Convertirea de după convertire

Articolul de faţă relatează povestea lui John Newton, vânzătorul de sclavi devenit preot, compozitorul celui mai cunoscut imn creștin al tuturor timpurilor: Amazing Grace (Atâta har).

John Newton s-a născut în Londra începutului de secol XVIII, mai exact în 1725. Mama lui era o nonconformistă dedicată (adeptă a protestantismului care nu se „conforma“ autorităţii Bisericii Anglicane). Însă micul Newton nu a apucat să petreacă prea mult timp cu ea, fiindcă tuberculoza a răpus-o pe când copilul avea doar șapte ani.

Newton a rămas în grija tatălui, un marinar cu reputaţie, care făcea curse pe Mediterană și care, imediat după moartea soţiei, l-a trimis pe micul John la un internat. Acolo și-a petrecut primii doi ani fără mamă. Însă după ce tatăl său s-a recăsătorit cu o femeie din Essex, a revenit alături de familie.

Când Newton a împlinit 11 ani, tatăl lui l-a luat pentru prima dată pe mare și, timp de șase
ani, au petrecut mult timp împreună pe vas. Puștiului trebuie să-i fi plăcut viaţa de marinar, pentru că, în ciuda planurilor pe care le avea tatăl lui pentru el – să-l angajeze pe o plantaţie de trestie de zahăr din Jamaica –, atunci când a mai crescut, acesta a ales să se angajeze pe un vas comercial care naviga pe Mediterană.

Cine este sclavul?

La un an după proaspăta lui angajare, Marina Regală l-a recrutat cu forţa și l-a numit miciman (grad de subofiţer în marină) la bordul vasului Harwich. Viaţa în marină nu avea nimic în comun cu viaţa de negustor pe care o cunoștea Newton.

La scurt timp de la înrolare, a încercat să dezerteze. A fost însă prins și pedepsit în faţa camarazilor. Superiorii l-au legat de un stâlp și i-au aplicat 100 de lovituri de bici înainte să-l retrogradeze ca simplu marinar. Cu greu a uitat Newton umilinţa pe care o îndurase și care îl făcuse să plănuiască să-și ucidă căpitanul și apoi să se sinucidă, aruncându-se peste bord.

A reușit totuși să treacă peste acest episod fără să comită vreun gest criminal și s-a transferat pe un vas care făcea comerţ cu sclavi în Africa de Vest. Necazurile nu s-au sfârșit odată cu această decizie, însă au dus în mod cert viaţa lui pe un cu totul alt drum.

Newton ajunsese în poziţia pe care tatăl lui o visase pentru el, era o rotiţă în reţeaua care comercializa negri pentru muncă în folosul albilor, în Sierra Leone. La scurt timp de la sosirea lui acolo, devenise însă tot mai greu de spus cine era sclavul, el însuși fiind exploatat fără scrupule de soţia comerciantului pentru care lucra.

Din fericire, tatăl lui, care nu încetase să îl caute după ce aflase de încercarea lui Newton de a dezerta, trimisese un bun prieten, căpitan de vas, să îl caute în portul african. Și l-a găsit. Pe drumul de întoarcere în Anglia, o furtună puternică l-a determinat pe Newton să-și facă bilanţul vieţii. Credea că se vor scufunda cu toţii și s-a rugat din toată inima pentru salvare.

A marcat în calendar data de 10 mai 1748 ca pe o zi a renașterii lui și a sărbătorit-o pentru tot restul vieţii.

O zdruncinătură a mutat încărcătura vasului înspre zona spartă de furtună și a oprit intrarea apei în vas. Erau salvaţi, iar Newton avea să povestească mai târziu că această experienţă a fost începutul convertirii sale. Plecase din Africa la fel cum ajunsese acolo: „Foarte rău, prin urmare eram foarte nătâng; și, fiindcă eram propriul dușman, păream hotărât să nu las pe nimeni să fie prieten cu mine.“

Însă în Anglia a ajuns un cu totul alt om. Cât a navigat dinspre Africa spre Anglia a citit Biblia și s-a hotărât să devină creștin evanghelic. A marcat în calendar data de 10 mai 1748 ca pe o zi a renașterii lui și a sărbătorit-o pentru tot restul vieţii. Însă schimbarea pe care a trăit-o Newton atunci avea să fie de fapt doar un început timid faţă de ceea ce avea să ajungă viaţa lui.

Paradoxurile unei convertiri incomplete

Deși convertit, Newton nu renunţase la comerţul cu sclavi și nici la părerea potrivit căreia sclavii erau „creaturi inferioare, fără suflet creștin și, implicit, nepredestinaţi pentru lumea care va să vie“. Obiceiurile pe care viaţa pe mare le săpase în el nu aveau să dispară ca prin magie.

Un vânzător de sclavi trăia în acele vremuri într-un stres continuu, putând fi oricând confruntat cu o răscoală la bord. De fapt, potrivit istoricului Adam Hochschild, pe Atlantic au avut loc circa 300 de răscoale ale sclavilor capturaţi și pregătiţi de „stăpânii“ lor pentru vânzare pe alte continente.

Cele mai multe dintre ele au fost înăbușite, însă vigilenţa era continuu necesară, pentru că, uneori, căpitanii puteau fi trădaţi chiar de membri ai echipajului. Într-o expediţie, Newton, care era căpitan, a aflat că subalternii lui vor să deturneze corabia pentru piraterie, însă din fericire a putut opri la timp complotul și i-a dus în port în cătușe pe cei vinovaţi. I-a mulţumit atunci lui Dumnezeu pentru ceea ce el considera o intervenţie providenţială pentru a împiedica un dezastru pe mare.

Călătoria spirituală a lui Newton a trecut însă prin multe experienţe de cizelare, după acea noapte furtunoasă pe vas. S-a apucat să înveţe singur latina și, pe parcursul vieţii, și-a însușit ca autodidact ebraica, greaca, siriana, franceza și germana – un paradox pentru cei care știau că Newton nu făcuse decât doi ani de școală formală la internat. Mama lui apucase să îl înveţe să citească, de la patru ani, iar el obișnuia să spună că la vârsta aceea, cu excepţia numelor mai greu de pronunţat, citea la fel de bine cum citea la maturitate.

Paradoxală este și imaginea stăpânului de sclavi arătând duritate implacabilă faţă de subordonaţi, dar care, în pauzele de căpitănie, își investea tot sufletul în familie. Le adoptase, împreună cu soţia lui, Mary Catlet, pe cele două nepoate dinspre cumnatul lui (fratele lui Mary), care rămăseseră orfane. Într-una dintre scrisori îi spunea soţiei că sărută hârtia ca să ajungă la ea cu toată dragostea lui. O iubise pe Mary încă de când erau copii, iar ea i-a fost alături pe parcursul sinuos pe care l-a avut viaţa lui.

Lovit de o febră violentă, Newton a trebuit să renunţe la expediţiile pe apă și a simţit că boala este chemarea lui Dumnezeu la a face ceva mai mult: voia să se facă preot. Probabil că istoria lui tumultuoasă nu era o recomandare prea bună înaintea prelaţilor, astfel că nici anglicanii, nici metodiștii, nici independenţii, nici prezbiterienii nu au vrut să îl accepte ca preot. Abia după șapte ani de încercări eșuate a reușit să ia parohia anglicană din Olney, Buckinghamshire.

Însă din acel moment, a devenit o sursă de influenţă creștină puternică, fiind un duhovnic destoinic pentru creștini respectaţi profund astăzi. Între ei, scriitoarea și filantroapa Hanna More sau tânărul aboliţionist William Wilberforce.

Fără mare tam-tam, vânzătorul de sclavi i-a permis vieţii să îl răzgândească cu privire la ororile pe care le presupunea sclavagismul. La 34 de ani, după ce a renunţat la comerţul cu sclavi, Newton a scris un eseu în care își cerea iertare pentru că „a fost un instrument în propagarea unei afaceri care astăzi îmi face inima să tremure“.

A trimis exemplare ale acestui eseu fiecărui membru al parlamentului britanic, iar textul a fost atât de bine primit, încât a fost nevoie să fi e retipărit pentru a-i spori răspândirea. Ulterior, Newton s-a asociat cu Wilberforce în campania acestuia de abolire a sclaviei și chiar a trăit să vadă roadele acestei asocieri în documentul „Slave Trade Act 1807“, prin care s-a abolit sclavia în Imperiul Britanic.

Pentru ochi străini, poate că răzgândirea fostului vânzător de sclavi nu a fost spectaculoasă, pentru că nu s-a petrecut instantaneu, odată cu convertirea. Însă experienţa aceasta a schimbării – necunoscută altor creștini declaraţi sau chiar militanţi, care nu au considerat o ipocrizie să maltrateze sclavi în timp ce propovăduiau iubirea lui Dumnezeu pentru om – este o lecţie de viaţă spirituală.

Una care învaţă că pocăinţa (schimbarea minţii) nu este o formulă magică, ci un proces misterios și delicat, prin care mecanismele fine ale spiritului se calibrează, în propriul ritm, după ritmul Cerului. În mijlocul anilor tumultuoși ai transformării lui Newton, din conștientizarea faptului că Dumnezeu îi modelează sufletul într-o manieră revoluţionară, s-a născut cel mai cunoscut imn creștin din lume, Amazing Grace (Har uimitor).

Iniţial însă, imnul se intitula Faith’s Review and Expectation („Judecarea credinţei și speranţa“), un titlu mult mai apropiat de experienţa personală a autorului. O experienţă cu ridicări și căderi, cu reevaluări constante ale valorilor și cu așteptări mobilizatoare. O istorie care sparge tiparul simplificat al convertirii radicale și care lasă loc unei lupte reale între bine și rău în inima omului.

În mijlocul acestei lupte, adesea neînţelese din afară, Newton era capabil să îi scrie soţiei lui: „De fiecare dată când iau peniţa să îţi scriu și mă gândesc ce să îţi spun, ajung să mă gândesc la bunătatea lui Dumnezeu, care mi te-a dăruit și care a pus în mine o inimă capabilă să te preţuiască. De aceea dragostea mea faţă de tine și recunoștinţa mea faţă de El nu pot fi separate. (…) Orice altă iubire care nu este unită cu dependenţa de Dumnezeu trebuie tratată cu precauţie. Năzuinţei după altceva îi atribui eu vina pentru multe căsătorii nefericite.“