Ce au oare protestanţii cu mijlocirea sfinţilor? Dacă, atunci când trăiau pe pământ, sfinţii mijloceau la Dumnezeu pentru semenii lor, este oare posibil ca, după ce au intrat în rai, să rămână învăluiţi în sfântă nepăsare?
Acestea sunt întrebări serioase, dar răspunsul Bibliei este și mai serios. Singurii sfinţi care se află acum în rai sunt: Enoh, Moise și Ilie[1], plus un grup special de sfinţi care au înviat cu Iisus (Matei 27:52-53). De asemenea, Mântuitorul înviat și înălţat Se află în cer[2] ca reprezentant al tuturor credincioșilor, din toate erele.
Fiind Dumnezeu, Domnul Hristos este singurul Sfânt care ne poate auzi rugăciunile și ne cunoaște toate nevoile.[3] Dimpotrivă, aceia pe care îi invocăm ca mijlocitori nu ne pot auzi și nu au cunoștinţă de noi, din două motive: 1) cei care sunt deja în cer nu au devenit ca Dumnezeu, atotștiutori; 2) covârșitoarea majoritate a sfinţilor sunt încă în mormintele lor, asemenea părintelui Avraam și a regelui David[4], deoarece toţi morţii, înainte de ziua învierii, „nu știu nimic”[5]. Noul Testament nu ne spune că vreunul dintre sfinţii apostoli sau Maica Domnului s-ar fi dus deja în rai. Iar, dacă s-ar fi dus, care ar fi concluzia?
Sfinţii îngeri au mai mare putere decât oamenii (Matei 28:2; Faptele apostolilor 12:7), dar nici ei nu sunt ca Dumnezeu. Nu au dreptul să primească închinarea oamenilor[6] și întreaga lor activitate, în cer și pe pământ, este sub comanda Domnului Hristos (Evrei 1:4; Apocalipsa 22:16). Ei sunt slujitorii noștri (Evrei 1:13-14), nu mijlocitorii noștri.
Domnul Iisus ne-a învăţat să ne adresăm direct lui Dumnezeu, „Tatăl nostru”[7]. Când îi vorbești direct tatălui tău, arăţi prin aceasta încredere în el.
Dar, dacă trimiţi pe altcineva să-l roage ceva – pe primar, pe avocatul personal, pe un vecin –, ce impresie își va face tatăl tău? Ce va crede el despre tine? Că nu ai încredere în el, că nu-l cunoști, că te interesează mai degrabă să obţii ceva de la el decât să fii în bune relaţii cu el, că ai mai multă încredere în străini decât în el. Chiar dacă ar fi vorba de mijlocirea fratelui, a surorii sau a mamei, totuși nu ar fi la fel de încântat tatăl ca atunci când i-ai vorbi direct Lui, nu prin intermediari. Să fie poate un tată denaturat, capricios, părtinitor? Sau poate tu știi că fratele, sora sau mama l-ar putea manipula mai eficient decât tine?
Cuvântul lui Dumnezeu dovedește că rugăciunea contează.
Iisus, care dintre oameni este singurul nostru mijlocitor (1 Timotei 2:5-6) și mijlocește pentru fiecare dintre noi cu adevărat, ne-a învăţat să avem încredere în Tatăl ceresc, adresându-ne direct Lui, „în numele lui Iisus”, deoarece Tatăl însuși ne iubește, pentru că am crezut în Iisus (Ioan 16:26-27).
Mijlocirea lui Iisus nu este ca și cum L-ar îndupleca El pe Tatăl să ia în seamă și să împlinească tot ce ne trece nouă prin cap. El mijlocește prin jertfa pe care a adus-o, împăcând cu Dumnezeu întregul univers, stând între omul păcătos și sfânta dreptate dumnezeiască (Coloseni 1:20; Evrei 12:24).
Mijlocirea pentru sfinţi
Există însă o altă mijlocire, mai puţin cunoscută, și anume aceea a Duhului Sfânt: „La fel şi Duhul ne ajută în neputinţa noastră, fiindcă nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Duhul Însuşi mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Iar Acela care cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după gândul lui Dumnezeu” (Romani 8:26-27, trad. autorului).
Citește și: Iisus, o nădejde mai bună
În toate aceste cazuri ni se spune că Duhul Sfânt mijlocește pentru sfinţi, iar aceia care avem în noi acest Duh avem și dorinţa de a ne ruga (Iuda 1:20), „mijlocind pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6:18-19).[8] Nu pentru sfinţii din cer trebuie să mijlocim. Enoh, Moise, Ilie și alţii, care au fost înălţaţi acolo prin înviere sau prin transformarea trupului (Filipeni 3:21), nu sunt în vreun pericol, ca să ne rugăm pentru ei. Denumirea aceasta de „sfinţi” se referă, peste tot în Noul Testament, la toţi creștinii.[9]
De aceea, a ne ruga pentru sfinţi înseamnă a ne ruga unii pentru alţii – rugăciunea de mijlocire. Celor cărora nu le pasă de fraţii lor nu sunt fii ai aceluiași Tată, dar rugăciunile sfinţilor atât pentru sfinţi, cât și pentru cei pierduţi sunt pentru Dumnezeu cele mai plăcute.
Rugăciunile noastre, ale sfinţilor, nu ar avea niciun preţ fără această tămâie a meritelor lui Iisus.
În Apocalipsă, cei 24 de seniori din jurul tronului, împreună cu cei patru heruvimi, au fost văzuţi cu instrumente în mâini și cu vase preoţești de aur, pline cu tămâie. Ioan ne spune că aceste vase reprezintă „rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 5:8). Cei 24 de seniori sunt îmbrăcaţi ca „preoţi și regi”, deoarece sunt reprezentanţii sfinţilor de pe pământ care, prin jertfa lui Iisus și prin credinţa în El, au fost sfinţiţi ca preoţi și regi.[10] Rugăciunile sfinţilor sunt simbolizate în această viziune didactică prin vasele de aur, în timp ce tămâia reprezintă meritele desăvârșite ale jertfei lui Iisus (Efeseni 5:2). Rugăciunile noastre, ale sfinţilor, nu ar avea niciun preţ fără această tămâie a meritelor lui Iisus.
În altă viziune a lui Ioan, fumul de tămâie se înălţa de pe altarul de aur la Dumnezeu „împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apocalipsa 8:3-4). Prin urmare, fumul de tămâie nu reprezintă rugăciunea însăși, ci meritele lui Iisus, care o fac acceptabilă înaintea lui Dumnezeu (Psalmii 141:2 / 140:2). Acesta este secretul pe care și Domnul Iisus ni l-a destăinuit (Ioan 16:23-24).
Chiar contează rugăciunea?
Am auzit comentarii că rugăciunea nu-L determină pe Dumnezeu să acţioneze cumva, nu schimbă mersul lucrurilor, ci ne schimbă pe noi înșine, ne face mai buni. O asemenea cugetare este menită să descurajeze pe oricine se roagă. Dacă rugăciunea nu ar avea niciun rezultat concret – aici sau dincolo, acum sau cândva – , ce rost ar mai avea să ne rugăm? Doar ca să ne simţim mai evlavioși? Să ne autosugestionăm frumos?
„Dumnezeu este întotdeauna gata și binevoitor să asculte rugăciunea din inimă a celui mai de jos dintre copiii Lui.”[11]
Cuvântul lui Dumnezeu dovedește că rugăciunea contează. Dumnezeu este bun și Îi pasă de noi destul ca să lucreze în favoarea noastră chiar înainte de a ne fi rugat noi și dincolo de toate rugăciunile noastre. Totuși, când noi devenim conștienţi de bunătatea Lui, când ne rugăm Lui, Îi dăm ocazia de a interveni și a face lucruri pe care nu le-ar fi făcut, dacă nu ne-am fi rugat. Poate fi iertat de Dumnezeu cineva care nu cere iertare? E suficient să lași păcatele de la sine pe seama lui Dumnezeu, fără să le mărturisești și fără să te pocăiești?[12]
Biblia este plină de cazuri în care Dumnezeu a ascultat rugăciunea, uneori chiar schimbându-Și planurile. La rugăciunea lui Isaac, Rebeca a putut avea copii, după 20 de ani; la cuvântul lui Iosua, Dumnezeu a lungit ziua și a oprit soarele pe cer; la rugăciunea lui Ilie a adus secetă lungă, apoi tot la rugăciunea lui a adus ploaie; la rugăciunea lui Ezechia a zdrobit oștirea asiriană invadatoare și i-a mai dat regelui 15 ani de viaţă. Dar de ce să vă spun eu, într-o formă seacă, toate acestea? Citiţi Sfânta Scriptură și veţi găsi istorisirile sfinte ale multor rugăciuni ascultate. Iar aici, pe pământ, vedem numai o mică parte din rezultatul rugăciunilor. Cum poate să spună cineva că rugăciunea nu schimbă nimic? Planurile lui Dumnezeu nu sunt rigide. Ele pot reuși în dreptul unui om sau pot fi zădărnicite (Luca 7:29-30).
Când este vorba de rugăciuni de mijlocire, Dumnezeu este cu atât mai dispus să asculte și să intervină. El este interesat oricum de fiecare suflet, în afara oricărei rugăciuni.
Dar pentru că Dumnezeu a promis să asculte rugăciunile (2 Cronici 7:14; Ieremia 29:12), mijlocirea noastră Îi dă lui Dumnezeu ocazia de a interveni potrivit promisiunii Lui. Să nu uităm că Biblia ne vorbește despre un conflict deschis în univers privitor la dreptatea lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre și prin viaţa noastră Îi oferim argumente în plus.
Desigur, explicaţiile noastre sunt limitate, dar nu are mare importanţă dacă înţelegem paradoxul rugăciunii, când ne adresăm unui Tată atotștiutor și cu siguranţă mai binevoitor decât noi. V-aţi gândit că rugăciunea noastră poate fi o parte din modul în care Duhul Sfânt împlinește voia lui Dumnezeu (Romani 8:26; Iuda 1:20)? Duhul Se roagă prin noi, iar noi, dacă ne rugăm prin Duhul, înseamnă că ne rugăm în numele Fiului (= așa cum S-ar fi rugat Fiul), astfel că nu mai suntem doar niște petiţionari păgâni, ci suntem parte din instrumentele harului lui Dumnezeu, prin care El Își împlinește propria voinţă.
Dumnezeu a ascultat chiar rugăminţi păgâne, trimise printr-un intermediar omenesc (Exodul 8:28-29). Cum nu ar asculta El o rugăciune creștină adresată direct Tatălui în numele Fiului? „Dumnezeu este întotdeauna gata și binevoitor să asculte rugăciunea din inimă a celui mai de jos dintre copiii Lui.”[13]
