Kellye Nunley și-a început cariera ca stagiar în relaţie cu Congresul american și a lucrat în câteva organizaţii, având ocazii remarcabile să interacţioneze cu oameni extrem de importanţi și să promoveze cauze foarte nobile.

Cum aţi ajuns să va implicaţi în activităţi de lobby?

Studiam știinţe politice și făceam cursuri de pregătire pentru drept. Fiind din Virginia, îmi doream să mă reîntorc în Washington, D.C. Aveam o prietenă veche de familie care avea un demisol și m-a lăsat să stau acolo până m-am pus pe picioare. Am început să solicit posturi pentru stagiari, ca să-mi dau seama unde m-aș potrivi cel mai bine. Mi s-a oferit un post de stagiar la o firmă de lobby pentru drepturile copilului.

Mă scuzaţi, nu există o traducere a termenului „lobby” în limba română. Îl folosim ca atare, dar nici nu avem o tradiţie a acestei practici. Am citit că termenul provine de la camera sau holul situat înaintea unei săli de întruniri pentru membri ai legislativului, unde aceștia se întâlnesc cu electoratul și cu alţi invitaţi pentru tot felul de interacţiuni și influenţe. Explicaţi-ne puţin termenul.

Aveţi dreptate. Termenul provine de la locul în care pot fi întâlniţi oameni cu influenţă, cu putere, cum ar fi membri ai Congresului sau membri într-un consiliu de administraţie. Colina Congresului e locul în care oamenii vor să se facă auziţi, să li se susţină cauza de către cei care au capacitatea de a produce o schimbare, să se asigure că aleșii lor le reprezinte interesele. Aceasta înseamnă să faci lobby: să vorbești în interesul unor persoane sau grupuri care au un interes special.

A fost o situaţie foarte interesantă. Eu sunt o persoană conservatoare. Dar firma care mă angajase era destul de liberală. Eram la începutul anilor 1995, când republicanii obţinuseră majoritatea în ambele camere și aveam mai multe oportunităţi să bat la uși și să fiu primită decât cei pentru care lucram.

Subiectul era acesta: Existau familii disfuncţionale, din cauza sărăciei, a încarcerării unui membru etc. Copiii ajungeau în sistemul public de asistenţă socială, departe de familie, înainte să se caute un membru al familiei care ar putea avea grijă de ei. Noi luptam ca să-i păstrăm în cadrul familiei lărgite până când părinţii îi puteau lua înapoi ca să aibă grijă de ei. Când copiii intră în sistemul de asistenţă socială, e foarte greu să mai iasă de acolo. Uneori părinţii se reabilitează, dar nu-și mai pot recupera copiii. Ne străduiam să aducem această schimbare.

Să devină o procedură legală.

Da. Să intre în legislaţie. După un timp am înţeles că nu putem reuși, dar rolul meu a fost să formulez un text care să facă parte din reformele pentru primele 100 de zile ale noului Congres. Nu știu dacă vă amintiţi de „Contractul cu America”, pe care l-a iniţiat Newt Gingrich, când era președinte al Camerei Reprezentanţilor.

L-am întâlnit și am lucrat cu legiuitorii. A fost o perioadă foarte interesantă. Petreceam mai mult timp pe teren decât la birou. Nu am fost eu cea care a ales această cauză; am simţit că ea m-a ales pe mine. Însă mi-a dat ocazia să întâlnesc oameni, să-mi dau seama ce vreau să fac.

A fost o muncă foarte minuţioasă, lucram și 16 ore pe zi, pentru a formula o singură frază care să fie susţinută de cât mai mulţi membri ai Congresului și trimisă președintelui. Adesea acesta este tipul de muncă de la Washington.

Scrii și rescrii, te ocupi de detalii, de nuanţe.

Da. În plus, participi la recepţii, la dineuri. Nu aduci în atenţie doar cauza ta, ci și propria persoană. Oamenii te observă. În Washington, lucrezi ca să-ţi găsești următorul post. Nu uitaţi că eu lucram ca stagiară, eram neplătită, iar această perioadă avea să se termine. Trebuia să-mi găsesc un serviciu în relaţie cu Congresul.

Vă doreaţi să rămâneţi în acest domeniu?

Da. Mă simţeam în elementul meu. Îmi luasem licenţa în știinţe politice și am fost printre puţinele persoane cu o asemenea diplomă care au și profesat în domeniu. Intenţionam să urmez dreptul. Însă am observat că mulţi dintre cei care au absolvit împreună cu mine s-au schimbat după primul an la Drept și nu neapărat în sens pozitiv. M-am rugat și cred că Dumnezeu m-a condus într-o altă direcţie.

Am lucrat prima oară la Congres coordonând agenda de întâlniri. Era o poziţie influentă. Acum eu îi primeam pe cei care voiau să facă lobby. Nu mai eram cea care bătea pe la uși, ci cea care le deschidea sau le închidea. Mi-a plăcut. Am avut ocazia să lucrez cu membrii Congresului, cu soţiile și familiile lor.

Aţi ajuns să cunoașteţi acest univers al înalţilor politicieni, familiile lor și personalul. În ce mod v-a influenţat viziunea cu privire la modul în care se face politica?

Mi s-a părut foarte interesant și foarte provocator. Eu eram creștină adventistă și poate n-am practicat credinţa la nivelul la care mi-aș fi dorit. Eram înconjurată de prieteni și de familie care se rugau, mă încurajau și erau preocupaţi de mine, având în vedere locul în care lucram. Fratele meu spunea că este „Sodoma și Gomora”.

Daţi-ne exemple de provocări.

Dispoziţia oamenilor de a înţelege că nu lucrezi sâmbăta. Uneori am călcat Sabatul, pentru că nu voiam să întind coarda prea tare. Însă mi-am spus că, dacă am această convingere, trebuie să mă ţin de ea. Am început să fiu tot mai disciplinată în păzirea Sabatului. Oamenii au început să mă cunoască. Dacă faci o treabă bună, reușești să-i faci să te înţeleagă. Era și mijlocul prin care să dau mărturie despre credinţa mea. Mă aflam într-o poziţie foarte periculoasă pentru un creștin, dar foarte oportună ca să dai mărturie, dacă ești puternic. Am simţit atunci o responsabilitate uriașă.

Ca regulă generală, în rândul politicienilor, cinstea nu e printre priorităţi. Șeful de personal vrea neapărat ca anumite lucruri să iasă într-un anumit fel și, pentru aceasta, trebuie să minţi. Ţi se spune că trebuie să spui așa, ca să nu deranjezi. Eu nu pot funcţiona așa. Există modalităţi prin care să fii sincer fără să-i superi pe oameni, dar a trebuit să găsesc echilibrul fără să fac compromisuri. A fost foarte dificil. Adesea intră în joc și preferinţele subiective, antipatiile personale, chiar intrigile puse la cale de cei care caută să își avanseze propriile interese.

Cea mai mare provocare e marea luptă care are loc mereu în viaţa noastră, în inima noastră, iar atunci am simţit-o foarte acut. Familia mă încuraja să renunţ la serviciul acela. M-am gândit că poate aș fi mai utilă dacă aș lucra din sectorul privat în loc de cel public. Să fac tot lobby, dar din sectorul privat.

Am avut câteva locuri de muncă pentru firme de lobby. Am câștigat experienţă, am cunoscut unele dintre aspectele mai umbroase ale acestei activităţi și am simţit stresul extraordinar generat de această muncă. Ajunsesem că fiu sunată și în Sabat, în timp ce eram la biserică. Mi-am luat un concediu fără plată de două luni, ca să îmi clarific direcţia în care voiam să merg. Făcusem economii ca să pot rezista fără serviciu.

În timpul acesta, am tot căutat alte locuri de muncă și îmi doream să mă întorc la un post de relaţii guvernamentale pentru sectorul privat. Am mers la multe interviuri. Unul dintre ele a fost la Societatea Americană de Cancer. Dar răspunsul a fost că, pentru postul pe care-l aveau disponibil, eram supracalificată. Privind în urmă, am realizat ce s-a întâmplat. Dumnezeu nu dorea să iau acel post. Cei de la Societatea Americană de Cancer mi-au spus că mai au un post disponibil, dar nu e scos la concurs încă, pentru că au obligaţia să îl ofere mai întâi celor din interior. Îmi doream foarte mult postul acela. Când mi l-au descris, am realizat că era exact ceea ce căutam. Era în domeniul de lobby al organizaţiei, la biroul de relaţii guvernamentale, și lucram pentru organizaţia centrală.

Îmi doream foarte mult acel post. Însă n-am primit niciun telefon. Venise dimineaţa ultimei zile din cele două luni de concediu. Era o zi de vineri. Ar fi trebuit să încep serviciul de lunea următoare. Aveam nevoie de salariu. M-am tot rugat și am făcut curăţenie în casă într-o stare de frenezie. Trebuia să-mi ocup mintea cu ceva. Telefonul nu suna. Fusesem bolnavă toată săptămâna și nu putusem să ies din casă și să-mi caut alt serviciu.

„Nu știu ce să fac, Doamne! Ce mi-ai pregătit? N-am unde să merg.” Era ora 4:45 după-amiaza. În Washington, vinerea după-amiaza, la ora 5, toată lumea pleacă acasă. Mi-am dat seama că nu se va întâmpla nimic. La ora 4:45 după-amiază am fost sunată. Postul era al meu. Aveau nevoie să încep imediat. Așa am și făcut. Era în 1998. Am fost angajată la biroul de relaţii guvernamentale și am lucrat pentru sediul central din capitala federală și din Atlanta, din 1998 și până în 2005.

Descrieţi-ne activitatea dumneavoastră.

După patru zile de la angajarea mea, o nouă legislaţie cu privire la tutun a ajuns la Senat. Legea antifumat nu trecuse niciodată de Camera Reprezentanţilor, dar acum era deja la Senat, care avea putere de decizie. Era nevoie să aducem la Washington oameni din toată ţara pentru a face lobby pentru legea împotriva tutunului. Prima sarcină la noul loc de muncă a fost să închiriez un hotel, pe termen nedefinit, să organizez un cartier general, să coordonez toate aceste acţiuni care îi vizau pe membrii Senatului.

Între altele, era nevoie să avem în hotel postul tv C-SPAN 2, care transmite lucrările din Senat. Am întrebat și mi-au răspuns afirmativ. Când au sosit oamenii să se apuce de lucru, pe televizoare era doar C-SPAN 1, cu lucrările din Cameră.

Cei de la hotel înţeleseseră greșit!

Da! Le-am spus: „Nu-mi pasă ce faceţi, dar am nevoie de C-SPAN 2 în 15 minute.” S-au dus la hotelul învecinat și au tras un cablu de 150 de metri și ne-au asigurat C-SPAN 2. Mi-am creat repede reputaţia de „Dacă vrei ceva, ea te rezolvă.”

Legea a fost adoptată?

Am pierdut atunci, dar însuși faptul că ajunsese la Senat a fost o foarte mare realizare. Multe lucruri se rezolvă în mai mulţi pași. Legislaţia antifumat nu însemna doar o schimbare a politicii sau a legilor, ci o schimbare de comportament. Trebuia să-i facem pe americani să înţeleagă că e o problemă gravă de sănătate, de aceea tutunul trebuie reglementat.

Sunt o persoană conservatoare, care preferă un guvern federal restrâns, dar cred că aceea era o situaţie în care guvernul putea produce o schimbare. Agenţia Americană pentru Alimente și Medicamente decisese că tutunul creează dependenţă, și noi eram de acord. În Senat, legea a fost respinsă cu un vot strâns, dar am realizat că, dacă vom reveni, vom avea șanse mult mai mari. Nu era o temă tipică pentru conservatori. Republicanii au fost finanţaţi masiv de industria tutunului. Așadar, ne doream un Congres mai degrabă democrat. Faptul că aveam un președinte democrat ne-a ajutat să venim cu un asemenea proiect de lege și să obţinem voturile. A fost din nou un vot foarte strâns, dar favorabil. Eu lucram tot pentru Societatea Americană de Cancer. Ne-am bucurat enorm să vedem că legea antifumat a trecut. Restaurantele și locurile de muncă au fost obligate să interzică fumatul. Faptul că puteai merge într-un restaurant fără să fii întrebat dacă vrei în zona de fumători sau de nefumători a fost o realizare uriașă.

Acum pare de la sine înţeles!

Dar nu atunci! Aveam 100 de ani de tradiţie a industriei tutunului. În Virginia, în jurul capitalei federale, tutunul este o chestiune economică, nu doar morală.

Privind în urmă, aveţi motive să fiţi foarte fericită, pentru că s-au produs schimbări foarte mari, care se reflectă nu doar în confortul unui nefumător în locuri publice, ci și în scăderea puternică a numărului consumatorilor la nivelul Statelor Unite. Mai târziu vi s-a cerut să coordonaţi un alt proiect important.

Așa este. Societatea Americană de Cancer a iniţiat Dialogul Naţional pentru Cancer, un grup format din liderii a circa 150 de organizaţii prestigioase din domeniul sănătăţii și al cancerului, centre de cercetare și de tratament. Convenţiile generale erau organizate o dată sau de două ori pe an și erau și subcomisii de specialitate. Erau abordate teme ca relaţia dintre cancer și alimentaţie sau obezitate, sau diabet etc. Era nevoie de o figură emblematică, cineva care să nu fie străin de cancer. Așa cum știţi, fostul președinte George H. W. Bush și Barbara au pierdut-o pe fetiţa lor de trei ani, Robin, care a avut leucemie. Barbara spunea că atunci i s-a albit părul, ca semn al iubirii ei pentru fiica bolnavă. Așadar, George și Barbara Bush au fost invitaţi să fie copreședinţii Dialogului Naţional pentru Cancer.

Deci, pentru că am coordonat un mare număr de voluntari în această organizaţie, am putut să lucrez îndeaproape cu familia Bush. Am avut privilegiul să îi vizitez la reședinţa lor din Kennebunkport, Texas. Am fost acolo când fostul președinte și-a serbat împlinirea a 80 de ani și a sărit cu parașuta din avion. Erau o familie extraordinară. Dacă am văzut vreo căsnicie exemplară, aceea este a lor. Nu știu dacă i-am văzut vreodată altfel decât ţinându-se de mână. Amândoi erau o prezenţă foarte puternică, iar, atunci când erau împreună, nu el era șeful! Credinţa lor creștină era foarte, foarte puternică și i-a condus la fiecare pas al vieţii lor.

Lucrul cu ei nu a pus probleme în plus privind Sabatul? Fiind implicaţi voluntari, cele mai multe activităţi erau la sfârșit de săptămână.

Da, erau conflicte. Dar erau foarte atenţi ca activitatea mea să se termine vineri seara. Mă străduiam foarte mult să aranjez totul din timp.

Fostul președinte și soţia lui și-au pus tot sufletul în activitatea pentru Dialogul Naţional pentru Cancer. Era un obicei să ne întrebăm unii pe alţii ce facem pentru organizaţie, și răspunsul era: „Vreau să ajung șomer” – adică să se termine cu cancerul și să nu mai fie nevoie de noi. Pentru mine, acesta a fost punctul culminant al activităţii mele.

Remarcabil.

Când urma să am un copil, am început să mă retrag din activitate. El m-a întrebat de ce plec și ce am de gând să fac. I-am spus că voi fi mamă și mă voi dedica copilului meu. A stat puţin și a spus: „Nici nu încerc să te fac să-ţi schimbi hotărârea!”

Vreau să vă mai pun câteva întrebări despre activitatea de lobby. Sunt multe persoane care privesc cu neîncredere această activitate. Una dintre obiecţii e că lobby-ul promovează interesul unor grupuri mici, uneori în detrimentul societăţii în general.

Noi eram motivaţi să apărăm sănătatea publică. Eforturile lobby-ului nostru au fost mai mult la firul ierbii, venite din partea comunităţii. Acesta e tipul de lobby care aduce beneficii.

Intră în joc și sume mari de bani?

Desigur ! Indiferent ce scopuri ai, vor fi și unii care vor trage sforile nu spre beneficiul public, ci în interesul lor personal sau în interesul votanţilor lor. Legiuitorii trebuie să lupte pentru grupul lor, dar de multe ori luptă și pentru realegere. Trebuie să existe un echilibru. Dacă un membru al Congresului susţine legislaţia antifumat, dar statul pe care îl reprezintă este Virginia, e dificil. Poţi fi de partea reglementării fumatului, dar dacă iei această poziţie, atunci nu vei mai fi votat. E foarte dificil să găsești acest echilibru.

Da, sunt interese care se află în conflict.

Am încercat să stau departe de aceste aspecte. În Washington, influenţa este totul! E foarte incomod să încerci să fii cine nu ești de fapt, ca să obţii ceva în care crezi. În cazul meu, provocarea a fost dacă va fi în beneficiul carierei mele să rămân cine eram. Însă Dumnezeu a lucrat. Am încercat tot ce mi-a stat în putere pentru a-mi păstra integritatea. E foarte dificil în D.C., dar poţi produce o mare schimbare. Eu asta am descoperit.

Nu a fost vorba doar despre mine, ci de toţi oamenii cu care lucram. Au fost unii care mi-au spus că văd că sunt altfel. Mi-au zis: „Nu știm cum ai ajuns să fii ceea ce ești, să faci ceea ce faci, să discuţi cu acești oameni, și să-ţi menţii totuși standardul de integritate. Mulţi dintre noi a trebuit să ne vindem sufletul ca să ne asigurăm că trecem o lege.” Eu n-a trebuit să fac așa ceva.

Percepţia e că trebuie să faci un schimb, să dai ceva ca să primești ce urmărești.

Așa este. Poţi să faci lucrul acesta acolo unde nu este ceva ilegal sau imoral. Însă aici este o diferenţă. Vorbim de etică și de legalitate. Dacă este legal, nu înseamnă neapărat că e și moral. A fi moral înseamnă să faci un pas foarte dificil. Când începi să simţi că trebuie să faci un compromis cu privire la ceva foarte important, atunci trebuie să te retragi.

Aţi făcut asta?

Da, de mai multe ori. Dar Societatea Americană de Cancer s-a potrivit perfect pentru mine: acolo puteam să păzesc Sabatul, să fiu eu însămi. Așa am ajuns să mă bucur de cel mai bun serviciu din viaţa mea.

Dar nu ar fi bine ca toţi cetăţenii să-și folosească drepturile, să se exprime, în loc să lase totul pe seama câtorva oameni care să vorbească în locul lor?

În America avem un drept care poate fi o mare binecuvântare, dar și o sursă de probleme. Se numește libertatea de exprimare. Am văzut multe proteste în ultima vreme care au degenerat. Însă, când nu se ajunge la confruntări și violenţe, protestul e tot o formă de lobby. Poate fi foarte eficient. Nu trebuie să coste mulţi bani.

Există proteste care sunt finanţate cu bani grei și oamenilor li se spune ce trebuie să scandeze. Dacă în inima ta crezi ceva și lupţi pentru asta în mod legitim, există multe modalităţi prin care să-ţi faci vocea auzită. Trebuie să spui mereu ceea ce crezi, chiar dacă nu e comod. Nu contează câţi sunt alături de tine sau câţi îţi sunt împotrivă. Dacă e bună cauza ta și înseamnă ceva pentru tine, luptă pentru ea. Însă trebuie să o ai pe suflet.

Am învăţat un lucru. Relaţia mea zilnică cu Dumnezeu m-a ajutat să nu-mi pierd religia, creștinismul, integritatea, să nu pierd ceea ce făcea parte din mine. I-am încurajat întotdeauna pe oameni, chiar și pe fiul meu, așa: „Dacă nu-ţi place ceva, exprimă-te. Nu vorbi într-o manieră necreștină. Urmează pașii din Matei 18.” Cu toţii avem acest drept. În esenţă, în Matei 18, ni se spune: „Dacă ai o problemă cu cineva, du-te și spune-i.” Aceasta înseamnă să faci lobby.

Întregul interviu poate fi urmărit în cadrul emisiunii „Punctul de plecare”, la SperanţaTV: http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-invitat-kellye-nunley-15-06-2019/