Puţini dintre noi iubesc așteptarea. Trăim într-o lume a clipei: a mesajelor trimise într-o secundă, a mâncării fast-food, a obţinerii lucrurilor dorite printr-un simplu click. Răbdarea ni se pare o superputere la care nu avem acces. Și totuși, Biblia ne arată că unele dintre cele mai mari lucrări ale lui Dumnezeu în noi se săvârșesc chiar în timp ce așteptăm. Așteptarea este școala în care învăţăm să ne încredem în timpul lui Dumnezeu, nu în al nostru.
Să ne gândim că agricultorul așteaptă ca sămânţa să încolţească, iar pictorul așteaptă ca vopseaua să se usuce înainte de a așterne următorul strat. La fel, uneori trebuie să-I lăsăm lui Dumnezeu răgazul să încheie în inimile noastre ceea ce a început, înainte să ne punem în mișcare. Andrew Murray observa: „Așteptarea Lui va deveni cea mai binecuvântată parte a rugăciunii, iar binecuvântarea astfel primită va fi de două ori mai preţioasă, ca roadă a unei asemenea părtășii cu Cel Sfânt.”[1] Cuvintele lui ne amintesc că așteptarea nu este timp pierdut, ci un timp sfânt, în care Dumnezeu ne modelează prin prezenţa Sa. Acest articol încearcă să lămurească ce înseamnă, de fapt, să te rogi și să aștepţi călăuzirea Lui.
Ce este convingerea?
Convingerea, în sens biblic, este lucrarea prin care Duhul Sfânt luminează inima omului. Isus a spus că Duhul „va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata” (Ioan 16:8). Cum verbele convict (NLT, ESV, NKJV) și reprove (KJV) se potrivesc greu cu „neprihănirea” și „judecata”, unii au propus ca traducere convince, „a convinge”.[2] Convingerea nu e doar un sentiment de vinovăţie sau o părere despre ce este bine și ce este rău, ci glasul lui Dumnezeu care ne vorbește prin conștiinţă. Chiar și atunci când ne vorbește despre subiecte dificile, precum nevoia de pocăinţă, ea vine cu o siguranţă, o limpezime și o pace pe care gândurile pline de neliniște nu ni le pot oferi. Dumnezeu poate vorbi uneori prin vânt, cutremur și foc, dar ne vorbește și printr-un susur blând și subţire (1 Regi 19:11, 12). Și totuși, într-o cultură a neliniștii, este ușor să luăm îndoielile proprii sau presiunea din jur drept convingere de la Dumnezeu.
Rugăciune și așteptare
Blackaby și King subliniază că, atunci când Dumnezeu nu a dat o direcţie clară, credincioșii ar trebui să se roage și să aștepte, încrezându-se în timpul Lui, în loc să se grăbească înainte.[3] Ei amintesc cititorilor că discernământul nu pornește de la întrebarea „ce plan are Dumnezeu pentru viaţa mea?”, ci de la căutarea de a înţelege ce face Dumnezeu Însuși. Atunci când credincioșii se concentrează mai întâi pe scopurile lui Dumnezeu, nu pe propriile ambiţii, dobândesc perspectiva potrivită pentru a răspunde cu ascultare. Această schimbare îi încurajează pe creștini să privească în afară, spre lucrarea lui Dumnezeu, nu înăuntru, spre planurile lor. Scriptura oferă multe exemple de oameni care s-au luptat cu ei înșiși pentru a-L aștepta pe Dumnezeu, dar au învăţat, în cele din urmă, să se încreadă în timpul și în călăuzirea Lui.
Exemple biblice de rugăciune și așteptare
Biblia este plină de istorii care arată cât de grea, dar și cât de binecuvântată poate fi așteptarea lui Dumnezeu. David, de pildă, a avut ocazia perfectă să-l omoare pe Saul, după ani de zile în care fusese vânat de regele atât de schimbător. Chiar oamenii lui l-au îndemnat să ia lucrurile în propriile mâini, dar David a refuzat, spunând: „Să mă ferească Domnul să fac împotriva domnului meu, care este unsul Domnului, o aşa faptă ca să pun mâna pe el” (1 Samuel 24:6). În loc să obţina tronul prin forţă, a ales să aștepte timpul lui Dumnezeu și a mărturisit mai târziu: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele” (Psalmul 40:1). Atitudinea lui reţinută ne amintește că rugăciunea răbdătoare ne poate feri de decizii pripite și ne poate alinia cu dreptatea lui Dumnezeu.
Un alt exemplu este cel al lui Neemia. Atunci când a auzit despre zidurile dărâmate ale Ierusalimului, nu s-a grăbit să acţioneze, ci timp de câteva zile a plâns, a postit și s-a rugat Dumnezeului cerului (Neemia 1:4). Răbdarea lui Neemia i-a dat atât smerenie, cât și înţelepciune, arătând că acţiunea eficientă se naște din așteptarea în rugăciune.
Aceeași lecţie au învăţat-o și ucenicii. Înainte de Cincizecime, Isus le-a poruncit să rămână în Ierusalim până vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). Au petrecut mai multe zile în rugăciune laolaltă (Faptele Apostolilor 1:14), iar când Duhul a fost, în sfârșit, revărsat, Petru s-a ridicat și a vorbit cu convingere și mii de oameni s-au întors la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2). Ascultarea lor din timpul așteptării i-a pregătit pentru îndrăzneala de care aveau nevoie când a venit timpul lui Dumnezeu.
Chiar și convertirea lui Pavel a început cu o așteptare. Lovit de orbire pe drumul spre Damasc, i s-a spus doar să intre în cetate, unde avea să afle ce are de făcut (Faptele Apostolilor 9:6). Trei zile a postit și s-a rugat (Faptele Apostolilor 9:9-13), până când a venit Anania cu un mesaj de la Dumnezeu. În acele zile de tăcere, de neputinţă, Dumnezeu îl pregătea deja pentru o nouă chemare. Atitudinea lui Pavel de așteptare smerită a devenit începutul unei vieţi de convingere și misiune.
Cum să te rogi și să aștepţi
Ca să înveţi să Îl aștepţi pe Dumnezeu, trebuie să-ţi formezi obiceiuri care modelează inima să audă glasul Lui. Practicile pe care le voi enunţa nu sunt formule mecanice, ci discipline spirituale care ne ajută să încetinim, să ascultăm și să ne aliniem vieţile la scopurile lui Dumnezeu. Fiecare pas oferă o cale de a crește în încredere, în timp ce așteptăm ca voia Lui să devină clară.
Începe cu rugăciune și predare. Așteptarea eficientă începe cu predarea în rugăciune. Aceasta înseamnă să vii înaintea lui Dumnezeu cu sinceritate, să-ţi mărturisește slăbiciunile și să recunoști că propria înţelepciune nu este de ajuns. Adesea venim la rugăciune cu o listă de cereri, dar adevărata așteptare începe atunci când lăsăm deoparte nevoia de a controla. Andrew Murray spune că trebuie să încetăm să ne bizuim pe propria putere și să lăsăm ca Dumnezeu să lucreze în noi, cât timp așteptăm. Așteptarea nu este deci resemnare pasivă, ci o încredere activă, prin care ne încredinţăm planurile și calendarul scopurilor mai mari ale lui Dumnezeu.[4]
Îmbrăţișează tăcerea și singurătatea. Tăcerea nu este ușor de găsit într-o lume plină de zgomot, notificări și alte lucruri care acaparează atenţia noastră. A-L aștepta pe Dumnezeu înseamnă a crea un spaţiu în care glasul Lui să se audă mai clar decât toate glasurile din jur. Richard Foster leagă singurătatea de tăcere: „Trebuie să înţelegem legătura dintre singurătatea lăuntrică și tăcerea lăuntrică; ele sunt inseparabile.”[5] Când oprim în mod deliberat distragerile sau ne ferim de ele, lăsând telefoanele deoparte, ieșind la o plimbare sau petrecând timp singuri în rugăciune, facem loc pentru acel susur blând și subţire.
Citește Scriptura cu nădeje. Pentru a discerne voia lui Dumnezeu, trebuie să facem din Biblie centrul vieţii noastre. Convingerea nu va contrazice niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, iar adesea glasul Duhului vine prin versete care prind viaţă dintr-odată într-un fel nou. Priscilla Shirer explică faptul că, până și în tăcerea Lui, Dumnezeu vorbește și lucrează. Timpul petrecut cu Biblia nu e niciodată pierdut, chiar dacă nu primim un răspuns imediat. Revenirea la același pasaj ne ajută să încetinim, să cugetăm și să ascultăm mai adânc. Uneori, un verset citit de zeci de ori devine tocmai mesajul care ne vorbește despre situaţia noastră. Când ne apropiem de Scriptură, Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne modeleze gândirea, să ne ascută conștiinţa și să ne confirme voia Lui într-un chip statornic și vrednic de încredere.[6]
Cere sfatul unor oameni credincioși. Dumnezeu își confirmă adesea călăuzirea prin înţelepciunea și rugăciunile unor credincioși maturi, care umblă aproape de El. Blackaby și King arată că Dumnezeu își călăuzește în continuare poporul prin Duhul Sfânt, iar credincioșii învaţă să-I recunoască glasul pe măsură ce relaţia lor cu El se adâncește. Prin urmare, sfatul unor mentori de încredere, al unor pastori sau prieteni maturi spiritual ne poate ajuta să vedem dacă un sentiment al direcţiei vine într-adevăr de la Dumnezeu. Rugăciunea personală și studiul Scripturii rămân esenţiale, dar părerea unor oameni de încredere ne protejează de riscul de a lua dorinţele proprii drept călăuzire divină.[7]
Cultivă răbdarea și pacea. Așteptarea ne pune adesea credinţa la încercare, pentru că ne cere să avem încredere în lucrarea lui Dumnezeu chiar și atunci când ea nu se vede. Răbdarea nu e slăbiciune, ci o disciplină spirituală care ne formează caracterul și ne face mai dependenţi de Dumnezeu. Francis Chan subliniază că așteptarea biblică nu e resemnare pasivă, ci o atitudine activă de încredere, în care rămânem agăţaţi de Dumnezeu chiar și când drumul e greu sau nesigur.[8] A alege răbdarea înseamnă a renunţa la orarul nostru și a învăţa să acceptăm timpul lui Dumnezeu, chiar și atunci când ni se pare lent sau nepotrivit. Înseamnă, de asemenea, să ne păstrăm pacea pe tot parcursul așteptării. Blackaby și King afirmă că acela care umblă aproape de Hristos poate fi sigur că că El îi călăuzește pașii și îl duce în locul în care vrea să fie. Privită din acest unghi, așteptarea devine mai puţin o sursă de anxietate și mai mult o așezare într-un loc în care încrederea și pacea cresc pe măsură ce credincioșii învaţă să se bazeze pe călăuzirea credincioasă a lui Dumnezeu.[9]
Testează convingerea. Chiar și atunci când simţim că Dumnezeu vorbește, este înţelept să ne oprim și să verificăm ce am auzit. Adevărata convingere nu va contrazice niciodată Scriptura și va fi, de obicei, însoţită de o pace adâncă, care vine prin rugăciune. Sfatul înţelept al credincioșilor de încredere poate servi și el drept confirmare, ajutându-ne să deosebim călăuzirea lui Dumnezeu de propriile impulsuri. Voia lui Dumnezeu nu e un plan tehnic, care conţine toate detaliile: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un plan specific pentru viaţa ta, probabil ţi-ai concentra atenţia asupra planului, nu asupra Lui.”[10] Scopul lui Dumnezeu nu este să ne facă dependenţi de un set de instrucţiuni, ci să ne lege de El. Verificarea convingerii pe care o avem înseamnă, așadar, mai puţin căutarea unui plan perfect și mai mult asigurarea că ceea ce credem a fi glasul lui Dumnezeu ne va duce mai aproape de El, în încredere, ascultare, dragoste și faptă.
Ce faci în timp ce aștepţi?
A aștepta nu înseamnă a nu face nimic. Felul în care așteptăm ne modelează atât credinţa, cât și pregătirea pentru momentul în care va trebui să acţionăm. Iată patru moduri în care poţi aștepta în mod înţelept:
Continuă să slujești și să trăiești. Nu-ţi pune viaţa pe pauză cât timp aștepţi un răspuns. Împlinește-ţi cu credincioșie îndatoririle și responsabilităţile de zi cu zi. Pavel a scris scrisori chiar și din închisoare. Isus ne-a învăţat că celor care sunt credincioși în lucrurile mici li se vor încredinţa responsabilităţi mai mari (Luca 16:10). Ascultarea de zi cu zi pregătește adesea calea pentru răspunsul lui Dumnezeu.
Apropie-te de Dumnezeu. Folosește timpul așteptării ca să te rogi, să te închini și să te bucuri de prezenţa Lui. Înainte de a fi rege, David a scris psalmi de încredere și de laudă (Psalmii 34; 52; 54; 56; 57 și 59). Închinarea din vremea așteptării aduce pace și îţi apropie inima de Dumnezeu.
Rămâi plin de speranţă. Așteptarea poate stârni îndoieli, dar promisiunile lui Dumnezeu ne ajută să prindem curaj: „Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută” (Plângeri 3:25). Amintirea credincioșiei lui Dumnezeu din trecut și meditarea la textele Scripturii te vor feri de deznădejde și îţi vor păstra inima receptivă la glasul Său.
Pregătește-te pentru răspuns. Așteptarea răspunsurilor lui Dumnezeu include adesea o pregătire. Înainte să vină ploaia, Ilie i-a spus lui Ahab că aude vuietul unei ploi mari și l-a îndemnat să-și înhame carul și să coboare, ca nu cumva ploaia să-l oprească în drum (1 Regi 18:41.44). La rândul lui, Noe a construit corabia înainte să vină potopul. Întreabă-te: Ce pot face acum ca să fiu pregătit pentru locul unde Dumnezeu m-ar putea duce mai târziu? Pregătirea făcută din timp mărturisește credinţa că Dumnezeu Își va duce la capăt planul.
Primejdia grabei versus pacea așteptării
A nu aștepta timpul lui Dumnezeu poate conduce la dezastru. Nerăbdarea lui Israel la Sinai a sfârșit în idolatrie (Exodul 32). Violenţa lui Petru în Ghetsimani (Ioan 18:10, 11) a arătat iniţiativa omenească necontrolată de rugăciune. Francis Chan avertizează că, uneori, credincioșii își doresc binecuvântările lui Dumnezeu, dar se împotrivesc nevoii de a se preda pe deplin timpului și scopurilor Lui. Credinţa adevărată cere, însă, să ne încredem în voia lui Dumnezeu, fără a încerca să controlăm rezultatele după orarul nostru.[11] Când ne grăbim, riscăm să confundăm propriile dorinţe cu glasul lui Dumnezeu. Blackaby și King atrag atenţia că uneori credincioșii își fac propriile planuri și apoi Îl roagă pe Dumnezeu să le aprobe, în loc să înţeleagă mai întâi ce lucrează El și să se alinieze scopurilor Lui. Graba ne poate face, așadar, să confundăm dorinţele noastre cu călăuzirea lui Dumnezeu.[12] Voia lui Dumnezeu nu e ceva ce putem stăpâni; este ceva în care intrăm, așteptându-L.
Prin contrast, așteptarea, chiar și atunci când este grea, poate aduce pace. Francis Chan avertizează că putem ajunge atât de preocupaţi de succesul după măsura lumii, încât să nu mai vedem ce contează cu adevărat în ochii lui Dumnezeu. El îi îndeamnă pe creștini să-și cântărească priorităţile și să trăiască o viaţă centrată pe Dumnezeu, nu doar pe izbânzile proprii.[13] Așteptarea lui Dumnezeu, deși adesea dificilă, ne modelează viaţa de credinţă: întărește încrederea, adâncește apropierea de El și cultivă o bucurie durabilă. Pe măsură ce învăţăm să așteptăm cu răbdare, ne dăm seama că primim puteri noi, odihnă lăuntrică și siguranţa că Dumnezeu ne va oferi ce avem nevoie la vremea potrivită. Cu timpul, lucrurile încep să se clarifice, iar odată cu lumina vine o pace adâncă. Călăuzirea lui Dumnezeu aduce încredere, nu confuzie, și ne amintește că vremurile de așteptare nu sunt niciodată irosite, ci ocazii în care Dumnezeu lucrează în noi și ne pregătește pentru ce urmează.[14]
Cum să Îl așteptăm pe Dumnezeu
A te ruga și a aștepta ca Dumnezeu să-Și descopere voia nu înseamnă resemnare pasivă, ci încredere vie. De la David la Neemia, de la ucenici la Pavel, poporul lui Dumnezeu a învăţat că timpul Lui este desăvârșit. Dumnezeu nu vrea doar să ofere călăuzire, ci să-i ducă pe credincioși la o cunoaștere mai profundă, din experienţă, a Lui.[15] Pe măsură ce credincioșii umblă cu El, cresc în relaţia lor cu Dumnezeu și și iau parte tot mai deplin la lucrarea Lui în lume.
Pentru creștinii tineri de astăzi, dar și pentru cei mai în vârstă, de asemenea, aceasta înseamnă să să nu ne lăsăm purtaţi de nerăbdarea vremii și să deprindem așteptarea în rugăciune. În faţa fiecărei decizii, trebuie să ne rugăm, să căutăm în Scriptură, să învăţăm tăcerea, să cerem sfat și să primim răbdare. Procedând astfel, ajungem să trăim nu pentru planurile noastre, ci pe deplin predaţi scopurilor lui Dumnezeu. La fel ca Avraam, putem dobândi convingerea că slujim unui Dumnezeu care „ce făgăduieşte poate să şi împlinească.” (Romani 4:21).
Dan Namanya este cadru didactic la Colegiul de Teologie al Universităţii Adventiste din Filipine, Cavite, Filipine. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul revistei Dialogue.
