Știm poveștile lor. Sau credem că le știm. Sunt povești despre succes, care atrag admiraţia lumii întregi. Vedem momentul victoriei și ne-am bucura să fim în locul celor victorioși, fără să realizăm efortul și sacrificiul care stau în spatele acelei clipe de glorie. Dacă am ști de fiecare dată, poate am deveni mai conștienţi de importanţa determinării și a credinţei, sinonime cu nebunia, că obstacolele nu sunt în calea noastră pentru a ne opri, ci pentru a fi depășite.
Glenn Cunningham era un băiat pe care lumea se putea baza în școala lui din micul oraș Atlanta, Kansas. În anii de început de secol XX, era sarcina lui să se trezească în fiecare dimineaţă mai devreme pentru a merge la școală și a aprinde focul în sobă, în așa fel încât sala de clasă să fie încălzită atunci când aveau să ajungă învăţătorul și colegii lui. Într-o zi, însă, cineva a pus din greșeală benzină în canistra de petrol lampant cu ajutorul căruia aprindeau focul. În sobă mai rămăseseră din seara anterioară cărbuni încinși, așa că benzina turnată a produs o explozie. Arsurile din urma exploziei sobei l-au ucis pe Floyd, fratele mai mare al lui Glenn, care îl însoţea, iar lui i-au afectat grav picioarele.
La doar 7 ani, Glenn era condamnat la invaliditate. Medicul a sugerat amputarea picioarelor pentru a evita o infecţie care putea să îl coste viaţa. Oricum, nu mai avea carne pe genunchi, pe gambe și nici pe degetele de la piciorul stâng, așa că ideea că va mai putea să meargă vreodată nici nu intra în discuţie. Văzând privirea lui terifiată la auzul veștii, părinţii au refuzat o asemenea sugestie.
A supravieţuit infecţiilor, spre marea mirare a medicului, și a fost externat din spital într-un scaun rulant. Întorși acasă, părinţii au încercat să îl ajute cu masaje pentru a-l ajuta măcar să-și simtă picioarele.
„Familia mea a fost minunată. Nici nu pot să-mi imaginez cât de groaznic trebuie să fi fost, cu toate acele mirosuri și cu imaginea cărnii mele în descompunere. (…) Cu toate acestea, ai mei au continuat să îmi schimbe pansamentele și să îmi maseze picioarele, deși nu prea mai aveau mușchi pe care să îi maseze.“[1]Tot efortul lor părea însă zadarnic, Glenn nu reușea să simtă nimic.
Doar că acesta nu era dispus să renunţe la credinţa că va putea să meargă din nou. Textul lui preferat era din Biblie, din Isaia 40, versetul 31: „(…)dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea; ei zboară ca vulturii; aleargă, și nu obosesc, umblă, și nu ostenesc.“ Într-una din zilele în care mama lui îl lăsase în curte pentru a se bucura de aer, atunci când nimeni nu se uita, Glenn s-a aruncat din scaun. S-a târât în mâini prin iarbă până la gardul de lemn care împrejmuia casa. S-a ridicat în mâini pe gard și a început să își tragă picioarele. În câteva zile, în jurul gardului nu mai rămăsese fir de iarbă, dar nici nu se vedea vreo îmbunătăţire a stării lui Glenn. După câteva săptămâni de eforturi aparent în zadar, a reușit pentru prima dată să își simtă și să-și coordoneze picioarele cât să poată merge ușor în cârje. După alte luni de efort, în anul 1917, a reușit să-i ofere familiei cel mai frumos cadou de Crăciun: primii pași fără susţinerea cârjelor.
Fiecare pas venea însă cu o durere ca de pumnal, dar băiatul nu era dispus să renunţe. A învăţat să meargă ţinându-se de coada unei vaci sau a unui catâr, pentru a pune cât mai puţină presiune pe picioare. Nu putea să-și îndrepte total piciorul stâng, dar mergea în urma animalelor când plecau să se adape. Apoi a descoperit că durerile erau mai mici atunci când alerga ţinându-se de coada lor. Era mai mult ţopăială decât alergat, dar curând toată lumea îl știa pentru felul lui de a se deplasa. „Nu mergeam nici 3 metri fără să alerg. Am alergat, am alergat, am alergat(…) Timp de cinci sau șase ani, tot ce am făcut a fost să alerg.“[2]
Familia lui Glenn se muta destul de des dintr-un orășel într-altul, pentru a câștiga ceva mai mult din agricultură și creșterea animalelor. Școala din noul oraș în care s-au mutat pe când el avea 10 ani era la aproape 2 kilometri de casă și majoritatea copiilor își luau prânzul cu ei. Glenn își testa însă viteza în pauza de masă, fugea până acasă și mânca acolo, apoi se întorcea tot în alergare. În clasa a patra a văzut în oraș un afiș cu un concurs de atletism. S-a înscris și, spre surpinderea tuturor, a câștigat. Era cel mai mic dintre participanţi, toţi ceilalţi fiind elevi la licee sportive.
În perioada liceului, Glenn a fost membru al echipei de fotbal și nu era activitate sportivă pe care să o rateze. Durerile nu îi dispăruseră de tot, dar, cu o încălzire serioasă și cu masaj înainte de competiţii, putea să alerge fără să îl doară insuportabil. Visul lui era să alerge la Jocurile Olimpice. Al doilea vis, la fel de mare, era să devină medic, la fel ca bunicul lui.
La facultate a reușit să își urmărească ambele vise, în același timp. A refuzat bursa care îi fusese oferită pentru că voia să se descurce singur, fără să fie ajutat. I-a atras atenţia antrenorului de atletism datorită vitezei incredibile cu care reușea să alerge o milă. L-au numit „zburătorul din Kansas”, pentru că era foarte aproape de un record pe care nimeni nu îl credea posibil – parcurgerea unei mile în mai puţin de patru minute.
Nu a reușit să alerge atât de repede, dar a stabilit un record de 4:06:8, care n-a fost doborât timp de trei ani. Iar în 1932 și-a atins visul de a alerga la Jocurile Olimpice de vară, unde a ieșit pe al patrulea loc. S-a întors și în 1936 la Jocurile Olimpice de la Berlin, unde a câștigat medalia de argint.
Cariera lui de atlet a fost întreruptă de al Doilea Război Mondial, însă nu și cea de medic. S-a căsătorit și a avut 10 copii. Împreună cu soţia sa a pus pe picioare o fermă pe care a transformat-o într-un centru de sprijin pentru copii defavorizaţi sau cu istoric de traumă. Mai mult de 10.000 de copii au găsit ajutor la ferma lui Glenn.
Povestea lui l-a făcut iubit și foarte admirat de americani. La întâlnirile la care era invitat să vorbească, Glenn declara de fiecare dată cu modestie că nu lui îi revine meritul pentru determinarea sa incredibilă, ci părinţilor: „Mama și tata ne-au învăţat să nu ne văicărim. Am fost rugat să ţin o mulţime de discursuri de-a lungul timpului și am vorbit adesea despre depășirea obstacolelor, dar întotdeauna am știut că trebuie să dau tot ce am mai bun și să nu renunţ. Să mă plâng de ceva asupra căruia nu aveam niciun control ar fi diminuat ce încercam să fac. Am vrut să las să vorbească alergarea.“[3]Iar alergarea lui vorbește încă despre puterea unui vis: „Atât timp cât tu crezi că poţi face anumite lucruri nu există imposibil.“[4]
