoritate din ambele categorii își dorește pentru copii o relaţie spirituală sănătoasă (80% dintre părinţii creștini, comparativ cu 58% dintre cei necreștini).

Grupul cel mai frământat de traiectoria spirituală a copiilor rămâne cel al creștinilor practicanţi, 51% dintre aceștia declarând-se „foarte îngrijoraţi”, iar 33% „oarecum îngrijoraţi” de alegerile pe care le fac copiii lor.

Între 45 și 48% dintre tineri părăsesc biserica după primul an de facultate, fără a se mai întoarce vreodată.

Statisticile despre copiii creștini care își abandonează convingerile religioase arată că aceste îngrijorări sunt justificate. Majoritatea studiilor arată că între 45 și 48% dintre tineri părăsesc biserica după primul an de facultate, fără a se mai întoarce vreodată, spune autoarea creștină Hillary Morgan Ferrer într-o carte publicată în 2019. Până la 90% dintre cei care își abandonează credinţa încep acest drum al înstrăinării în anii de gimnaziu și de liceu, potrivit datelor citate de autorii cărţii Already Gone: Why Your Kids Will Quit Church and What You Can Do To Stop It.

Ne întrebăm adesea ce se întâmplă cu cei care își pierd credinţa, dar răspunsurile la această dilemă ar putea fi găsite, cel puţin în parte, reflectând la o întrebare la fel de importantă: De ce rămân consecvenţi valorilor spirituale adolescenţii și tinerii?

Fii risipitori versus fii statornici

Analizând caracteristicile tinerilor care aleg să rămână în biserică, pastorul Jon Nielson observă că una dintre deosebirile majore faţă de cei care pleacă este faptul că primii (sau cei mai mulţi dintre ei) sunt convertiţi.

„Copiii buni” nu reprezintă, de fapt, categoria în care am fi satisfăcuţi să ne regăsim copiii, spune Nielson, subliniind că Biblia vorbește despre convertire în termeni fără echivoc: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17), excluzând orice zonă de graniţă în care să se plaseze creștinii doar cu numele, cei „destul de buni” sau persoanele cu derapaje comportamentale, dar cu „o inimă bună”. Prin urmare, creștinii neconvertiţi trebuie să reprezinte o categorie-ţintă a atenţiei și eforturilor slujitorilor Evangheliei, pe măsură ce „revenim la înţelegerea mântuirii ca ceea ce este ea cu adevărat: un miracol care vine din puterea glorioasă a lui Dumnezeu”.

„Copiii buni” nu reprezintă, de fapt, categoria în care am fi satisfăcuţi să ne regăsim copiii.

Pornind de la cuvintele apostolului Pavel („Şi El i-a desemnat pe unii apostoli, pe alţii proroci (…), pentru echiparea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire”), Nielson observă că tinerii pregătiţi pentru a sluji sunt cei care rămân în biserică, subliniind nevoia axării programelor de tineret pe ucenicizare mai mult decât pe divertisment.

În cele din urmă, tinerii care rămân în biserică sunt adesea cei care au crescut în familii centrate pe Evanghelie, concluzionează pastorul, adăugând că, deși această formulă nu este una care funcţionează fără excepţie, principiul din Proverbele 22:6 rămâne totuși parte din planul lui Dumnezeu de a-Și transmite Cuvântul de la o generaţie la alta: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.”

Un studiu al cercetătorilor canadieni a reliefat patru caracteristici ale tinerilor care aleg să rămână creștini: 1) au experimentat prezenţa lui Dumnezeu și au fost martori ai răspunsurilor Lui la rugăciune; 2) au găsit un mediu prielnic în biserica lor pentru a-și împărtăși întrebările și dilemele spirituale; 3) au ajuns la un nivel profund de înţelegere a Evangheliei; 4) au văzut membrii comunităţii lor religioase trăindu-și în mod practic credinţa.

Urmărind profilul bisericilor care reușesc să își păstreze adolescenţii și tinerii în sânul lor, un studiu realizat de Lifeway Research a constatat că acestea sunt formate din creștini sinceri, iertători, autentici în ascultarea lor faţă de Cuvânt, receptivi la nevoile celor mai vulnerabili, capabili să inspire tinerii, fără tendinţe excesive spre critică și concentraţi pe menţinerea unităţii credincioșilor.

Îndrăgostiţi de Cuvânt

Atunci când copiii sunt de vârstă școlară sau preșcolară, părintele poate avea sentimentul că mai este de traversat o eternitate până în anotimpul independenţei. Totuși, nu e vorba decât de 18 ani (sau poate nici atât) în care părinţii pot modela în copil o înţelegere solidă a Cuvântului scris și fiecare zi ar trebui preţuită la adevărata ei valoare, notează autoarea creștină Starr Meade, într-un articol care inventariază lucrurile pe care părinţii ar trebui să le bifeze sau să le evite în acest proces.

Uneori, părinţii au tendinţa de a aștepta prea mult pentru a le împărtăși copiilor adevăruri scripturistice importante, rezumându-se la povestiri biblice ușor de înţeles, dar rezultatul este privarea copilului de o minte antrenată constant pentru a înţelege Scriptura. Anii trec și este puţin probabil ca tinerii să rămână loiali unei credinţe pe care nu o înţeleg și pe care nu o pot apăra.

În peste un deceniu de predat, Meade spune că a întâlnit frecvent copii care foloseau jargonul creștin fără să știe să explice, dacă erau solicitaţi, sensul cuvintelor și expresiilor folosite. Folosind un limbaj și noţiuni accesibile, Biblia trebuie explicată copiilor simplu, însă niciodată simplist, concentrându-ne doar pe anumite adevăruri biblice și excluzând altele.

Istoriile biblice pot fi folosite ca niște punţi pentru o înţelegere mai clară a mântuirii oferite de Dumnezeu. Tocmai de aceea El trebuie să rămână personajul central al fiecărei povestiri, în loc de a folosi aceste istorii ca pe o lecţie izolată de morală sau bună purtare, punctează autoarea.

Dacă suntem convinși că Biblia este cea mai bună carte pe care o vom deschide vreodată, vom găsi și căi de a o prezenta în nuanţe ademenitoare copiilor, evitând să sugerăm în vreun fel că cititul Bibliei este doar o altă corvoadă ce trebuie făcută zilnic, precum temele școlare sau spălatul vaselor.

Te-ar putea interesa și: Părinţi cu fii risipitori

Un părinte care citește regulat Biblia este cel mai bun exemplu de la care se poate porni în construirea unui climat în care familia să se apropie de Cuvânt. Stabilirea unei rutine de citire sau povestire a Bibliei împreună cu toată familia (poate la micul dejun sau înainte de culcare) poate părea un timp pierdut când copilul este prea mic sau lipsit de răbdare, dar acest exerciţiu îl va pregăti din ce în ce mai bine pentru o întâlnire autentică a Autorului Cuvântului.

Dacă, în primii ani, copilul este hrănit spiritual de părinte, această responsabilitate trebuie transferată în mod gradual copilului, iar pentru ca acest lucru să se întâmple, el trebuie învăţat cum să citească Biblia, scrie pastorul Josh Mulvihill. Astfel, copilul trebuie să înveţe metodele de bază ale studiului biblic, care includ observarea (Ce spune acest pasaj?), interpretarea (deprinderea de a interpreta Biblia folosind versetele Bibliei, dar și consultând resursele disponibile, precum comentariile biblice) și aplicaţia (Ce îmi cere/ce îmi transmite acest pasaj mie?). Pentru că, în definitiv, deschidem Scriptura nu doar pentru a fi informaţi, ci și pentru a fi transformaţi de Cel care are autoritatea de a ne spune cum trebuie să trăim.

Lăsând copiii să ne vadă și să își poarte luptele credinţei

La 44 de ani, după o sarcină pierdută, Catherine Segars, fostă actriţă, autoare și bloggeriţă creștină, a început să se roage pentru încă un copil, iar lupta ei în rugăciune a durat câteva luni. La un moment dat s-a gândit să-i implice și pe copii în această luptă purtată pe genunchi, dar a simţit o reticenţă familiară multora dintre părinţi: Și dacă aceasta nu avea să fie una dintre rugăciunile ascultate, iar copiii vor fi dezamăgiţi?

Nu este înţelept să le împărtășim copiilor toate problemele cu care ne luptăm în rugăciune, dar există bătălii ale credinţei care trebuie duse împreună, crede Segars, sfătuind părinţii să caute situaţii specifice din viaţa copiilor în care să li se alăture pentru a cere lui Dumnezeu ceea ce au nevoie. Dumnezeu vrea să lucreze în mod vizibil în viaţa lor, așa că, ori de câte ori Îi dăm ocazia să o facă, îi ajutăm pe copii să își lucreze mușchii puţin antrenaţi ai credinţei.

„Rugăciunea este cel mai natural lucru supranatural pe care îl putem face”, spune pastorul Ché Ahn, subliniind că interesul părinţilor pentru o viaţă de rugăciune se reflectă destul de fidel în modul în care copiii se angajează în închinare. Vorbind despre expunerea timpurie a copiilor săi la rugăciune, Ahn spune că i-a învăţat să Îl caute pe Dumnezeu ori de câte ori se confruntau cu o problemă, să se roage pentru alţii și să observe legătura dintre rugăciunile lor și desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

Orice părinte trebuie să fie conștient de faptul că „viaţa noastră are un efect de undă de-a lungul generaţiilor”, punctează autorul creștin Rob Rienow.

Iar dacă părintele rămâne veriga cea mai importantă dintre copil și Dumnezeu, la fel de adevărat este că eforturile sale de a zidi credinţa copilului contează de la primii pași și până la ultima rugăciune înălţată pentru un fiu risipitor.

Poate trece un timp sfâșietor de lung până când cineva se lasă (în)frânt de dragostea irezistibilă a lui Dumnezeu, dar numai veșnicia va arăta valoarea fiecărei rugăciuni și a fiecărui act de slujire.

„Care este lovitura care va sparge piatra?” a fost întrebată misionara Amy Carmichael de către mentorul ei spiritual în cursul unei plimbări în care s-au oprit să privească un bărbat care spărgea pietre pe marginea drumului. Răspunsul ei, venit prompt în timp ce privea ciocanul care despica bolovani, poate deveni laitmotivul oricărui părinte care luptă să așeze pașii copiilor săi pe drumul spre Casă: „Prima lovitură. Și ultima lovitură și fiecare lovitură dintre acestea două.”

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.