Mark Kellner s-a născut și a crescut în New York, fiind unicul copil într-o familie de evrei, credincioși mozaici. Și-a descoperit pasiunea pentru jurnalism în perioada adolescenţei, când urma cursurile unui liceu particular din cartierul Manhattan.

Din 1991, Mark Kellner semnează articole pentru publicaţia The Washington Times, devenind în timp unul dintre cei mai cunoscuţi jurnaliști americani pe subiecte legate de computere, telecomunicaţii și tehnologie. După colaborări și cu Los Angeles Times, The Wall Street Journal, Christianity Today și alte publicaţii americane, din 2007 Mark Kellner este, de asemenea, editorul de știri al publicaţiilor Adventist Review și Adventist World, care aparţin Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Mark Kellner este și autorul a trei cărţi: Wordperfect 3.5 for Macs for Dummies (1995), God on the Internet (1996), Y2K: Apocalypse or Opportunity (1999). Am dorit să descopăr, din dialogul cu Mark, care este viziunea de viaţă a unui om pentru care îmbinarea credinţei, a valorilor ei și a profesionalismului jurnalistic este o chestiune de normalitate, oricât de separate par acestea în epoca secularizării.

Sunteţi jurnalist și adesea luaţi interviuri. Cum vă simţiţi când sunteţi intervievat?

Este un schimb de roluri. De obicei, meseria mea este să pun întrebări, nu să dau răspunsuri la întrebări, dar cred că voi face faţă.

Povestiţi-ne despre începutul vieţii dumneavoastră și, mai ales, despre punctul de plecare în experienţa de credinţă.

Familia mea este de religie mozaică, eu sunt evreu, părinţii şi întreaga familie sunt evrei. Am făcut primul pas spre creștinism înainte să împlinesc 13 ani. Eram acasă, mă uitam la televizor la o emisiune cu Billy Graham. El spunea lucruri care aveau logică, şi anume că suntem păcătoşi, dar că avem un Mântuitor. A mai spus că, dacă ne vom ruga atunci împreună cu el, putem să ne numim creştini. Prin urmare, m-am rugat cu Billy Graham de la televizor, iar când părinţii mei s-au întors acasă le-am spus, entuziasmat: „Știţi ceva ? Sunt creştin.“ Ei mi-au răspuns: „Știi ceva? Nu eşti.“ Să vă explic. La vârsta de 13 ani, în religia şi comunitatea mozaică, tânărul este primit în rândul adulţilor printr-o ceremonie numită bar mitzvah sau confirmarea. Asta era pe cale să se întâmple cu mine, iar părinţii mei investiseră timp şi destui bani pentru acest eveniment. Deodată au descoperit că băiatul lor se făcuse creştin! M-au convins să renunţ, dar sămânţa fusese deja așezată.

În timp, am ajuns să fiu tot mai interesat de creştinism. Pe la 18 ani m-am alăturat unei biserici creştine. Timp de 17 ani am fost membru al Bisericii Armata Salvării. În California, am participat la conferinţele unui pastor adventist, John Carter. Mi-a plăcut ceea ce spunea pastorul Carter şi am adus-o şi pe soţia mea. Am mers la conferinţe, amândoi am fost interesaţi şi, la final, ne-am botezat.

Care a fost reacţia familiei?

Nu au fost nici bucuroşi, nici nu s-au supărat, au acceptat situaţia. Din fericire, nu am fost renegat de familia mea sau izolat.

Aţi putut păstra relaţii bune cu rudele şi cu prietenii evrei?

Da, deși unii dintre ei nu sunt încântaţi de credinţa mea. În America, poţi fi aproape orice fel de evreu doreşti, fie ortodox, fie liberal. Singurul care este greu de acceptat de ceilalţi evrei este evreul care crede în Iisus.

Faptul că respectaţi Sabatul, asemenea evreilor, nu a ajutat?

Deloc. Pentru că problema esenţială este Iisus. Este interesant. În comunitatea evreiască, Iisus este o problemă. Dacă Iisus este Cine spune că este, de ce să nu credem în El? În lumea creştină, Sabatul, care i-a susţinut pe evrei secole de-a rândul, este o problemă la fel de mare pentru că, dacă Sabatul din Biblie este valabil, de ce să te închini în altă zi? Dumnezeu a pus înaintea fiecăreia dintre aceste comunităţi religioase câte o provocare la fel de mare, pe care trebuie să o abordeze cât mai serios.

După perioada de formare, aţi scris foarte mult despre computere.

Da, sunt deja 30 de ani de când scriu despre tehnologia informaţiei. Am văzut industria aceasta pe parcursul dezvoltării ei. A fost ceva fascinant.

Vă pasionează tehnologia recentă? Sunteţi dintre aceia care pun mâna imediat pe tot ce este nou?

Aceasta este una dintre sarcinile mele de serviciu. Scriu despre tehnologie pentru The Washington Times. Pentru ziarul respectiv fac evaluări ale produselor.

Nu este chiar un ziar mic!

Nu, este unul dintre cele două ziare mari ale capitalei americane. Prin urmare, sunt la curent cu noile produse şi mă bucur pentru asta.

Aţi semnat și în principala revistă a comunităţii evanghelice din America, şi cred că din toată lumea, Christianity Today. Cum s-a întâmplat asta?

Dintotdeauna m-a interesat jurnalismul religios, iar în 1993 Christianity Today mi-a permis să scriu în secţiunea de ştiri. Scriam în principal ştiri, nu teologie sau chestiuni biblice. Știrile sunt directe şi sincere.

Aţi putut scrie și despre biserica dumneavoastră?

Da. Am relatat câteva evenimente. Unul a fost în ianuarie 1999, când s-a schimbat conducerea la nivelul Conferinţei Generale şi am scris un reportaj pe această temă. Vreau să menţionez că acesta nu este un lucru atipic sau neobişnuit. În presa generalistă veţi descoperi adeseori că jurnaliştii care sunt catolici vor scrie despre catolicism. La fel se întâmplă şi în cazul altora. Faptul că un jurnalist este şi membrul unei confesiuni nu îl descalifică să scrie despre acea biserică. Într-un fel, el are o înţelegere mai bună.

Am multe ocazii să clarific neînţelegeri cu privire la biserica mea. Mă aflam odată la o conferinţă. Era și o fată tânără, fiica unei familii de pastori creştini pe care îi cunoşteam destul de bine. În trecutul nostru existau câteva aspecte asemănătoare. Noi stăteam de vorbă şi ea ştia că sunt adventist. După câteva zile, a venit şi mi-a spus: „Mark, pot să te întreb ceva?“ „Desigur“, i-am răspuns. Ea m-a întrebat: „Voi, adventiştii, sărbătoriţi zilele de naştere?“ „Da, i-am răspuns, noi sărbătorim aniversările şi, la nevoie, acceptăm şi tranfuzii de sânge.“ Ea ne confundase cu un grup de oameni, al căror nume nu îl menţionez, care au ales să nu serbeze aniversările şi care nu acceptă tranfuziile de sânge. Eu vreau ca oamenii să ştie că adventiştii de ziua a şaptea sunt oameni buni, vecini buni, cetăţeni buni şi, sper eu, şi creştini buni. Un mijloc de a reuşi în sensul acesta este ca tinerii noștri să aibă un loc în media, să fie vizibili în societate, făcând cunoscută viaţa lor şi a noastră.

De ce este nevoie pentru a putea deveni o voce care să susţină un mod de viaţă mai bun?

În primul rând este nevoie de devotament. Jurnalismul nu este un lucru pe care să-l faci la întâmplare şi nici nu se produce instantaneu. Este nevoie de devotament, de timp, de angajament. În ceea ce priveşte angajamentul, cred că sunt necesare două lucruri. Mai întâi, este necesară consacrarea faţă de Dumnezeu. Dacă nu există această legătură, nimic altceva nu are rost. Cum să înţelegi lumea şi provocările cu care ne confruntăm, dacă nu înţelegi planul pe care un Dumnezeu iubitor l-a făcut pentru fiecare dintre noi? Asta nu înseamnă că în fiecare articol pe care îl scrii incluzi termeni religioși. Însă este nevoie să laşi lumina să strălucească prin munca ta. Acesta este primul aspect.

Al doilea este decizia de a excela în ceea ce faci. Este nevoie de practică, de perseverenţă şi de renunţare la sine. Dacă scrii pentru un editor, pentru o revistă, munca ta va fi evaluată de altcineva care va spune că un articol este bun şi altul nu este, sau că un material trebuie îmbunătăţit. Trebuie să fii dispus să renunţi la mândria ta şi să recunoşti: „Nu sunt perfect, de data asta am greşit, dar mă voi perfecţiona, voi învăţa.“ Asta te va ajuta să progresezi. Dar este nevoie de muncă, de practică şi trebuie să nu te simţi jignit prea uşor.

Este interesant că aţi menţionat credinţa şi caracterul. De obicei, oamenii nu se gândesc că ai nevoie de așa ceva pentru a fi publicat.

Pe lângă acestea două, aş recomanda şi multă lectură. Biblia este plină de învăţăminte, în multe privinţe. Dar eu aş citi și cei mai buni autori, aş citi cele mai bune ziare, cele mai bune cărţi din categoria non-ficţiune – istorie sau afaceri. Nu aş alege ziare de tip tabloid, care sunt senzaţionaliste şi care se ocupă de subiecte neserioase, ca să spunem aşa. Eu m-aş orienta spre cele de calitate şi aş învăţa din ele.

Atunci când scrieţi despre computere şi tehnologia informaţiei, cum reuşeşte credinţa dumneavoastră să modeleze ceea ce scrieţi?

Pentru că am testat multe produse, pentru că am experienţă în acest domeniu, cred că am un nivel de competenţă care îmi permite să recomand sau nu ceva. Prin asta încerc să-l ajut pe cititor să nu-şi piardă timpul, să nu fie înșelat şi să nu-şi irosească banii. E posibil ca atunci când cumperi un produs slab să rămâi cu o pagubă financiară, ceea ce te împiedică să foloseşti banii pentru ceva util. Componenta creştină se vede în efortul de a fi onest şi corect.

De obicei, când sunt critic, încerc să nu fiu atât de dur încât să fiu catalogat drept rău. Însă trebuie să mărturisesc că au fost ocazii, chiar recent, când am evaluat un produs ce avea atâtea probleme, încât a trebuit să le menţionez pe toate. Asta înseamnă să fii onest. Din fericire, asemenea cazuri sunt rare.

Când aţi vorbit de a doua condiţie, aţi spus că cineva trebuie să fie în stare să accepte criticile şi să le ia în serios. V-a fost refuzat vreunul dintre articole, mai ales la început?

Fără îndoială, m-am confruntat adeseori cu refuzuri, chiar şi astăzi. Aşadar, trebuie să fii suficient de puternic pentru a înţelege motivele şi să nu o iei personal. E vorba de dreptul pe care cineva îl are să spună că nu vrea să lucreze cu tine. Marele avantaj, astăzi, este că oricine poate publica pe internet. Dacă te confrunţi cu un refuz, poţi publica online şi oamenii te vor citi. Şi astfel te supui judecăţii publicului larg.

Asta s-a întâmplat de-a lungul timpului, chiar dacă circumstanţele erau foarte diferite. Ellen White, pionier şi co-fondator al mişcării adventiste, nu s-a dus la un editor din New York ca să fie publicată. Ea a strâns bani, biserica a tipărit cărţile şi le-a vândut. Dar astăzi nu-mi imaginez că ar exista un editor care să nu publice lucrările ei, deoarece se vând în milioane de exemplare.

Ce v-a determinat să acceptaţi invitaţia de a activa ca editor de știri pentru două publicaţii ale Bisericii Adventiste?

E ceva ce mă așază în epicentrul istoriei bisericii, al istoriei moderne. Biserica Adventistă este o biserică internaţională, o comunitate dinamică, şi avem oameni care fac lucruri foarte interesante în această lume. Eu am un loc în faţă la aceste evenimente, ceea ce este o onoare extraordinară.

Recent, aţi intervievat un lider din industria de divertisment. E vorba despre vice-preşedintele pentru producţie de la Columbia-Sony Pictures, DeVon Franklin. Cum a fost această întâlnire?

Iată cine este, foarte pe scurt. El este un adventist de ziua a şaptea devotat, care ţine Sabatul. DeVon și-a prezentat mărturia unui grup de persoane care nu sunt adventiste şi ele au fost încântate. A făcut-o și în emisiunea faimoasei Oprah. Apoi i-am citit cartea, în care dă mărturie în favoarea Sabatului. Este el un creştin perfect? Nu. Este el un adventist devotat, care încearcă să trăiască bine credinţa? Da. Mi-a făcut plăcere să îi iau interviul, să public articolul şi sper că vă inspira pe cineva.

Şi mie mi-a făcut o plăcere deosebită să vă iau acest interviu.

Dialogul cu Mark Kellner mi-a confirmat că, într-o lume suprasaturată de voci și cuvinte, nevoia de conţinut încărcat de gândire, caracter și credinţă este mai mare decât oricând. Istoria experienţei de viaţă a lui Mark Kellner încurajează perseverenţa și subliniază importanţa unei misiuni personale. Fie că blogul meu are zece cititori, fie că sunt publicat de un ziar prestigios, darul de a influenţa viata altora este un privilegiu bine folosit.

Acest articol a fost publicat în ediţia din februarie 2013 a revistei Semnele timpului.