Anul 1685 a oferit lumii doi dintre cei mai mari compozitori ai ei: Johann Sebastian Bach și Georg Friedrich Händel. Prezenţa marilor subiecte biblice în capodoperele creaţiei lor nu doar a umplut de bucurie inimile credincioșilor, ci a determinat o nouă direcţie în evoluţia limbajului muzical, cu impact până astăzi.
Cu aproape două secole înainte de naşterea celor doi compozitori, Reforma a manifestat o vădită înrâurire asupra caracterului şi rolului limbajului muzical. Înainte de Luther, muzica bisericească fusese tot mai mult jefuită de caracterul sacru, fiind promovate somptuozitatea şi fastul fără limite. Se cheltuiau sume mari pentru a achiziţiona instrumente şi pentru a plăti muzicieni profesionişti. Atmosfera de petrecere şi dans invada serviciile liturgice şi nu era o surpriză ca în mănăstiri cântarea psalmilor să fie „înveselită“ cu alcool.
În faţa acestei situaţii, Luther, el însuşi compozitor, a promovat cântul coral caracterizat de simplitate. Bach şi Händel au avut la îndemână multe dintre aceste lucrări ale căror frumuseţe şi consistenţă au fost dezvoltate în propriile creaţii.
Crâmpeie de eternitate…
Trăind în aceeaşi epocă, Bach şi Händel au fost mereu supuşi comparaţiilor unul cu celălalt. Deşi ambii au oferit creaţii monumentale, complexitatea muzicii lui Bach pătrunde în profunzimi mai rar atinse de expansivitatea jubilatoare a lui Händel. Cel dintâi a arătat o mai mare atenţie pentru muzica bisericească, în timp ce al doilea a compus mai mult muzică laică. Desigur, ascultătorii mai puţin familiarizaţi cu gândirea componistică a lui Bach vor găsi mai accesibilă creaţia lui Händel.
Unul dintre elementele cele mai profunde ale fiinţei umane, regăsit în creaţia lui Bach, este tensiunea permanentă dintre „ceea ce vreau şi ceea ce trebuie“. Alternarea preludiilor şi a fugilor este un mod de a ilustra idealul năzuinţelor de împlinire deplină a voinţei divine, fără a pierde nimic din exuberanţa şi fantezia nevinovată a vieţii cotidiene. Bach este primul compozitor care transpune în muzică acest echilibru şi în această manieră este prezentat şi chipul Mântuitorului în operele sale. De pildă, în „Patimile după Matei“, agonia lui Iisus este exprimată cu o mare generozitate lirică. Însă aceste suplicii nu clintesc demnitatea Celui jertfit şi dragostea Sa pentru omenire.
Pe de altă parte, Händel, fire cucerită de spiritul triumfului demn de a fi sărbătorit, Îl înfăţişează pe Iisus Christos în cel mai celebru oratoriu al său, Messia, dincolo de suferinţa îndurată pentru salvarea omului, indicând spre finalitatea fericită a împlinirii misiunii Sale.
Cât timp Händel a fost în viaţă, oratoriul a fost cântat în beneficiul diferitelor instituţii de caritate. Ultima ocazie de acest fel, la Londra, cu o săptămână înaintea morţii compozitorului, a fost în folosul orfanilor. Dramatismul şi forţa de expresie ale acestei opere o fac să stea alături de Pasiunile lui Bach, ca monument al creaţiei muzicale sacre.
… încredinţate muritorilor…
Înalta spiritualitate a creaţiei lui Bach este foarte adesea asociată cu credinţa puternică a celui care a fost supranumit „al cincilea evanghelist“.[1] Leonard Bernstein susţine că întreaga sa creaţie este religioasă, fiecare notă fiindu-I dedicată lui Dumnezeu.[2] Opera sa este în esenţă christocentrică. Biblia și cărţile de teologie cuprinse în biblioteca sa, cu însemnările şi adnotările personale, vorbesc despre setea lui de cunoaştere a divinului. Cu toate acestea, descrierile contemporanilor nu îl zugrăvesc în haine de ascet, ci de om obişnuit, căruia îi plăcea să fie între oameni. Dar, atunci când viziunea sa muzicală a intrat în conflict cu cea a puritanilor din Arnstadt şi cu cea a pietiştilor din Mühlhausen, el a părăsit slujba în condiţii neprietenoase. Mai târziu, insistenţele sale de a pleca la Coethen i-au adus o lună de închisoare.
Händel, spre deosebire de Bach, nu s-a născut într-o familie de muzicieni. Totuşi familia i-a creat condiţiile dezvoltării în mediul de la curte, unde s-a făcut remarcat atât prin talentul muzical, cât şi prin uşurinţa cu care câştiga simpatia oamenilor. Dar situaţiile conflictuale nu l-au ocolit nici pe el. La un an după ce candidase împreună cu prietenul său Mattheson pentru acelaşi post la Lübeck, s-au bătut în duel, alegându-se cu răni destul de grave.
Bach şi Händel s-au născut pe teritoriu german, dar nu s-au întâlnit niciodată. Aveau amândoi o deschidere a mâinii atât de mare, încât puteau cuprinde la orgă un interval de duodecimă. Au orbit amândoi spre sfârşitul vieţii, ajungând sub îngrijirea mai puţin fericită a aceluiaşi medic. Ana Magdalena Bach ne mărturiseşte că soţul ei şi-a recăpătat vederea pentru câteva momente, ca un dar divin, înainte de a-şi lua rămas-bun de la lumea de aici.[3]
… de atunci şi de după
Dacă opera lui Händel a fost mai uşor primită încă din timpul vieţii, Bach nu s-a bucurat de admiraţia unanimă, aşa cum se întâmplă astăzi. Chiar comunităţile protestante pe care le servea îşi arătau rezerva faţă de libertatea sa improvizatorică adusă în cadrul închinării. Totuşi, Bach nu a inovat dintr-o ambiţie revoluţionară, iar creaţia sa nu este confesională, ci poartă mesajul universal al mântuirii. Fără contribuţia lor, muzica, atât cea bisericească, precum şi cea laică, ar fi cunoscut un declin major. Tiparele împământenite până la ei se transformau treptat fie în formule lipsite de substanţa ritualului liturgic, fie în manifestări ale delăsării. Fără Bach şi Händel, preclasicismul ar fi amplificat tendinţele de exploatare a ceea ce este mult prea omenesc în om, pierzând crâmpeiele de eternitate încredinţate muritorilor de atunci şi din timpurile care au urmat.
Muzica are un dar aparte de a ne apropia între noi și de Dumnezeu în același timp. Descoperim această atracţie a sunetului, ritmului și cuvântului cu dirijorul și organistul Bisericii Negre, Steffen Schlandt, într-o conversaţie care ne provoacă să gândim mai departe.
