Mamele de astăzi s-ar putea să nu știe dacă să își educe copilul după cele mai în vogă metode de educaţie sau să opteze pentru o educaţie mai tradiţională. Dacă să îl hrănească la sân sau cu lapte praf. Dacă să îl dea la creșă sau să demisioneze pentru a-l putea crește chiar ele. De multe ori, indiferent de răspunsul asumat, mamele vor fi mai înclinate să creadă că au greșit decât că au ales bine. Iar lucrul acesta le va împovăra în moduri care nu sunt întotdeauna necesare.

Tinerele mame din generaţia actuală cunosc poate mai bine decât predecesoarele lor copleșitoarea povară aducătoare de vină a misiunii lor materne. Aceasta și pentru că nu a trecut așa de mult timp de când psihologii au popularizat teoria potrivit căreia calitatea relaţiei dintre copil și mamă determină calitatea tuturor relaţiilor pe care cel mic le va putea dezvolta la vârstă adultă. Aceasta este pe scurt, ideea din spatele „teoriei atașamentului”, care a fost elaborată la scurt timp după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial și care a avut un impact revoluţionar asupra mentalităţii despre educaţie, unul care a fost comparat cu descoperirea rolului vitaminelor asupra organismului.

Presiunea de a fi mama perfectă

Teoria atașamentului este astăzi poate cel mai popular model psihologic care descrie modul în care relaţiile interpersonale din copilărie influenţează relaţiile interpersonale de mai târziu. Iar un pilon de bază al acestei teorii este acela că principalul catalizator al influenţei este îngrijitorul permanent al copilului (de obicei mama, dar poate fi orice persoană care petrece mult timp cu cel mic și care ajunge să fie refugiul lui atunci când simte dă de greu).

De aceea, multe mame se străduiesc din răsputeri să aplice practic tot ce descoperă psihologii și au și sprijin instituţional pentru asta. Multe maternităţi (mai ales private) au început să le ofere mamelor posibilitatea de a-și ţine bebelușul direct pe piele imediat după naștere, fiindcă s-a descoperit că lucrul acesta crește calitatea legăturii între cei doi. Specialiștii în alăptare derulează constant campanii prin care arată cât de multe beneficii îi aduce copilului hrănirea lui cu lapte matern.

Și toate aceste sfaturi sunt, desigur, benefice. Mai puţin atunci când încep să se bată cap în cap și să le lase pe mame pradă confuziei de a nu ști cum să ia cea mai bună decizie pentru copilul lor, dar de a fi sigure că de decizia aceasta atârnă toată bunăstarea viitoare a copilului.

„Pentru multe dintre mamele din generaţia mea, e o sursă de presiune uriașă”, scria Liuan Huska, în Christianity Today. „Una peste alta, rămânem întrebându-ne dacă întotdeauna a fost atât de greu să-ţi crești copilul. Este abordarea noastră contemporană intensă singura cale de a educa bine? Și ce are Evanghelia de răspuns angoasei noastre?”.

O teorie cu origini culturale bine definite

Răspunsurile pe care le-a găsit editorialista ar putea fi o rază de speranţă pentru mamele gata să cadă sub povara idealului perfecţiunii pe care și l-au stabilit cu cele mai pure și drăgăstoase intenţii. Mai întâi, Huska precizează că, deși este atât de răspândită astăzi, teoria atașamentului nu duce lipsă de critici pertinente. Și că, din punctul ei de vedere, Scriptura aduce o perspectivă mult îmbogăţită asupra a ceea ce înseamnă creșterea unui copil.

Antropologii Robert și Sarah LeVine, de pildă, reproșează faptul că teoria se erijează într-o metodă unică și exclusivistă, deși este evident că ea a originat destul de recent (în anii ’50-’60), într-un spaţiu cultural bine delimitat – Occidentul – și în continuare nu este adoptată de diverse culturi de pe glob, care reușesc totuși să educe copii sănătoși și stabili emoţional.

În cartea Contează părinţii? De ce copiii japonezi dorm profund, fraţii mexicani nu se ceartă între ei, iar familiile americane ar trebui să se relaxeze, antropologii susţin că teoria atașamentului nu este bazată pe dovezi știinţifice atât de pure cum pretind experţii ei, ci ar fi rezultatul unei anumite configuraţii culturale specifice, marcate de nemulţumirea faţă de stricteţea părinţilor și de tendinţa de a încuraja femeile încadrate în piaţa muncii în perioada celui de-al Doilea Război Mondial să revină la ocupaţiile casnice. Atât de puternică era presiunea în acest sens încât, între anii ’50 și ’70, o parte semnificativă dintre specialiștii în psihoștiinţe susţineau că lipsa de implicare emoţională a mamelor în creșterea copiilor lor ar fi responsabilă pentru autism.

Limitarea culturală a teoriei atașamentului este un reproș pe care l-am regăsit și în critica pe care Barbara Tizard, profesor emerit de educaţie la Institutul de Educaţie din Marea Britanie o aduce teoriei. Ea spune că părintele teoriei atașamentului, John Bowlby, autor al monografiei Maternal Care and Mental Health, și-ar fi limitat singur modelul psihologic bazându-l prea mult pe experienţa sa personală. Bowlby venea dintr-o familie convenţională din pătura superioară a clasei de mijloc. Tatăl lui era chirurg învestit cu rangul de cavaler pentru activitatea sa în serviciul casei regale, iar mama sa l-a lăsat, alături de fraţii lui, în grija unei bone, care se ocupa de cei mici „exilaţi” în mansarda casei. Copiii se întâlneau cu mama o singură oră pe zi, după-amiaza, în camera de desenat. La 4 ani, Bowlby a fost profund marcat de plecarea bonei lui, iar la 9 ani a fost trimis la un internat. Avea să îi spună soţiei că „n-ar trimite nici măcar un câine la internat la așa o vârstă”. Cercetătoarea spune că Tizard aprecia că aceste experienţe l-au sensibilizat profund pe Bowlby faţă de chestiunea atașamentului și a pierderii, chiar dacă, spune tot ea, acesta nu a făcut decât o singură remarcă publică, și aceea criptică, referitoare la perioada aceea din viaţa lui, mărturisind că a fost „destul de rănit, dar nu destul de deteriorat” de ceea ce trăise în copilărie.

Cine e de vină pentru greșelile copilului meu?

Erin J. Lee, de la Rochester Institute of Technology, susţine că cel mai vehement critic al teoriei atașamentului, J. R. Harris, nu doar arată că modelul lui Bowlby este limitat, ci arată și în ce direcţie ar putea acesta să fie extins. Deși cei mai mulţi oameni presupun că, dacă părinţii sunt buni, sinceri și respectuoși cu copiii lor, aceștia, la rândul lor, vor fi buni, sinceri și respectuoși cu alţii, Harris spune că nu este neapărat adevărat. Și că uneori părinţi ireproșabili pot avea copii cu un comportament reprobabil, de care nu părinţii se fac vinovaţi.

Harris spune că părinţii nu au exclusivitate în modelarea personalităţii și a caracterului copiilor și că mediul (prietenii de aceeași vârstă) poate avea uneori o influenţă mult mai mare decât părinţii. Și oferă ca exemplu situaţia copiilor cu părinţi imigranţi, care, deși acasă vorbesc în limba părinţilor, învaţă să vorbească limba ţării-gazdă fără accent, fiindcă aceasta îi ajută să se integreze printre cei de-o vârstă cu ei. Cercetătoarea susţine că, dacă un copil este crescut de părinţi buni într-un mediu marcat de violenţă sau delincvenţă, cel mai probabil copilul acela își va lua modelul din mediu, nu de la părinţi. Reversul, spune ea, ar fi la fel de valabil. Dacă un copil cu tendinţe delincvente este mutat într-un mediu diferit, este foarte posibil ca acesta să se adapteze noului mediu și să revină pe calea cea bună.

Apoi, referindu-se la rădăcinile genetice ale personalităţii, Harris spune că acestea sunt un motiv în plus ca părinţii să nu fie consideraţi 100% responsabili de acţiunile copiilor lor. Și exemplifică această idee făcând trimitere la studii făcute pe subiecţi gemeni, care au comparat evoluţia personalităţii gemenilor crescuţi separat, în familii distincte, și care au observat că, deși au fost crescuţi în medii și cu obiceiuri diferite, gemenii au dezvoltat personalităţi și obiceiuri similare.

Niciuna dintre aceste critici nu neagă importanţa dragostei materne și nici nu o descurajează, ci doar arată că aceasta nu are puteri mesianice asupra copilului. Și că este în regulă să fie așa. Unele cercetări psihologice arată că, deși și-ar dori să răspundă întotdeauna cu atenţie maximă cerinţelor copiilor lor, majoritatea mamelor reușesc să facă acest lucru doar în 50% dintre ocaziile în care solicită atenţie. O astfel de statistică sună îngrijorător. Însă ea nu ar trebui să genereze panică, pentru că, sugerează cercetătorii, ar fi imposibil ca mama să fie 100% la dispoziţia copilului. Și, în plus, important pentru bunăstarea copilului nu este doar ca acesta să constate că mama este acolo pentru el clipă de clipă, ci și să simtă că, atunci când nu este (pentru că trebuie să îi pregătească prânzul, de exemplu, și nu poate să vină la el care tocmai a descoperit un personaj interesant într-o cărticică), mica ruptură care se produce poate fi reparată cu blândeţe și iubire.

Despre echilibrul creștin

Revenind însă la Huska și la întrebarea ei referitoare la perspectiva Scripturii asupra modului de a ne crește copiii, e interesant că editorialista vede o mare greșeală în stereotipul părintelui evlavios care nu poate crește altceva decât un copil tot evlavios, iar dacă cumva copilul face probleme este doar vina părintelui, care nu a fost „suficient de creștin”.

O astfel de preconcepţie, spune ea, văduvește Evanghelia de plinătatea mesajului ei. „Evanghelia vorbește despre o economie a Împărăţiei în care înflorirea fiecărei persoane este conectată de înflorirea celeilalte (Ieremia 29:7).” Însă tot ea recunoaște că, „de multe ori, ne gândim la creșterea copiilor ca la un joc cu sumă zero. Cum spunea o mamă: «Simt că, pentru ca cel mic să aibă o viaţă grozavă, trebuie ca eu să nu mai am viaţă deloc.»” Contrastul dintre cele două viziuni e adâncit de realitatea nevoii de a sacrifica pentru copil. Echilibrul îl dă realizarea faptului că sacrificiul de dorit nu este acela care o secătuiește pe mamă, pentru că cel mic are nevoie ca mama să „înflorească” și ea odată cu el. Ci este acel sacrificiu care „o ajută și pe mamă să își rafineze inima, să descopere noi moduri de a fi creativă, de a persevera și un nou umor care să se reflecte pozitiv asupra credinţei mele, a muncii mele și a vieţii mele”, e de părere Huska.

Atât teoria atașamentului, în asumarea ei exclusivă, cât și preconcepţia că părinţii creștini trebuie să scrie cu mâna lor destinul spiritual al copiilor lor propagă imaginea părintelui martir pentru copilul lui. Însă o astfel de viziune aduce mai degrabă depersonalizarea părintelui decât salvarea copilului și poate degenera în idolatrizarea celui mic. Ambele sunt rezultate străine de promisiunea hristică a „vieţii din belșug”, la care și părinţii au tot dreptul să spere.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.