Isus le-a pus înainte o altă pildă, și le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muștar, pe care l-a luat un om și l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile și se face un copac, așa că păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile lui.“ Le-a spus o altă pildă și anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.“ Matei 13:31-35

Cele două povestiri par, la o privire superficială, lipsite de orice intrigă. Dar surpriza este hiperbola ascunsă în fiecare. Nu-i destul că sămânţa de muștar este, proverbial, cea mai mică din ierbarul unei gospodării tradiţionale din Palestina (fără ca totuși să aibă cele mai mici dimensiuni), și nici că există oricum o disproporţie enormă între sămânţă și planta care crește din ea. În parabola Sa, Iisus mărește planta incredibil de mult, o transformă în copac, genul acela de copac care domină peisajul, în ramurile căruia „păsările cerului vin și își fac cuiburi“. Imaginea aceasta evocă atât pe poporul ales, cât și, mai degrabă, copacul mitic din visul destinului lui Nabucodonosor, care „se vedea de la marginile întregului pământ (…) în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului își făceau cuib în ramurile lui, și orice făptură vie se hrănea din el“ (Daniel 4:11,12).

Și cea de-a doua poveste ascunde, sub aparenţa banalului, aceeași disproporţie voită. Aluatul, așa cum era practica pe vremea aceea, era o cantitate foarte mică din frământătura anterioară, care se punea (în alte traduceri, mai sugestiv, era ascunsă) în făină. Dar aici Isus indică o cantitate de făină cu totul neobișnuită (cele trei măsuri, unităţi de volum, ar echivala cu circa 35 de litri), îndeajuns cât să producă „pâine suficientă pentru o petrecere de nuntă sau altă festivitate cu vreo sută de meseni!“[1] Iisus vorbea despre Împărăţia Sa, este rostul pentru care a venit printre pământeni, și profetiza, încântat și entuziasmat, o dezvoltare de neimaginat, o binecuvântare universală și o transformare radicală a umanităţii.

O existenţă modestă cu impact global

Autorul textului care urmează nu este cunoscut. Cele câteva rânduri surprind contrastul dintre aparenta banalitate a vieţii lui Iisus Christos și transformarea fără precedent a umanităţii, pe care El a generat-o: „S-a născut într-un sat neștiut, copilul unei fete de la ţară. A lucrat într-un atelier de tâmplărie până când a împlinit treizeci de ani, și pentru alţi trei ani a fost învăţător itinerant. Când valul opiniei publice s-a întors împotriva Lui, și prietenii I-au întors spatele. A fost dat pe mâna dușmanilor Săi. A fost judecat și condamnat. A fost bătut în cuie pe o cruce, între doi tâlhari. Când a murit, a fost îngropat într-un mormânt de împrumut. Nu a scris nicio carte. Nu a deţinut nicio funcţie publică. Nu a avut vreodată o casă a Lui. Nu a mers la facultate. În drumurile Lui, nu S-a îndepărtat mai mult de trei sute de kilometri de locul unde Se născuse. Nu a făcut vreodată vreunul dintre acele lucruri care merg mână în mână cu grandoarea. Cu toate acestea, toate armatele care au mărșăluit vreodată, toate guvernele care au existat vreodată și toţi împăraţii care au domnit vreodată nu au schimbat viaţa de pe pământul acesta cu atâta putere ca viaţa acestui om singur.“[2]

Aparentă fragilitate, rezistenţă incomparabilă

Atunci când viaţa lui Iisus a răsădit – sau mai degrabă a fost – sămânţa din care a crescut creștinismul, tiparele de gândire ale lumii grecești și structurile politice ale Romei imperiale păreau eterne. Și totuși, în ciuda defectelor bisericii creștine, a luptelor interne și a corupţiei, visul lui Iisus de a transforma societatea umană s-a împlinit în mod uimitor. La multe popoare din antichitate, bătrânii și suferinzii nu fuseseră trataţi cu respect și compasiune; cei de dincolo de hotarele propriei naţiuni fuseseră priviţi chiar și de evrei ca dușmani care trebuia să fie distruși, nu ajutaţi să trăiască mai bine; oamenii obișnuiţi nu fuseseră consideraţi destul de buni ca să merite o educaţie. Dar Învăţătorul din Nazaret a făcut din mila faţă de cei în suferinţă semnul distinctiv al vieţii Sale și al misiunii încredinţate discipolilor Săi. În plus, El S-a înconjurat de oameni simpli, în majoritate pescari și ţărani din Galilea cea dispreţuită, cărora le-a deschis mintea pentru cele mai profunde și complexe adevăruri.

Apoi le-a dat sarcina uriașă și revoluţionară să meargă în toată lumea și să înveţe pretutindeni tot ce primiseră de la El. Misionarii din toate secolele nu au dus cu ei doar numele lui Iisus, ci au împărtășit cu noii lor convertiţi alfabetul și școala, dispensarul și progresul.

„Iisus a făcut un anunţ ieșit din comun cu privire la influenţa globală a acestor urmași ai Săi. Cu mult mai ieșit din comun este însă modul în care s-a împlinit ceea ce a spus El. Aproape toate lucrurile pe care oamenii se bizuiau în acel timp au trecut. Imperiul roman însuși și-a trăit sfârșitul; Academia lui Platon s-a închis până la urmă; marea bibliotecă de la Alexandria a pierit și ea în flăcările unui incendiu; legiunile romane s-au destrămat; școlile filosofice ale stoicilor și ale epicurienilor au fost uitate. Dar mica societate salvatoare pe care a instituit-o Iisus și căreia i-a dat putere transformatoare s-a dezvoltat. Ea a cuprins lumea greco-romană; a ajuns să existe chiar la curtea cezarilor; i-a susţinut pe oamenii din Evul Mediu; a rezistat mai mult decât Renașterea, Reformaţiunea, Iluminismul și Revoluţia industrială, așa cum acum ne duce dincolo de Revoluţia nucleară… Incredibilul s-a produs.“[3]

Puterea seminţei de muștar

Forţa credinţei apare uneori și astăzi sub aparenţa de slăbiciune și înfrângere. Impactul asupra semenilor poate deveni evident mai tâziu, așa cum ilustrează un articol, publicat într-un ziar românesc de mare circulaţie la începutul anului 2007, într-un moment în care se dezbătea cu vehemenţă raportul dintre biserica majoritară și școala laică.

„În urmă cu un sfert de secol, pe vremea când eram elev în clasa a VII-a D la o școală generală din cartierul Berceni, aveam o colegă pe nume Beatrice. Era o fată mică de statură, frumoasă și deșteaptă. Stătea în a doua bancă, pe rândul de la mijloc. Învăţa bine și nu vorbea neîntrebată. Era îmbrăcată regulamentar, ce mai, un copil de vis în comparaţie cu noi ceilalti, zgomotoși, răi și dezordonaţi.

Pentru întreaga clasă, Beatrice era un mister. O invidiam sincer. La vremea aceea mi se părea incredibil ca un elev să lipsească o zi de la școală în fiecare săptămână.

Pe lângă faptul că nu venea sâmbăta, Beatrice pleca și de la ultimele ore de vineri. Învăţam după-amiaza și, cum se lăsa seara, își strângea lucrurile și pleca. Era precum Cenușăreasa, care se grăbea să părăsească balul înainte de miezul nopţii.

Beatrice era fiica unor medici, iar familia ei era membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. În fiecare sâmbătă, profesorii îi puneau absenţe nemotivate. Diriginta și directoarea școlii discutau cu părinţii ei, îi ameninţau, iar ea era criticată la fiecare „adunare de detașament“, certată și dispreţuită pentru credinţa ei.

Într-o vineri după-amiază, când se apropia sfârșitul orei de istorie, profesoara noastră, cu cinci minute înainte de a suna clopoţelul, ne propune să n-o lăsăm pe Beatrice să plece. «Cred că trebuie să termini cu programul ăsta special. O să-i rog pe colegii tăi să te oprească să părăsești clasa. Și o să stau aici până vine următorul profesor.»

Beatrice, impasibilă la ameninţări, a început să-și strângă rechizitele. «Profa» ne-a strigat s-o oprim. Câţiva băieţi, printre care mă aflam și eu, au blocat ușa, alţii au înconjurat-o, încercând s-o convingă să renunţe.

Beatrice s-a așezat în bancă. Și-a pus mâinile la urechi, să nu ne mai audă și a început să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraz ca două izvoare ce găsiseră în sfârșit drumul spre lumină. Ne-am blocat. S-a făcut liniște ca și cum, în aceeași clipă, întreaga clasă a avut o revelaţie. Ni se făcuse rușine.

În ciuda protestelor profesoarei, ne-am întors spășiţi în bănci. Beatrice a ieșit cu lacrimile șiroind pe obraji […].

Din acea zi, Beatrice n-a mai avut nicio problemă cu plecatul de la școală. Se crease un fel de solidaritate misterioasă între noi și ea. O ajutam. Ţineam de șase să nu o vadă profesorii când pleacă, îi dădeam caietele de notiţe cu ce se preda sâmbăta și îi șopteam când era scoasă la tablă, chiar dacă nu avea nevoie.“[4]

„Un fel de solidaritate misterioasă.“ Subtilă și irezistibilă confirmare a cuvintelor Învăţătorului din Galilea: „…până s-a dospit toată plămădeala“.

Este, totuși, transformarea aceasta, oricât de spectaculoasă și surprinzătoare, completă? Sigur că nu. Împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ nu este o reflectare deplină a Împărăţiei lui Dumnezeu din lumea de dincolo. Rugăciunea lui Iisus ca voia lui Dumnezeu să fie împlinită „pe pământ așa cum este în ceruri“ este încă un ideal neatins. Tensiunea dureroasă dintre ce este și ce ar putea să fie rămâne. Viziunea transformării umanităţii prin puterea iubirii și a evangheliei își atinge ţinta numai împreună cu viziunea escatologică, când răul va fi eradicat, într-o lume nouă, populată de cei care au acceptat și trăiesc principiile unei vieţi noi. Speranţa creștină se bizuie nu doar pe progresul societăţii umane, ci pe intervenţia decisivă a lui Dumnezeu, pe învierea morţilor și pe viaţa veacului ce va să vie.