De la Ierusalim la Roma

„Ierusalimul L-a crucificat pe Iisus, Roma i-a martirizat pe apostolii de seamă [Petru și Pavel]. Roma a devenit, cu bune și cu rele, Ierusalimul creștinismului, iar dealul Vaticanului, Golgota vestului. Crucea a fost înlocuită cu sabia, simbolul cuceririi și al puterii.“[1]

Arcul lui Titus de pe Via Sacra din Roma arată, ironic, că slava Romei, ca pol de putere în creştinism, nu s-ar fi putut naşte fără tragedia distrugerii Ierusalimului.

Dispreţ şi ură reciprocă

Istoria relaţiilor romano-iudaice a început în secolul al VII-lea î.Ch., când Roma şi-a impus conducerea totală în Orientul Apropiat. Romanii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă modul evreilor de a gândi, stilul lor de viaţă, astfel că dialogul şi tentativele de convieţuire au eşuat mereu şi mereu. De-a lungul anilor, ura, dispreţul şi resentimentul reciproc s-au acumulat şi s-au exacerbat între iudei şi puterea romană.

Aspiraţiile şi mişcările naţionaliste ale evreilor, mai mult ca în cazul altor popoare, au fost însufleţite de aşteptările mesianice. Practic, miza religioasă era ingredientul principal al implicării în mişcările naţionaliste. Deseori, armatele romane, alcătuite din naţiunile vecine evreilor, provocau populaţia în special prin gesturi ce atingeau sentimentul religios. În semn de dispreţ pentru vecinii lor evrei, rupeau în public suluri ale Torei[2] şi le ardeau. Simpatia localnicilor s-a îndreptat tot mai mult spre radicalii mişcărilor naţionaliste, zeloţii şi sicarii[3], care, pe lângă motivaţiile sociale, economice şi politice, promovau cauza religioasă. Fanaticii ignorau puterea gigantului roman şi aşteptau intervenţia miraculoasă a Divinităţii în favoarea cauzei lor.

Începutul sfârşitului

Lacomul procurator roman al Iudeei, Gesius Florus (64-66), şi-a însuşit aproape 600 de kilograme de aur din trezoreria sacră a Templului de la Ierusalim. Sacrilegiul lui Florus a declanşat revolta militară în ţară. La încercările acestuia de a restabili conducerea romană prin masacre, forţele naţionaliste au reacţionat cu şi mai multă violenţă, exterminând armatele romane pe care le învingeau. În anul 65, forţele radicale iudaice controlau Ierusalimul.

Doi ani mai târziu, Vespasian, unul dintre generalii de încredere ai împăratului Nero, a fost trimis să restabilească pacea în regiune, în stilul roman. Vespasian împreună de fiul său Titus şi o mare armată[4] au început marşul spre Ierusalim. Până la jumătatea anului 68, Palestina a fost adusă sub controlul forţelor romane. Populaţiile cetăţilor cucerite erau în mare parte exterminate, iar puţinii iudei lăsaţi în viaţă au fost vânduţi ca sclavi. Ierusalimul era practic izolat de restul ţării. Moartea împăratului Nero, în iunie 68, a amânat atacul asupra Ierusalimului. De la moartea lui Nero până la sfârşitul anului 69 s-au succedat la conducerea imperiului Galba, apoi Otho, Vitellius şi, în fi nal, Vespasian, care a încredinţat asaltul şi cucerirea Ierusalimului lui Titus.

Tragedia pas cu pas

Timpul oferit de contextul politic roman nu a fost folosit înţelept de forţele evreieşti, care controlau Ierusalimul cu cele patru inele de fortificaţii ale sale: oraşul de jos, oraşul de sus, fortăreaţa Antonia şi Templul. Practic, din anul 65 şi până în 70, partidele zeloţilor, sicarilor şi moderaţilor s-au luptat între ele pentru controlul Ierusalimului. În acest conflict orb şi-au ucis un important număr de soldaţi şi au incendiat o mare cantitate de cereale, ce ar fi putut să le asigure hrana pentru câţiva ani sub asediu. Partida moderaţilor a fost nimicită. Simon şi Ioan, liderii zeloţilor şi sicarilor, şi-au unit forţele doar atunci când berbecii romanilor au început să lovească porţile Ierusalimului.

Generalii romani erau conştienţi de diferendele dintre iudei şi de sărăcia rezervelor de hrană. În primăvara anului 70, i-au lăsat pe pelerinii evrei să intre în cetate pentru Paşte, dar nu i-au mai lăsat să iasă – pentru ca resursele să fie mai repede consumate. În scurt timp, foametea a început să-i chinuiască pe locuitorii cetăţii, care au ajuns să comită atrocităţi ce au bulversat conştiinţa colectivă.[5]

Distrugerea Templului

După ce fortăreaţa Antonia a fost rasă de pe faţa pământului, asaltul asupra Templului era pregătit. În luna august a anului 70, forţele romane au pătruns în incinta Templului. În timp ce soldaţii romani erau preocupaţi cu stingerea unui incendiu în curtea de afară, zeloţii ieşiţi din curtea interioară i-au atacat. În lupta ce a urmat, un soldat roman a aruncat foc în Templu şi astfel a izbucnit incendiul care a nimicit clădirea. Conform tradiţiei iudaice, în aceeaşi zi, dar în 586 î.Ch., fusese distrus Templul lui Solomon de către Nabucodonosor al II-lea.

Templul – Esenţa lui Israel

 

Doreau să moară, unii se aruncau în săbiile romanilor, alţii se înjunghiau reciproc, alţii își luau singuri viaţa, iar alţii se aruncau în flăcări. Și tuturor li se părea că nu sunt învinși, ci că așa cunosc victoria, mântuirea și fericirea, pierind alături de Sanctuar.“ (Dio Cassius)

Despre reacţiile evreilor care şi-au văzut Templul incendiat relatează Dio Cassius: „Doreau să moară, unii se aruncau în săbiile romanilor, alţii se înjunghiau reciproc, alţii îşi luau singuri viaţa, iar alţii se aruncau în flăcări. Şi tuturor li se părea că nu sunt învinşi, ci că aşa cunosc victoria, mântuirea şifericirea, pierind alături de Sanctuar.“[6] Iosif Flaviu, martor ocular, descrie tragedia: „Pământul nu mai era nicăieri vizibil. Totul era acoperit de cadavre (şi sânge); peste aceste grămezi, soldaţii îi urmăreau pe fugari.“

În zilele următoare, soldaţii romani au demolat toate fortificaţiile Ierusalimului, lăsând doar o parte din zidul de vest şi trei turnuri pentru a aminti de puterea fortificaţiei pe care au nimicit-o. Supravieţuitorii iudei, identificaţi ca rebeli, au fost executaţi alături de bătrâni şi invalizi. Copiii şi cei apţi de muncă au fost vânduţi ca sclavi.

Creştinismul într-o lume nouă

Creştinii, cunoscând avertizarea lui Iisus (Matei 24:15-21), au părăsit Ierusalimul în perioada dintre asedii şi au fugit în oraşul Pella, din Decapole. După evenimentele din anul 70, Ierusalimul nu a mai fost niciodată un pol de influenţă în creştinism.

Creştinismul fusese perceput în primele sale decenii de existenţă ca un curent religios din cadrul iudaismului. De acum înainte, lumea păgână a recunoscut creştinismul ca o grupare independentă. Evreii au fost nemulţumiţi că fraţii lor creştinizaţi au părăsit Ierusalimul şi nu s-au luptat alături de ei. În anul 90, în cadrul Sinodului de la Iamnia, a fost introdus în serviciul religios al sinagogii, lângă „cele 18 binecuvântări“, un blestem împotriva creştinilor, pentru a-i exclude de la închinarea din sinagogă.

În anul 65, grupe de sicari au cucerit şi i-au masacrat pe romanii din garnizoana Masada. Soldaţii erau în majoritate din Cezareea, unde era şi o comunitate numeroasă iudaică. Locuitorii din Cezareea au reacţionat ucigând 20.000 de iudei şi expulzându-i din oraş pe cei lăsaţi în viaţă. Situaţia s-a extins şi în alte oraşe. În urma unor asemenea incidente, creştinii şi-au dorit mai mult să se detaşeze de iudei, pentru că sentimentul antiiudaic era tot mai puternic în imperiu.

În mod special la Roma, ca o consecinţă directă a acestei dorinţe de îndepărtare de iudei, creştinii au adoptat o zi de închinare diferită de Sabatul zilei a şaptea, moştenit de la apostolii evrei. Peste timp, Roma avea să devină noul Ierusalim. După cum Ierusalimul nu şi-a recunoscut Domnul şi L-a răstignit, tot aşa, Roma a martirizat mulţi creştini în Coloseumul construit din captura luată din trezoreria Templului şi mai târziu, în Evul Mediu, a persecutat creştinii ce păstrau credinţa primită de la primii apostoli.

Te-ar putea interesa și: Ierusalim, „Cetatea Păcii” aflată veșnic în război