Se vorbește și se scrie mult despre ea, iar o bună parte din promisiunile pe care ni le facem sunt legate de mâncare. Poate ne propunem să mâncăm mai sănătos sau poate ne dorim să facem mai puţină risipă. Din păcate, de multe ori promisiunile sunt repede uitate, pentru că obiceiurile distructive sunt greu de părăsit. Sunt însă și oameni care au găsit metode de a transforma nu doar viaţa lor, ci și pe a celor din jur, folosindu-se de mâncare.

Richard Joyner este pastor într-o mică localitate americană, Conetoe. Comunitatea afro-americană se confrunta cu o problemă care pe Richard l-a măcinat timp îndelungat. Oficia aproape în fiecare lună câte două înmormântări, iar unii dintre cei decedaţi erau foarte tineri. Numărul lor era mult prea mare pentru o localitate atât de mică. „Am închis prea multe coșciuge peste tineri”[1], povestește cu amărăciune Richard.

Mai bine de un sfert din populaţia din Conetoe trăia la limita sărăciei, prin urmare obiceiurile alimentare nu erau cele mai sănătoase. Mai mulţi tineri muriseră din cauza bolilor de inimă decât din cauza accidentelor de mașină în ultimii ani. Richard se ruga pentru o soluţie în timp ce mergea cu mașina spre casă, iar răspunsul i-a venit mai repede decât se aștepta. Pe marginea drumului erau terenuri agricole care puteau fi folosite ca instrument pentru educarea copiilor. A organizat în vara anului 2005 o tabără pentru copiii din comunitate cu vârste între 4 și 16 ani. În cadrul taberei, copiii au învăţat să își cultive singuri legumele, iar în anul acela mica recoltă a fost consumată de copiii entuziasmaţi de rezultatele muncii lor.

Anul următor, recolta lor a fost organizată în cutii speciale, care au fost donate bătrânilor din localitate.

Elanul lor a fost însă tăiat de câţiva membri ai bisericii care au considerat activitatea lor o reîntoarcere la trecutul întunecat al comunităţii. Strămoșii celor din Conetoe munciseră ca sclavi pe plantaţii de bumbac, iar noua activitate agricolă care lua proporţii li se părea nepotrivită.

Richard le-a arătat lucrurile dintr-o altă perspectivă: copiii îi ajutau pe cei în nevoie, se distrau lucrând în aer liber și învăţau practic lucruri care le erau de folos la orele de biologie, de știinţe și de matematică. Nici nu putea fi vorba despre o nouă formă de sclavie. Proiectul a continuat așadar pe parcursul următorilor ani, pe suprafeţe de teren din ce în ce mai mari. Proiectul, finanţat iniţial de biserică, a atras ajutorul câtorva fundaţii și s-a transformat într-un centru comunitar: Canetoe Family Life Center. În prezent, centrul are opt hectare de teren. Producţia de fructe și legume este cumpărată de spitalul local, de restaurante și de școli din zonă, iar o pătrime din ea este donată celor în nevoie.

Rezultatele au fost vizibile în timp. Studii făcute de cercetători de la Universitatea din Carolina de Est pe membrii comunităţii au demonstrat o scădere a ratei obezităţii și a tensiunii arteriale, dar și a frecvenţei internărilor la Urgenţe din cauza problemelor asociate unei alimentaţii nesănătoase. Schimbarea în comunitate este un motiv de recunoștinţă pentru Richard, care vede o nouă generaţie de tineri conștienţi de legătura dintre alimentaţia lor și sănătate.

Robert Lee privea cu mirare cum colegii lui de clasă aruncau la coșul de gunoi sandvișuri pe jumătate mâncate. În familia lui de imigranţi coreeni fusese învăţat că mâncarea nu se aruncă niciodată. Gestul lor era revoltător pentru el.

Câţiva ani mai târziu, ca student la Contabilitate și Finanţe în cadrul Universităţii din New York, Robert a devenit membrul unui asociaţii universitare care se ocupa cu livrarea mâncării rămase la cantina facultăţii către adăposturile pentru oameni ai străzii din zonă. Împreună cu o colegă, s-a înscris la un concurs de proiecte. Ideea lor era simplă: o reţea de voluntari care să colecteze orice cantitate de mâncare rămasă în restaurante, de la cele mai mari până la cele de cartier. Mâncarea avea să fie dusă în aceeași zi la un centru pentru oameni ai străzii care avea nevoie de ea.

Proiectul lor a câștigat concursul, iar cu premiul de 1.000 de dolari au pus bazele Rescuing Leftover Cuisine (RLC). La scurt timp după înfiinţarea RLC, Robert s-a angajat ca analist financiar la J.P. Morgan, una dintre cele mai prestigioase instituţii de servicii financiare, așa că de proiect se ocupa în timpul liber. Munca la RLC presupunea realizarea unei reţele formate din restaurante, voluntari și centre care aveau nevoie de ajutor. După ce proiectul a captat atenţia presei, mai multe orașe au cerut ajutor pentru a se organiza în mod similar.

La un an de la angajarea la J.P. Morgan, la doar 27 ani și cu o carieră promiţătoare înainte, Robert și-a dat demisia. A renunţat la salariul impresionant de șase cifre, pentru a se dedica integral proiectului lui. „Am comparat impactul pe care îl aveam într-o oră la J.P. Morgan cu cel dintr-o oră la RLC și mi-am dat seama că diferenţa era imensă.” [2]

În doar doi ani, mai mult de 100 de tone de mâncare au fost donate prin organizaţie. Alături de New York, acum sunt alte 15 mari orașe care au preluat modelul lui de voluntariat. „Organizatorii unui adăpost ne-au spus că donaţiile oferite prin noi le permit să ofere mese complete la 300 de persoane, trei seri pe săptămână. Lucruri ca acesta mă fac fericit că mi-am dat demisia.[3]

Footnotes
[1]„Jeff Chu, «How One Farm Saved This Tiny Town’s Survival Rate», Reader’s Digest, 19 oct. 2017, https://www.rd.com/true-stories/inspiring/farm-saved-town-survival-rate/.”
[2]„Ibidem.”
[3]„Ibidem.”

„Jeff Chu, «How One Farm Saved This Tiny Town’s Survival Rate», Reader’s Digest, 19 oct. 2017, https://www.rd.com/true-stories/inspiring/farm-saved-town-survival-rate/.”
„Ibidem.”