Când facem un bine cuiva fără să așteptăm nimic în schimb, uităm adesea și persoana beneficiară, și darul oferit. Dumnezeu însă nu uită și împlinește la momentul potrivit promisiunea făcută în versetul care a dat titlul acestei pagini de jurnal. Așa a procedat și în cazul meu.

După terminarea facultăţii, în anul 1968, și alegerea unei cariere știinţifice în Academia Română, a trebuit să locuiesc în București, eu fiind ploieșteancă. Pentru un absolvent sărac, așa cum eram eu, problema găsirii unei locuinţe era dificilă, având în vedere salariul de stagiar, care era destul de redus. Pentru completarea veniturilor am început să meditez copii pentru admiterea la facultate. Aveam succes și au trecut prin casa mea sute de copii de-a lungul a zeci de ani, pentru că nu am făcut niciodată din această activitate o afacere. Meditam copiii prietenilor, ai colegilor, care apoi mă recomandau altora, care apreciau tariful mult mai redus în comparaţie cu cel al altor meditatori și faptul că lucram individual cu fiecare elev. Când întâlneam copii săraci, care doreau să înveţe, îi meditam gratuit și mă bucuram să îi ajut și sub alte aspecte. Am fost un copil foarte sărac și știam ce înseamnă să nu ai haine, rechizite sau bani pentru cărţi.

În urmă cu circa 40 de ani am întâlnit la mare, pe plajă, o familie, o mamă cu doi copii. Din vorbă în vorbă am aflat că băiatul, un copil manierat, cu mult bun-simţ și foarte delicat, a terminat un liceu din provincie și ar vrea să intre la o facultate bună la ASE București. În acea vreme se intra doar cu dificultate la facultate, cu examen serios, concurenţa fiind destul de mare și exigenţa, pe măsură. Mama lui, o femeie simplă, dar o luptătoare pentru a le asigura un viitor frumos copiilor ei, regreta că fiul ei nu are bani pentru meditaţii și că îi va fi greu să intre la facultate.

Mi-am amintit că și eu am fost un copil fără resurse materiale, luptând să îmi menţin bursa de studii, fără de care nu aș fi putut continua să rămân în facultate. Am decis să îl ajut gratis. A fost o mare bucurie atât pentru el, cât și pentru mama lui.

Mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu acest tânăr inteligent, serios, conștiincios, ascultător și l-am tratat ca pe copilul meu. Mi-a făcut bucuria să intre la facultatea dorită. Am mai ţinut legătura, dar tot mai rar, ultima dată ne-am întâlnit întâmplător în București prin 1993.

În toamna anului 2018, din cauza unor afecţiuni reumatismale degenerative, am ajuns în cârje și chiar în scaunul cu rotile. Îmi era foarte greu să mă descurc singură, întrucât cu singura mână validă trebuia să ţin cârja, neputând să duc în cealaltă mână nici măcar o cană cu apă. Aveam urgentă nevoie de ajutor. Sora mea, o fată minunată, care are familie în Ploiești, s-a oferit să mă ajute și a locuit câteva luni cu mine.

Într-una din zile, în timp ce lucram la calculator, sora mea a văzut într-un jurnal TV o ședinţă de guvern la care participa, în calitate de secretar general al Ministerului Educaţiei, un domn care purta numele acelui tânăr. Îl cunoscuse și ea, chiar de la prima întâlnire la mare. Am considerat că este o simplă coincidenţă și am refuzat iniţial îndemnul ei de a-l căuta. La insistenţele surorii mele, am acceptat.

Am găsit pe site-ul ministerului numărul lui de telefon mobil, am sunat și am apucat să spun doar: „Bună ziua, Steliana Sandu vă deranjează.“ De la capătul firului s-a auzit o explozie de bucurie a regăsirii, după atâţia ani în care nu am mai știut unul de celălalt.

Auzind că starea sănătăţii mele nu este bună, în aceeași seară m-a vizitat și am stat ore întregi de vorbă. Era îngrijorat de sănătatea mea și prin relaţia pe care o avea cu managerul unui spital de recuperare din București, care este și centru de cercetare din subordinea Ministerului Educaţiei, a reușit să mă interneze, deși internările se fac cu programare, din cauza locurilor limitate. După două săptămâni de tratament am plecat acasă mergând fără cârje.

Pentru o recuperare și mai bună mi s-a recomandat să merg vara la Sanatoriul de la Techirghiol. Nu erau locuri, dar intervenţiile lui pe lângă managerul acelui sanatoriu m-au ajutat să beneficiez de avantajele unor servicii de înaltă calitate și să îmi recapăt mobilitatea genunchiului drept. De atunci ţinem legătura permanent, pentru că tânărul de altădată, chiar dacă acum este un înalt funcţionar al statului, mă consideră un fel de mamă (buna lui mamă a încetat din viaţă).

Apostolul Pavel ne îndeamnă „să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală” (Galateni 6:9). Ar fi bine să facem din acest îndemn un sens al vieţii noastre, pentru că nici Dumnezeu nu obosește să ne ofere binecuvântările Sale la timpul potrivit, prin oameni care au beneficiat cândva și de ajutorul nostru.