Te concentrezi pe rezultate sau mai degrabă pe provocare în sine și pe procesul de dezvoltare implicat de realizarea unei sarcini? Răspunsul dezvăluie un anumit tip de mentalitate, cu impact deloc neglijabil asupra tuturor compartimentelor vieţii noastre.

Cultura noastră venerează succesul și ridiculizează eșecul”, scriu pediatrii Kenneth Ginsburg și Sara Kinsman, explicând că atenţia pe care o acaparează „eroii” societăţii noastre (cei care par să fi atins perfecţiunea în sport, divertisment sau alte domenii vizibile) le induce tinerilor ideea că trebuie să ajungă în vârf cu orice preţ. De fapt, în ultimii 30 de ani, a existat o tendinţă de creștere a incidenţei perfecţionismului.

Perfecţionismul poate deveni foarte periculos în cazul sportivilor sau al celor care fac exerciţiu fizic regulat, pentru că aceștia tind să își forţeze corpul dincolo de limitele lui, tocmai pentru că nu pot metaboliza ușor eșecul, scrie psihologul Gordon Flett. Realitatea este că perfecţionismul nu este nociv doar pentru sportivi: o serie de studii au arătat că există o legătură între acest mod de a gândi și predispoziţia la idei suicidare, la afecţiuni psihopatologice majore și la o serie de afecţiuni fizice (vezi articolul „Copilul meu perfecţionist”).

Vestea rea este că perfecţioniștii nu sunt obsedaţi doar de eșecul dintr-o anumită zonă a vieţii lor, ci urăsc greșelile de orice fel, adepţi fiind ai unei gândiri de tipul „totul sau nimic”, explică Flett.

Obsesia perfecţiunii, dușmanul eficienţei

Perfecţionistul „se zbate să facă ceva fără cusur. Îi este greu să delege sarcini, chiar dacă asta înseamnă să-și neglijeze sănătatea, relaţiile și bunăstarea în căutarea unui rezultat «perfect»”, explică psihologul Linda Blair.

Mai mult decât o atitudine sau un mod de gândire, perfecţionismul este un adevărat stil de viaţă, afirmă Paul Hewitt, profesor la Universitatea British Columbia. După cum explică Hewitt, în spatele obsesiei unui perfecţionist de a executa impecabil orice sarcină stă, de fapt, încercarea de a-și perfecţiona identitatea.

Iskra Fileva, profesor la Universitatea din Colorado, descrie două dintre trăsăturile nesănătoase ale perfecţionismului. În primul rând, perfecţionistul își concentrează atenţia nu atât de mult pe sarcina care trebuie realizată, cât pe modul în care un posibil eșec s-ar reflecta asupra lui. Evident, acest lucru îi scade eficienţa, pentru că energia lui este investită într-o preocupare ce rămâne mai degrabă periferică la indivizii care nu suferă de meteahna perfecţionismului. 

În al doilea rând, perfecţionistul este măcinat de dorinţa ca proiectul la care lucrează să fie cel mai reușit dintre toate la care a lucrat vreodată, sperând că se va autodepăși ori de câte ori va începe un nou proiect.

Fileva analizează unul dintre cazurile cunoscute de perfecţioniști care și-au autosabotat succesul în acest mod: scriitoarea Elizabeth Tallent, care a debutat înainte de 30 de ani cu o colecţie de nuvele publicate la o editură prestigioasă, ce au fost bine primite de criticii literari. Tallent a publicat încă două colecţii de nuvele în următorul deceniu, fără să mai scrie ceva mai bine de 20 de ani după aceea. Scriitoarea și-a descris ambiţia de a depăși succesul debutului prin imaginea săgeţii lui Zenon – totdeauna în mișcare, niciodată ajunsă la destinaţie, pentru că trebuie să parcurgă mereu jumătatea distanţei rămase din fiecare punct până în punctul final. Ceea ce era un sofism în cazul filosofului grec este o realitate în cazul perfecţionismului: este veșnic în căutarea unei desăvârșiri intangibile.

Potrivit reverendului William Linch, a te concentra mai degrabă pe tine însuţi decât asupra sarcinii în curs înseamnă a irosi timpul cu autocritică și flagelare, motiv pentru care crede că victoria ce trebuie obţinută este să ne îndepărtăm de ceea ce el cataloghează drept „propriul nostru călău”.

Acomodarea cu ideea eșecului

Eșecul face parte din inovaţie. Nu este opţional”, declară cunoscutul antreprenor american Jeff Bezos, explicând că el crede în eșecul timpuriu și în repetarea lui până la obţinerea unor rezultate de succes.

Problema este că evităm cu obstinaţie eșecul; avem o adevărată aversiune faţă de eșec, după cum au arătat psihologii Daniel Kahneman și Amos Tversky, care au constatat în studiile lor că efectul pe care îl are asupra noastră o pierdere este de două ori mai puternic decât efectul unui câștig.

Antreprenorul Jia Jiang a reușit să-și transforme teama de respingere într-o afacere înfloritoare. Proaspăt demisionat de la o companie aflată în clasamentul revistei Fortune, era pe punctul de a începe o afacere pe cont propriu, când unul dintre potenţialii investitori s-a retras, determinându-l să se îndoiască de înţelepciunea deciziilor sale. Jiang a decis să plonjeze într-o provocare, atunci când a descoperit jocul „terapiei de respingere”, imaginând și punând în practică, timp de 100 de zile, scenarii în care le adresa altora solicitări la care răspunsul era, previzibil, negativ. La sfârșitul jocului, Jiang câștigase nu doar simpatia câtorva milioane de persoane care îi urmăreau videoclipurile postate pe YouTube, dar și o rezilienţă de invidiat la respingere.

Frica de respingere este mult mai rea decât respingerea însăși, pentru că ne oprește să încercăm lucruri noi”, spune Jiang.

De fapt, nimeni nu ne poate respinge mai brutal decât o facem noi înșine, dar trebuie să ne amintim că oamenii care au schimbat lumea au fost adesea cei care nu au lăsat frica de eșec și de respingere să le dicteze reacţiile, conchide Jiang.

Să înveţi să faci faţă eșecului este o abilitate ca oricare alta, care se dezvoltă prin exerciţiu, scrie Rachel Simmons, directoare a programului Phoebe Lewis Leadership, de la Colegiul Smith. Simmons își încurajează elevii să răspundă la câteva întrebări atunci când sunt reticenţi la implicarea într-un proiect din cauza riscului de eșec: Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? Ce resurse am pentru a face faţă unui eșec? Ce beneficii aș putea obţine în urma unui rezultat indezirabil?

N-ar trebui să pretinzi că un eșec a fost altceva decât un eșec, dar întotdeauna trebuie să îţi amintești că ești mai mult decât înfrângerea pe care ai suferit-o, punctează Simmons. O strategie bună de a depăși ușor insuccesul este să înveţi să te tratezi cu compasiune, spune ea. Nu ai fi atât de critic cu un prieten care tocmai a eșuat, ci ai încerca să-l ajuţi să înveţe ceva din această experienţă și să privească cu încredere la viitor; poţi face același lucru pentru tine, pentru că „autocompasiunea este practica de a-ţi oferi același har cu care i-ai trata pe ceilalţi”.

Două moduri de a privi lumea

Modul în care ne raportăm la succes sau la eșec, dar și la orice alt domeniu din viaţa noastră depinde de mentalitatea pe care o avem cu privire la potenţialul nostru, susţine Carol Dweck, cercetătoare la Universitatea Stanford. Există o mentalitate rigidă, potrivit căreia inteligenţa și abilităţile cu care ne naștem sunt bătute în cuie, motiv pentru care adepţii ei vor încerca să și le demonstreze ori de câte ori au ocazia. Pe de altă parte, cei cu o mentalitate flexibilă cred că își pot dezvolta prin efort și exerciţiu orice abilitate pe care o au.

Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie, propune Dweck în cartea sa Mindset. O nouă psihologie a succesului. Ești student și la un curs important, de care ești foarte pasionat, primești nota 6 la examenul parţial, ceea ce îţi provoacă o dezamăgire reală. Ajungi în parcare, unde te așteaptă o amendă pentru că ai parcat mașina necorespunzător. În cele din urmă, apăsat de experienţa zilei, suni un prieten căruia vrei să-i povestești ce ţi s-a întâmplat, dar acesta, fără să dea semne că este sensibilizat de mâhnirea ta, încearcă să te expedieze. Cum te simţi la finalul zilei?

Dweck povestește că a remarcat că indivizii cu o mentalitate rigidă se simt respinși, incapabili, neiubiţi, jalnici chiar, hiperbolizând importanţa unor incidente neplăcute, dar nici pe departe de nedepășit.

În fond, e vorba de un examen (și acela parţial), de o notă mică, dar de trecere, de o banală amendă și de un prieten care ar putea avea o proastă dispoziţie din motive pe care nu le știm încă. În schimb, persoanele cu o mentalitate flexibilă nu își lipesc etichete negative, nici nu tratează șirul de evenimente neplăcute ca pe o catastrofă, ci sunt preocupate să înfrunte provocările. Răspunsurile lor au indicat decizia de a învăţa mai mult pentru examen și de a discuta cu profesorul ce nu au făcut bine la test, de a parca mai bine pe viitor și/sau de a contesta amenda și de a avea o discuţie cu prietenul respectiv.

Modul în care gândești îţi influenţează major viaţa, scrie Dweck. În ce privește evaluarea corectă a propriilor limite și abilităţi, cei cu mentalitate rigidă riscă cea mai incorectă estimare, pe când persoanele cu mentalitate flexibilă par să aibă o abilitate specială de a-și identifica atuurile și slăbiciunile. În fond, este firesc să fie așa: atunci când ești convins că te poţi dezvolta, accepţi cu mai mare ușurinţă și slăbiciunile pe care le ai.

Modul în care ambele categorii se raportează la succes, eșec sau efort este foarte diferit.Într-una dintre lumi, cea a trăsăturilor rigide, să ai succes înseamnă să demonstrezi că ești deștept sau talentat. (…) În cealaltă, lumea calităţilor transformabile, să ai succes înseamnă să te autodepășești, pentru a învăţa ceva nou”, explică cercetătoarea. În timp ce o categorie vede în eșec un regres, un indiciu al atingerii propriului potenţial, cealaltă echivalează eșecul cu nereușita de a te dezvolta. Unii profită de orice ocazie pentru a se perfecţiona, ceilalţi se feresc de provocări, preferând să nu își arate lacunele.

Nici măcar desenatul (deci talentul artistic) nu este o abilitate magică cu care ne naștem sau nu, susţine profesoara Betty Edwards. Oamenii pot învăţa să deseneze, iar în acest proces au nevoie mai degrabă să înveţe abilitatea de a vedea „muchii, spaţii, relaţii, lumini, umbre și întregul”.

Autoportretele desenate de oameni cu mai mult sau mai puţin talent la desen la 5 zile înainte și după un scurt curs de desen (și publicate în cartea ei, Drawing on the Right Side of the Brain) sunt dovada că abilităţile se pot ameliora frapant chiar și în acest domeniu considerat apanajul câtorva aleși. De fapt, acest exerciţiu dovedește limpede că „doar pentru că unii oameni pot face ceva cu puţin sau deloc exerciţiu nu înseamnă că alţii nu pot face acel lucru prin exerciţiu”, scrie Carol Dweck. Acest lucru nu înseamnă că toţi i-am putea egala pe Picasso sau pe Mozart, de exemplu, ci că suntem capabili să ne dezvoltăm într-un mod uimitor atunci când nu suntem prea orbiţi de scânteierea talentului pentru a mai realiza importanţa efortului.

Modul în care gândim ne afectează și cele mai importante relaţii, arată Dweck. Cei cu mentalitate rigidă cred că partenerul ideal ar trebui să-i pună pe un piedestal și să-i facă să se simtă perfecţi, pe când cei cu mentalitate flexibilă vor o relaţie care îi ajută să se dezvolte, un partener care îi ajută să-și corecteze greșelile și să-i încurajeze să înveţe lucruri noi. Modul în care oamenii reacţionează la dificultăţile din mariaj ţine și de viziunea pe care o au asupra relaţiei, punctează psihologii Eva Wunderer și Klaus Schneewind: în timp ce unii cred că relaţia ţine de destin și partenerii trebuie să fie compatibili de la început, alţii cred în dezvoltare, așa că depășesc ușor divergenţele care apar.

Un studiu publicat în august 2020 a arătat că persoanele cu o mentalitate de creștere au convingeri mai puternice că schimbările climatice ar putea fi atenuate, dar și o înclinaţie mai mare pentru acţiuni în favoarea mediului, tocmai pentru că văd lumea ca pe o entitate ce poate fi modelată mai degrabă decât ca pe o realitate ce nu poate fi schimbată.

Cum ne ajută mentalitatea în vreme de criză

„Atunci când se confruntă cu dilema dintre schimbarea părerilor proprii și obţinerea argumentelor care să arate că acest lucru nu este necesar, aproape toată lumea se pierde în căutarea dovezilor”, scria economistul și diplomatul John Kenneth Galbraith.

Mentalitatea este compusă din convingeri, așa că poate fi schimbată, chiar dacă procesul nu e neapărat facil, spune Carol Dweck, explicând că observarea modului în care oamenii se schimbă reprezintă partea cea mai satisfăcătoare a muncii sale. Chiar și numai faptul că oamenii află că există o mentalitate flexibilă, care aduce un evantai larg de beneficii, poate face o diferenţă în perspectiva cuiva asupra vieţii lui, susţine cercetătoarea.

Mintea noastră monitorizează și interpretează continuu ceea ce ni se întâmplă, iar mentalitatea este cea care ghidează acest proces interpretativ.

Trecerea de la mentalitatea rigidă la cea flexibilă se reflectă în schimbarea monologului interior, care evoluează de la autocritica severă la folosirea feedbackului negativ și pozitiv în învăţare și acţiune constructivă.

Pe măsură ce rezultatele cercetării lui Dweck au devenit cunoscute la nivel internaţional, au apărut și unele critici, legate de răspândirea rapidă a teoriei despre mentalitatea de creștere, de promisiunile considerate exagerate, dar și de unele eșecuri înregistrate în reproducerea studiilor cercetătoarei.

Într-un interviu obţinut de jurnalista Alina Tugend, Dweck a declarat că aceste critici i-au insuflat dorinţa de a cerceta mentalităţile la un nivel și mai aprofundat. Atunci când trecem de la teorie la practică, lucrurile capătă tot felul de nuanţe, a explicat ea. De exemplu, în cazul elevilor, mediul școlar „trebuie să susţină schimbarea convingerilor, dar și comportamentele care vin odată cu acestea”. În plus, a te concentra doar pe importanţa efortului poate însemna să joci cartea perdantă, mai ales în culturile care cred că indivizii înzestraţi nu au nevoie să trudească pentru a avea performanţe; efortul e numai unul dintre instrumentele cu care lucrează mentalitatea flexibilă, iar sprijinul din partea celor din jur este la fel de important. În sine, efortul „nu este doar un premiu de consolare”, ci rolul său este acela de a încuraja învăţarea, explică Dweck.

Dweck a atins și un subiect foarte actual – are mentalitatea ceva de oferit în mijlocul pandemiei?. Cercetătoarea a explicat că refuză constant solicitările de a vorbi despre criza în care ne aflăm, pentru că nu este un expert în sănătate publică și nu vrea să pară unul, vorbind despre mentalitatea flexibilă în mijlocul pierderilor pe care naţiunea le suportă.

Totuși, Dweck și alţi cercetători au urmărit activitatea unor profesori care studiaseră în cadrul unor programe de dezvoltare a mentalităţii flexibile, iar concluzia a fost că mentalitatea deschisă a facilitat adaptarea la învăţarea online. De asemenea, acești profesori s-au concentrat pe crearea unui mediu în care elevii să se deschidă, mărturisind problemele pe care le întâmpină în această criză, iar această disponibilitate de a împărtăși frământările și luptele personale sunt parte din procesul de modelare a mentalităţii de tip flexibil.

Poate că pandemia reprezintă, de asemenea, una dintre ocaziile cele mai bune de a renunţa la falsele valori, la reticenţa în faţa învăţării de lucruri noi ori la concentrarea excesivă pe succes sau eșec. O ocazie de a realiza că nu putem controla tot ce (ni) se întâmplă, dar și una de a celebra viaţa în toate formele, realizările, înfrângerile și vârstele ei, învăţând să o protejăm și să o lăsăm să curgă printre meandrele unor realităţi necunoscute până acum. Și, de ce nu, un prilej de a crește în circumstanţe aparent ostile progresului. Pentru că dezvoltarea potenţialului n-a fost niciodată (cel puţin pentru creștini) un scop în sine, ci, mai degrabă, o oportunitate de a lăsa să se întrevadă, prin fisurile bulgărelui nostru de lut, că această creștere este rodul unei uniri nepământene. Aceea dintre o mlădiţă firavă și un butuc de viţă de cel mai ales soi, în care nu există nicio limită pentru creștere, câtă vreme procesul are loc sub supravegherea iubitoare a Vierului.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.