Ierusalimul este capitala religioasă a majorităţii spirituale a lumii. Aproximativ 57% din lumea noastră aparţine religiilor abraamice: evrei (0,5%), creștini (34%), islamici (22%) și o serie de minorităţi cu caracteristici abraamice (babiști, bahai, samariteni, mandeeni, druzi, rastafarieni – cam 0,5%). Nu întâmplător, toate religiile abraamice majore au centre importante în Ierusalim și în alte locuri ale Ţării Sfinte.

Pentru evrei, Yerușalaim șel zahav („Ierusalimul de aur”) este centrul istoric și spiritual al poporului evreu, coloana infinită a speranţelor sioniste aproape realizate și, din 5 decembrie 1949, capitala statului Israel.

Pentru creștini, Ierusalimul este „cetatea sfântă”, unde Iisus Hristos a predicat, a murit, a înviat și S-a înălţat; este locul celei mai vechi comunităţi creștine și al celei de-a cincea patriarhii a creștinătăţii istorice. Creștinii au lansat cruciade, în care au ucis sau au murit de dragul Ierusalimului, al locurilor sfinte. Acolo se repetă anual magia albă a luminii învierii.

Islamicii, care în epoca mohamedană (sec. VII) au cucerit Al-Quds („Cetatea Sfântă”, Ierusalimul), au construit Al-aram aš-Šarīf (Nobilul Sanctuar: Domul Stâncii, Moscheea Al-Aqsā), un ansamblu de moschei impunătoare, pe ruinele fostului templu irodian; precum și Moscheea lui Omar, lângă presupusul Sfânt Mormânt al lui Iisus. Pentru musulmani, Al-Quds este neapărat unul dintre cele mai mari centre ale islamului, deoarece de acolo s-a înălţat la cer Mahomed.

Ierusalimul biblic

„Cetatea Păcii” a fost poftită de multe puteri și a suferit multe războaie și dominaţii. Urušalimu/Šalim a fost stăpânit iniţial de canaaniţi (c. 2000-1400 î.Hr.), a fost vasal Egiptului (c. 1550-1200 î.Hr.), cucerit de evrei (c. 1400 î.Hr.), dar pierdut în favoarea iebusiţilor, care l-au stăpânit până prin anii 1000 î.Hr. Sub numele de Yerušalem, a devenit capitala regatului israelit (c. 1000-930 î.Hr.) și a regatului Iudeii (930-605 î.Hr.). A fost cucerit și distrus de babilonieni (605-539 î.Hr.), stăpânit de perși (539-332 î.Hr.) și restaurat drept capitala provinciei semiautonome Iahud (457 î.Hr.). A fost apoi sub autoritatea lui Alexandru Macedon și a generalilor lui (332-305 î.Hr.), sub Egiptul ptolemaic (305-198 î.Hr.) și sub Siria seleucidă (198-141 î.Hr.).

Sub domnia lui Antioh al IV-lea, Ierusalimul și iudeii conservatori au suferit prima tentativă istorică de suprimare a religiei Bibliei (168-165 î.Hr.). Comunităţii mozaice i s-au aplicat tortura și pedeapsa capitală pe motive religioase. În urma revoltei Macabeilor, cetatea Yerušalaim, pe care grecii o numeau Hierosolyma, și-a recăpătat treptat autonomia, sub dinastia iudaică a Hașmoneilor (141-63 î.Hr.), care în final au făcut greșeli mari, inclusiv politice.

Ierusalimul, sub Roma păgână

Cucerită de Pompei, cetatea a intrat sub „protectorat” roman, în timpul dinastiei marionetă a Irozilor (63 î.Hr.-6 d.Hr.). A urmat dominaţia romană directă, în timpul căreia Ierusalimul asediat a suferit dezastrul definitiv. În primul război cu romanii (66-70 î.Hr.), o mulţime de evrei capturaţi au fost crucificaţi. Circa două mii dintre ei, suspectaţi că înghiţiseră aur, au fost spintecaţi și căutaţi în intestine. Tinerii sub 17 ani au fost vânduţi ca sclavi. Sfeșnicul sacru (menora) și masa de aur din templu au fost capturate de Titus și purtate în triumf prin Roma. S-au bătut monede cu inscripţia judaea capta, care celebrau victoria asupra iudeilor și distrugerea templului.

Giganticul amfiteatru flavian, numit Colosseum, s-a construit apoi între anii 70-80, cu banii câștigaţi din războiul contra iudeilor.[1] Mii de evrei au fost obligaţi să joace ca gladiatori și să piară în Colosseum și în alte arene romane. Prizonierii iudei au fost siliţi să participe și la construirea Forului Păcii din Colosseum, unde a fost găzduit sfeșnicul.

În anul 82, cezarul Domitianus, fratele și succesorul lui Titus, a construit Arcul lui Titus la Roma, pe care este imortalizat artistic triumful lui Titus asupra iudeilor și expunerea publică a sfeșnicului de aur.[2]

Pentru ca umilirea să fie perfectă, cezarii i-au obligat pe iudei să plătească fiscus judaicus, adică vechea taxă dedicată templului din Ierusalim, deturnată acum în folosul templului lui Jupiter Capitolinul. Spre deosebire de taxa pentru templul din Ierusalim, fiscus judaicus era impus însă și femeilor, copiilor, bătrânilor și sclavilor evreilor; ba chiar și creștinilor, inclusiv celor care nu erau evrei, pe motiv că ţineau obiceiuri iudaice.[3] Umilinţele la care au fost supuși iudeii, precum și speranţele lor mesianice și profetice au continuat să-i împingă la revoltă. Între anii 115 și 117 au izbucnit revolte iudaice în Libia, Cirenaica, Egipt, Cipru și Mesopotamia. În unele din aceste locuri, iudeii au masacrat zeci de mii sau sute de mii de localnici civili. Romanii au înăbușit rapid și cu succes aceste revolte. Se crede că, în anul 131, cezarul a interzis circumcizia. Dar, mai sigur, administraţia apăsătoare și prezenţa legionarilor romani, la care s-a adăugat proiectul cezarului de a construi un templu păgân pe ruinele Ierusalimului, i-au provocat pe evrei. Noua cetate romană, lângă ruinele Ierusalimului, avea să se numească Aelia Capitolina, după numele cezarului Aelius Hadrianus și după al lui Jupiter Capitolinul, căruia îi era dedicat templul.

Ca urmare, Iudeea s-a revoltat din nou sub conducerea lui „Mesia” Bar-Kochba (132). A urmat reacţia zdrobitoare a romanilor (135-136), care de data aceasta au încercat să șteargă și urmele vechiului Ierusalim. Peste 500.000 de iudei au fost uciși în război, sute de localităţi au fost devastate și mulţi iudei, făcuţi sclavi.

Hadrianus a lansat o interdicţie, ca niciun evreu să nu mai viziteze ruinele Ierusalimului, sub pedeapsa capitală, cu excepţia unei singure zile pe an: data de 9 Av (postul care comemorează distrugerea repetată a Ierusalimului sub babilonieni și romani). Numele provinciei „Iudeea” a fost înlocuit cu „Palestina”, ștergând memoria iudeilor de pe harta politică a lumii.

Pe lângă templul lui Jupiter s-a construit pe ruinele Ierusalimului și un templu al lui Venus. Între anii 259 și 272, cetatea a fost sub stăpânirea „imperiului” nabateean de Palmyra, apoi din nou în Imperiul Roman.

Sub imperiul creștinat

După începutul creștinării imperiului, sub Constantin cel Mare (313-337), Aelia Capitolina a devenit loc de pelerinaj: templul lui Jupiter a fost transformat în Biserica Sfântului Mormânt, iar cetatea și-a reluat vechiul nume din timpurile biblice. Multe alte locuri sfinte au fost „descoperite” și exploatate în contul turismului religios. Pentru evrei însă, interdicţia de a vizita locul a fost menţinută, deși cu oarecare relaxare, după moartea cezarului Hadrianus. În anul 438, când împărăteasa Eudokia a ridicat această interdicţie, populaţia creștină locală a început să protesteze. Ierusalimul a devenit în scurt timp centrul unei patriarhii, fără vreo îmbunătăţire a statutului evreilor. Nu este de mirare că, în secolele V-VI, iudeii din Iudeea au participat la revoltele samaritenilor împotriva imperiului creștin totalitar și despotic.

Când, în anul 614, perșii sasanizi au atacat Imperiul, iudeii au trecut de partea invadatorilor, au bătut garnizoana bizantină și au asigurat guvernarea autonomă a Ierusalimului sub Nehemia ben-Hușiel. Ca urmare, Biserica Sfântului Mormânt a fost arsă, patriarhul Zacharias, luat prizonier, presupusele relicve sfinte, printre care și „sfânta cruce”, au fost capturate și duse la Ctesiphon, iar o parte din populaţia creștină a fost masacrată. Dar creștinii s-au răsculat în scurt timp și l-au asasinat pe guvernatorul evreu. Perșii au înăbușit răscoala creștină și au numit apoi un guvernator creștin. Dar perșii s-au retras și a urmat anarhia. În anii 625-628, evreii s-au supus de nevoie Imperiului de Răsărit. În anul 629 însă, evreii din Ierusalim au fost masacraţi de extremiști creștini, iar supravieţuitorii s-au refugiat în Egipt. Peste câţiva ani (637), orașul avea să fie cucerit de arabii musulmani, care aveau o veneraţie specială pentru Ierusalim. Primii musulmani (610-624) se rugau cu faţa spre Ierusalim.

Sub dominaţie islamică și creștină

Ierusalimul medieval a rămas apoi sub ocupaţie musulmană, sub califii arabi (637-1073), primind numele de Madinat Bayt al-Maqdis (Orașul Sanctuarului), în timp ce provincia a fost numită Filastin, după denumirea de Palestina, care fusese dată de imperiul romano-creștin. Pentru prima oară, evreii au primit libertăţile de drept pe care imperiul creștin le refuzase. Ierusalimul a devenit un centru islamic major, dar prin tratate politice între europeni și musulmani, centrele creștine au fost respectate și protejate. Sub stăpânirea selgiucizilor (1073-1099), musulmani de neam turcic, Ierusalimul însă a avut de suferit. Răsculându-se împotriva guvernării emirului Atsiz, care fusese desemnat să guverneze Ierusalimul în numele selgiucizilor, Ierusalimul este pedepsit prin masacrarea populaţiei locale. Au urmat rivalităţi între guvernatori, ceea ce a slăbit provincia.

Guvernarea islamică a fost mai favorabilă evreilor decât a cruciaţilor, care au reprezentat versiunea extremistă a pseudocreștinismului antiiudaic. În anul 1267 mai rămăseseră în Ierusalim două familii de evrei.

În 1095, papa Urban al II-lea a lansat prima cruciadă împotriva selgiucizilor, care a avut ca efect recucerirea Ierusalimului, în anul 1099, de către franci (feringhis). Cruciaţii au masacrat cea mai mare parte a populaţiei islamice și evreiești. Moscheea Domului Stâncii a fost transformată în biserică, iar moscheea Al-Aqsa a devenit palatul regilor franci ai Ierusalimului, iar închinarea în Biserica Sfântului Mormânt le era permisă doar catolicilor.

În continuare, Ierusalimul a fost guvernat alternativ de cruciaţi sau de musulmani, fiecare guvernare cu specificul ei. Putem admite însă că guvernarea islamică a fost mai favorabilă decât a cruciaţilor, care au reprezentat versiunea extremistă a pseudocreștinismului antiiudaic. În anul 1267 mai rămăseseră în Ierusalim două familii de evrei. Ciuma din 1347 („moartea neagră”) a mai reglat apoi conturile în Ierusalim și în tot sultanatul mamelucilor.[4] Când, în 1482, călugărul dominican Felix Fabri a vizitat Ierusalimul, a constatat că orașul era o „colecţie de tot soiul de spurcăciuni”, referindu-se la diversitatea locuitorilor, pe care i-a enumerat: sarazini[5], greci, sirieni, abisinieni, iacobiţi, nestorieni, armeni, gregorieni, maroniţi, turcomani, beduini, assassini[6], druzi[7], mameluci și, „mai blestemaţi decât toţi”, i-a găsit pe evrei.

În 1516, Ierusalimul a fost cucerit de alt val islamic: turcii otomani. Cetatea a fost apoi fortificată de Soliman Magnificul (1538). Otomanii au permis accesul nemusulmanilor la locurile lor sfinte. Încă existau evrei în zonă. (Falsul mesia Șabbatai Ţeví, un rabin sefard din Turcia, a predicat în diverse provincii ale Imperiului Otoman, inclusiv la Ierusalim, în anii 1663-1665, unde, spre deosebire de alte locuri, a întâlnit opoziţia rabinilor locali). Pe la anii 1700, circa 1.000 de noi locuitori evrei au venit să se așeze la Ierusalim. În 1705 însă, în urma unei revolte a orașului împotriva taxelor grele, evreilor li s-au impus restricţii. În 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainardjî, rușii au primit dreptul de a-i proteja pe creștinii din Imperiul Otoman, inclusiv locurile sfinte, așa cum primiseră mai înainte acest drept francezii și englezii. În 1799, Napoleon a încercat să cucerească Ierusalimul, dar a eșuat. În 1821, majoritatea populaţiei din Ierusalim era formată din musulmani și evrei. Circa 20% dintre locuitori erau creștini, în majoritate ortodocși greci. O nouă răscoală ierusalimitană, cauzată de birurile grele otomane, a izbucnit în anul 1825, dar a fost înăbușită de oastea sultanului.

În 1831, Ierusalimul, cu toată provincia Filastin, au fost cucerite de Muhammad (Mehmet) Ali Pașa, cadiul albanez al Egiptului, care s-a răsculat împotriva sultanului, inaugurând războiul intern turco-egiptean. Împreună cu toată Palestina, Ierusalimul s-a revoltat apoi și împotriva lui Muhammad Ali, care ordonase mobilizare obligatorie pentru războaiele lui. Mehmet Ali este fondatorul Egiptului modern.

După anul 1838 s-au deschis în Ierusalim primele consulate europene (începând cu cel al Marii Britanii). La scurt timp (1839-1840) a fost agitată printre evrei ideea repatrierii. În 1840, Ibrahim Pașa (fiul lui Mehmet Ali) le-a interzis evreilor să paveze pasajul din faţa Zidului Plângerii, să-și expună cărţile și să cânte litanii acolo. Dar, în același an, autorităţile sultanului otoman au ocupat din nou Ierusalimul, cu ajutorul englezilor. După această dată, Ierusalimul a început să găzduiască și o episcopie protestantă. S-a reînfiinţat apoi „patriarhia” catolică de Ierusalim. Sultanul Abdulmegid a publicat apoi un firman prin care a stabilit drepturile și responsabilităţile fiecărei comunităţi cu privire la Biserica Sfântului Mormânt. Acest protocol este încă în vigoare. Sub presiune militară și financiară franceză, Abdulmegid i-a acordat însă Franţei și Bisericii Catolice, printr-un tratat, autoritate supremă în Ţara Sfântă în ce privea controlul asupra Sfântului Mormânt. Decizia, contravenind firmanului anterior și tratatului cu Rusia din 1774, a dus la izbucnirea Războiului Crimeii.

Visul sionist, sub protecţie britanică

Începând cu 1857, clădiri cu instituţii evreiești apar în Ierusalim și prezenţa evreiască este tot mai sporită, inclusiv în afara zidurilor. Moses Hess, filosof evreu socialist-sionist european, publică în 1862 Roma și Ierusalim, introducând ideea unei ţări evreiești cu capitala la Ierusalim. În 1881, lingvistul și jurnalistul evreu Eliezer ben-Yehuda se mută la Ierusalim și începe procesul de reînviere a limbii ebraice (ivrit) ca limbă vie, vorbită, construită artificial, dar foarte inteligent, după diverse faze ale dezvoltării ebraicei istorice și îmbogăţită lexical pentru uzul modern. Demersul lui Ben-Yehuda, la început privit cu scepticism, învinge tendinţa celor care propuneau idișul ca limbă naţională.[8] Unii dintre evrei încep să emigreze în patria istorică. În 1878, pionieri evrei religioși emigranţi din Europa, finanţaţi de baronul de Rotschild, cumpără un teren rău, pe care îl asanează și îl transformă într-un paradis de citrice, care devine, treptat, un oraș evreiesc modern, numit până astăzi Petah Tikva (Poarta Speranţei), după profeţia din Osea 2:15-17. Așezarea a devenit emblematică privind modul în care evreii aveau să se extindă treptat în ţară și s-o facă înfloritoare. Emblema orașului afișează textul din Proverbele 12:11, care laudă nobleţea cultivării pământului.

În 1882, ţarul restricţionează sever drepturile evreilor din Pale, în vestul Rusiei, singurul teritoriu unde le era permis evreilor să locuiască, în perioada 1791-1917. În același an (1882) sosește în Palestina un nou grup de imigranţi moderni, pionieri evrei din Ucraina. (O bună parte dintre evreii ţaratului rus și ai URSS, care au emigrat în Palestina, sunt la origine subbotniki – creștini ortodocși iudaizaţi, care au început ca o mișcare sabatistă).

În prima jumătate a secolului al XIX-lea a înflorit în ţările britanice sionismul creștin, o mișcare milenarist-restauraţionistă, care a culminat cu anii 1843-1847, în urma predicilor și scrierilor lui Edward Irving, ale lui John Nelson Darby și ale urmașilor lor. Mișcarea s-a răspândit și în America și în alte părţi ale lumii. În 1888, Ierusalimul devenea centrul unui district palestinian sub dominaţie otomană. Sionismul creștin aștepta răsturnarea puterii islamice și restaurarea lui Israel în Ţara Sfântă. Sub această influenţă și ca reacţie la creșterea valului de antisemitism din Europa a apărut sionismul propriu-zis, evreiesc, având ca numitor comun visul repatrierii evreilor în Ţara Sfântă, cu toate implicaţiile politice. Sufletul acestei mișcări a fost jurnalistul evreu austro-ungar Theodor Herzl. În 1897 s-a ţinut în Elveţia primul congres sionist, în care s-a discutat posibilitatea ca Ierusalimul să devină capitala unui viitor stat evreu. Sultanul s-a pus imediat în gardă și, din 1901, a început să pună restricţii imigraţiei evreiești în Filastin și să limiteze achiziţionarea de pământuri. Dar evreii au găsit totuși modalităţi să cumpere, să construiască, să înfiinţeze instituţii și școli. Imperiul Otoman, ros din interior, nu mai avea putere să se opună.

Propunerea ministrului britanic Chamberlain (1903) de a li se acorda evreilor un spaţiu în Africa (Uganda) a fost respinsă de majoritatea sioniștilor. Pe de altă parte, Rusia sovietică a creat în 1934 o regiune autonomă pentru evrei, în Orientul îndepărtat, în zona Birobidjan, la graniţa dintre URSS și China, în dorinţa de a oferi o alternativă sionismului. Încă există această regiune autonomă, dar cu o minoritate de evrei. Sionismul a accentuat ocuparea Palestinei ca unică soluţie a „problemei evreiești” și a determinat valuri de zeci de mii de imigranţi evrei, care au debarcat pe ţărmurile Ţării Sfinte. Unele dintre transporturi au întâmpinat mari dificultăţi din partea europenilor.

La 2 noiembrie 1917, în timpul Primului Război Mondial, britanicii au lansat Declaraţia Balfour, care sprijinea stabilirea „unui cămin naţional pentru poporul iudeu” în Palestina. Ca multe alte declaraţii politice, diplomatice, aceasta era suficient de vagă pentru a permite interpretări mai largi sau mai restrictive, de o parte și de alta a disputei. O lună mai târziu, otomanii au fost înfrânţi în bătălia de la Ierusalim, iar zona a rămas sub administraţie militară britanică. În 1918 s-au pus bazele unor noi instituţii în Ierusalim, între care și faimoasa Universitate Ebraică. Ororile antisemitismului european, care au culminat cu Holocaustul din al Doilea Război Mondial, i-au convins tot mai mult pe evreii diasporei că locul lor este în patria istorică (Ereţ Israel). După dispariţia Imperiului Otoman, în 1922, Palestina a rămas sub mandat britanic (1922-1948). Dar politica britanică i-a nemulţumit și pe evrei, și pe arabi. Între timp, numărul evreilor din ţară crescuse și aceștia prinseseră rădăcini puternice.

Această invazie modernă a evreilor în ţara care fusese cândva patria lor și ocuparea pământului care nu doar pentru evrei era „sfânt” au trezit curând opoziţia localnicilor arabi din Palestina. Deși nu existase niciodată un stat palestinian, pentru că ţara fusese sub administraţia califatelor arabe, selgiucide și mameluce, apoi sub Sultanatul Otoman, sub pașalîc egiptean și, în final, sub autoritate britanică, sionismul a trezit prin reacţie un sentiment naţional al localnicilor din Palestina („palestinieni”), care s-au simţit marginalizaţi și înșelaţi de evrei și de europeni. Palestinienii au devenit astfel o „naţiune” prin afirmarea evreilor ca „Israel”. În 1920 și 1929 au apărut primele revolte palestiniene.

Capitala speranţei sau capitala conflictelor

Pentru a asigura pacea în Orientul Apropiat, ONU a conceput în 1947 un plan de divizare a Palestinei într-un stat israelian și unul palestinian, în care Ierusalimul și Betleemul urmau să aibă un regim aparte, ca orașe internaţionale. Evreii au salutat planul, cu excepţia statutului Ierusalimului, dar arabii s-au revoltat. Imediat s-a declanșat războiul civil între israelieni și palestinieni (30 noiembrie 1947).

De cealaltă parte, grupuri din miliţiile sioniste Palmach, Irgun (Eţel) și Lehi s-au dedat la atrocităţi impardonabile faţă de civili, criticate şi de autorităţile evreieşti (Masacrul de la Deir Yassin, 9 aprilie 1948).[9] Aceste acţiuni, exagerate de propaganda ambelor tabere prin mass-media pentru a părea și mai oribile, au creat panică printre localnicii arabi, care au început să se refugieze cu sutele de mii în ţările vecine. Grupuri de palestinieni s-au dedat de asemenea la atrocităţi locale faţă de civili evrei (Masacrul de la Kfar Eţion, 13 mai 1948). Asasinate extremist-sioniste au fost comise și împotriva britanicilor, pentru a-i forţa să părăsească ţara. Britanicii erau blamaţi, de ambele părţi, că nu intervin, nu fac dreptate. Evident, nu doreau să-și riște viaţa pentru o cauză străină. Pe de altă parte, veterani naziști și bosnieci veneau să lupte ca voluntari alături de arabi.

La data de 14 mai (5 ’Iyyar) 1948, odată cu încheierea Mandatului Britanic și în plin război civil, Israelul însângerat s-a autoproclamat stat independent, sub numele de Medinat Israel. Evenimentul, sărbătorit astăzi ca zi naţională, a declanșat primul război arabo-israelian (15 mai 1948 – 10 martie 1949). Armate din Liga Arabă (Egipt, Arabia, Irak, Iordania și Siria) au invadat ţara, au atacat traficul pe șosele și au blocat Ierusalimul, în care peste 60% din populaţie erau evrei. Armata israeliană a reușit să respingă atacurile și să ocupe noi zone. Sute de mii de palestinieni s-au refugiat în ţările arabe vecine sau au fost evacuaţi din teritoriile ocupate de Israel pentru noii imigranţi evrei. Teritoriile locuite de palestinieni au rămas parte a Regatului Iordaniei. La 11 mai 1949, statul Israel a fost acceptat în ONU. La 13 decembrie 1949, Ben Gurion a proclamat Ierusalimul capitala lui Israel, iar Parlamentul (Knesset) a fost mutat la Ierusalim, care a continuat să se dezvolte tot mai mult ca oraș evreiesc modern. Imnul sionist Ha-Tiqwa (Speranţa), pe o melodie românească populară (derivată dintr-un mai vechi cântec european apărut pe la anii 1600), a fost adoptat ca imn de stat.[10]

În urma războiului, relaţiile dintre Israel și ţările vecine au rămas tensionate. Prin Legea Repatrierii, din 1950, Israelul a continuat să atragă evrei din diaspora, sporind mereu numărul cetăţenilor evrei. Iordania însă nu permitea accesul evreilor la Zidul Plângerii. În timpul Războiului de Șase Zile (5-10 iunie 1967), când forţele israeliene i-au bătut în mod spectaculos pe vecinii arabi și au cucerit noi teritorii, a fost cucerită și Cetatea Veche a Ierusalimului. La 30 iunie, primarul Ierusalimului anunţa că orașul a fost complet unificat. Cu această ocazie, israelienii au demolat cartierul marocan și moscheea Al Buraq dinaintea Zidului Plângerii. A urmat Războiul de Yom Kippur, din 1973. Circa 300.000 de palestinieni și 100 de sirieni s-au refugiat din zonele ocupate de israelieni, iar evreii expulzaţi din ţările arabe s-au refugiat în Israel sau în Europa.

În 1979, Israelul a semnat un tratat de pace cu Egiptul. Au urmat tratate de pace și cu alte ţări vecine. La 30 iulie 1980, Knessetul a promulgat Legea Ierusalimului, afirmând că orașul a fost și va rămâne capitala nedivizată a lui Israel. Consiliul de Securitate ONU însă nu a recunoscut această proclamaţie. În plus, tensiunile cu lumea arabă nu s-au stins. A urmat Războiul cu Libanul (1982, repetat în 2006), iar în 1988 OEP a proclamat în exil Statul Palestinian independent, confirmat prin acordul din 1993 și recunoscut apoi de 136 de state membre ONU. Palestinienii și-au ales imnul de stat Fida’i (Războinicul Fedain)[11] și capitala, bineînţeles, la Ierusalim. Israelul a rămas practic în stare de război, cu victorii spectaculoase, dar fără pace durabilă. Atacurile teroriste și asasinatele au continuat. În 1995, premierul israelian Yitzhak Rabin a fost asasinat de un ultranaţionalist israelian. Între forţele israeliene şi grupările teroriste (Hezbollah, Hamas) tensiunile continuă, Israelul dovedindu-se în continuare superior militar, cu un sistem informativ și de apărare dintre cele mai temute.

În prezent, din populaţia Israelului, de circa 7 milioane, 75% sunt evrei, iar ceilalţi sunt arabi (21%) și alte minorităţi. Dintre evrei, 76% sunt născuţi în Israel, iar restul sunt imigranţi din Europa, fostele ţări comuniste, Americi, Asia și Africa. În teritoriile statului palestinian trăiesc circa 4,7 milioane de locuitori, dar care au un mai mare spor natural de populaţie. Ierusalimul actual are aproape 900.000 de locuitori, dintre care 64% sunt evrei de diferite orientări religioase sau filosofice, 34% sunt musulmani și 2% sunt creștini. Este vizitat de circa 3,5 milioane de turiști și pelerini anual. Tel Avivul este al doilea oraș ca mărime, capitala economică a Israelului, o gazdă foarte amabilă pentru paradele LGBT și reședinţa multor ambasade străine.

Footnotes
[1]„Peste secole, pietre din Colosseum aveau să fie folosite la construirea altor clădiri, între care și a Bazilicii «San Pietro». Vezi Louis Feldman, «Financing the Colosseum», în Biblical Archaeology Review, Joule/Aug 2001, nr. 27, p. 4; Research Library, p. 20-31, 60.”
[2]„Sfeșnicul de aur a rămas expus la Roma până în anul 455, când vandalii au prădat cetatea. Vandalii l-au dus în Cartagina, de unde a fost luat ca pradă de generalul Belisarius, în anul 533, și purtat în triumf prin Constantinopol. De acolo ar fi fost transportat la Ierusalim, dar nu i se mai știe urma. Este posibil să fi dispărut cu ocazia invaziei persane din anul 614. Cf. art. «Menorah (Temple) History and fate», en.wikipedia.org”.
[3]„Începând cu domnia lui Nerva, fiscul iudaic a fost limitat la evrei, dar există dovezi că a funcţionat până în secolul al IV-lea, când a fost abolit de către Iulian Apostatul (c. 361).”
[4]„Mamelucii erau cavaleri islamici, o adevărată castă militară, mercenari sclavi, capturaţi din ţările ocupate (copţi, cerchezi/kîrgîzi, abhazi, gruzini, albanezi, greci, sârbi, bulgari etc.), care au ajuns la poziţii militare și politice majore în diverse ţări islamice, unii devenind chiar sultani. Mamelucii au fost forţa militară a islamului aproximativ 1.000 de ani. Cea mai specifică stăpânire a mamelucilor a fost sultanatul mameluc din Egipt și Siria.  ”.
[5]„«Sarazini/saraceni» au fost numiţi musulmanii din vestul Europei (Spania etc.).”
[6]„Assassinii (asasiyun, ismailiţi nizari) erau o sectă islamică secretă, un ordin religios și politic, ale cărei forţe s-au specializat în spionaj și crime la comandă. Invaziile mongole au distrus ordinul. De aici provine cuvântul european «asasin».  ”.
[7]„Druzii sunt o sectă arabă monoteist-sincretistă, care pretinde că ar proveni de la Ietro, socrul lui Moise, și care combină diverse doctrine esoterice (gnostice) secrete, cu credinţa în teofanii și reîncarnări, care este respinsă de islamici. Au fost persecutaţi de toţi islamicii.  ”.
[8]„Idișul (germ. jüdisch) este dialectul iudeo-german al evreilor de rit așkenazit central-european și est-european, care a devenit una dintre limbile internaţionale culte ale evreilor, cu o bogată literatură. Acest dialect nu are nicio legătură cu limbile strămoșești ale lui Israel (ebraica, aramaica), dar folosește în scriere caracterele ebraice.”
[9]„A se vedea articolele «Deir Yassin massacre», «Kfar Etzion massacre», «1947-48 Civil War in Mandatory Palestine», en.wikipedia.org”.
[10]„Cf. art. «Hatikvah», en.wikipedia.org”.
[11]„Termenii fedain și intifada exprimă ideea de eliberare, răscumpărare, izbăvire, dintr-o rădăcină comună cu limba ebraică (Psalmii 130:8; Isaia 35:10). Cf. art. «Fida‘i», en.wikipedia.org”.

„Peste secole, pietre din Colosseum aveau să fie folosite la construirea altor clădiri, între care și a Bazilicii «San Pietro». Vezi Louis Feldman, «Financing the Colosseum», în Biblical Archaeology Review, Joule/Aug 2001, nr. 27, p. 4; Research Library, p. 20-31, 60.”
„Sfeșnicul de aur a rămas expus la Roma până în anul 455, când vandalii au prădat cetatea. Vandalii l-au dus în Cartagina, de unde a fost luat ca pradă de generalul Belisarius, în anul 533, și purtat în triumf prin Constantinopol. De acolo ar fi fost transportat la Ierusalim, dar nu i se mai știe urma. Este posibil să fi dispărut cu ocazia invaziei persane din anul 614. Cf. art. «Menorah (Temple) History and fate», en.wikipedia.org”.
„Începând cu domnia lui Nerva, fiscul iudaic a fost limitat la evrei, dar există dovezi că a funcţionat până în secolul al IV-lea, când a fost abolit de către Iulian Apostatul (c. 361).”
„Mamelucii erau cavaleri islamici, o adevărată castă militară, mercenari sclavi, capturaţi din ţările ocupate (copţi, cerchezi/kîrgîzi, abhazi, gruzini, albanezi, greci, sârbi, bulgari etc.), care au ajuns la poziţii militare și politice majore în diverse ţări islamice, unii devenind chiar sultani. Mamelucii au fost forţa militară a islamului aproximativ 1.000 de ani. Cea mai specifică stăpânire a mamelucilor a fost sultanatul mameluc din Egipt și Siria.  ”.
„«Sarazini/saraceni» au fost numiţi musulmanii din vestul Europei (Spania etc.).”
„Assassinii (asasiyun, ismailiţi nizari) erau o sectă islamică secretă, un ordin religios și politic, ale cărei forţe s-au specializat în spionaj și crime la comandă. Invaziile mongole au distrus ordinul. De aici provine cuvântul european «asasin».  ”.
„Druzii sunt o sectă arabă monoteist-sincretistă, care pretinde că ar proveni de la Ietro, socrul lui Moise, și care combină diverse doctrine esoterice (gnostice) secrete, cu credinţa în teofanii și reîncarnări, care este respinsă de islamici. Au fost persecutaţi de toţi islamicii.  ”.
„Idișul (germ. jüdisch) este dialectul iudeo-german al evreilor de rit așkenazit central-european și est-european, care a devenit una dintre limbile internaţionale culte ale evreilor, cu o bogată literatură. Acest dialect nu are nicio legătură cu limbile strămoșești ale lui Israel (ebraica, aramaica), dar folosește în scriere caracterele ebraice.”
„A se vedea articolele «Deir Yassin massacre», «Kfar Etzion massacre», «1947-48 Civil War in Mandatory Palestine», en.wikipedia.org”.
„Cf. art. «Hatikvah», en.wikipedia.org”.
„Termenii fedain și intifada exprimă ideea de eliberare, răscumpărare, izbăvire, dintr-o rădăcină comună cu limba ebraică (Psalmii 130:8; Isaia 35:10). Cf. art. «Fida‘i», en.wikipedia.org”.