„Atunci Domnul a zis:

– Plângerea împotriva Sodomei şi Gomorei este foarte mare, iar păcatul lor este foarte grav! Trebuie să cobor să văd dacă au făcut aşa cum s-a auzit până la Mine; iar, dacă nu, voi şti.

Avraam s-a apropiat de El şi a zis:

– Îl vei distruge Tu şi pe cel drept împreună cu cel rău? Poate că sunt cincizeci de oameni drepţi în cetate; vei distruge atunci acel loc şi nu-l vei cruţa de dragul celor cincizeci de oameni drepţi care sunt în cetate? Departe de Tine să faci un astfel de lucru: să-l omori pe cel drept împreună cu cel rău, astfel încât celui drept să i se facă la fel ca şi celui rău! Departe de Tine lucrul acesta! Oare nu va face Judecătorul întregului pământ ceea ce este drept?”

– Dacă voi găsi în cetatea Sodoma cincizeci de oameni drepţi, i-a răspuns Domnul, voi cruţa tot acel loc de dragul lor.

(…)

– Să nu se mânie Stăpânul dacă mai vorbesc doar o dată, I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiţi doar zece oameni drepţi în cetate.

– De dragul celor zece, nu o voi distruge, i-a răspuns El.

După ce a terminat de vorbit cu Avraam, Domnul a plecat, iar Avraam s-a întors acasă.”

(Geneza 18:20-33, NTRL)

Decizia lui Dumnezeu de a-i descoperi lui Avraam intenţiile Sale cu privire la Sodoma și Gomora marchează unul dintre acele momente memorabile ale istoriei Bibliei.

Primul motiv de uimire din această istorie este că Dumnezeu îi face loc lui Avraam în cadru, deși este evident că acesta nu avea cum să deţină toate informaţiile necesare unei evaluări corecte a problemei. Totuși, Dumnezeu îi dă posibilitatea să exprime opinii și acceptă un dialog, care, pe măsură ce devenea negociere, putea sugera implicit că omul era mai milostiv și mai drept decât Dumnezeul Său.

Dar bunul Avraam se oprește cu negocierea la zece. După el, era imposibil ca într-o întreagă cetate să nu se găsească cel puţin zece oameni buni. Totuși nu s-au găsit, după cum nici înainte de marele potop din Geneza nu s-au găsit mai mult de opt suflete care să poată fi cruţate. Al doilea aspect revelator al episodului Sodoma ţine de cât de puţin și-a putut imagina Avraam din adevărata anvergură a păcatelor Sodomei și cât de similare sunt frământările și întrebările noastre și ale lui.

În final, Dumnezeu distruge Sodoma, dar nu înainte ca singurii care puteau fi cruţaţi, cei patru membri ai familiei lui Lot, să fie scoși din cetate de îngerii lui Dumnezeu. Interesant este că Avraam, care negociase în favoarea cetăţii, nu a pus niciodată la îndoială necesitatea, dreptatea sau proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea nelegiuirii celor vinovaţi din Sodoma. La acest capitol nu avea nimic de discutat. Nici salvarea nevinovaţilor nu a fost principala sa preocupare, pentru că nu Îi cere lui Dumnezeu doar să îi salveze pe aceștia. Nu-l putem bănui nici că se afla în căutarea unui pretext ca să scape cu orice preţ cetatea nelegiuită – faptul că se oprește la zece și nu coboară pragul negocierii până la minimumul absolut – un om drept – ne demonstrează acest lucru. Și atunci ce urmărea Avraam?

Indiciile din text ne sugerează că patriarhul pare să calculeze șansele cetăţii de a fi reabilitată prin influenţa celor drepţi aflaţi în mijlocul ei. El vrea să scape cetatea dacă există cea mai mică speranţă posibilă pentru recuperarea ei. De aceea, a treia revelaţie a pasajului este cea pe care o are Avraam după deznodământul episodului Sodoma: Dumnezeu nu ignorase nicio speranţă, oricât de mică, înainte de a lua decizia distrugerii cetăţii. Singurii care meritau cruţaţi se găsiseră în casa lui Lot, iar aceștia nu ar fi putut să mai facă nimic pentru cetatea care tocmai ridicase mâna chiar împotriva lor.

A treia revelaţie a pasajului îi pregătește calea celei de-a patra. Episodul Sodoma are loc în viaţa lui Avraam înainte de episodul muntelui Moria. Și revelaţia este că, atunci când Dumnezeu i-a cerut culmea absurdului – să-și aducă jertfă unicul fiu –, patriarhul a reacţionat în cel mai uimitor mod posibil. Același Avraam care nu putea să creadă că Dumnezeu a epuizat toate soluţiile de reabilitare ale Sodomei crede, de această dată, în absenţa oricărei dovezi (până atunci nu existase nicio înviere), că „Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi [pe fiul său, Isaac]” (Evrei 11:19). Episodul Sodomei, printre altele, îl lămurise deja pe Avraam că dreptatea și bunătatea nelimitate ale lui Dumnezeu se află în antiteză absolută cu capacitatea sa limitată de înţelegere. Avraam de pe muntele Moria Îl crede pe Dumnezeu desăvârșit în dreptate, bunătate și onoare și nu cere nicio explicaţie. Știe că ele există, încearcă să le intuiască, dar nu le cere, ci așteaptă în tăcere. Lecţia de la Sodoma își îndeplinise rolul.

Prin prisma acestor patru revelaţii, episodul Sodoma devine emblematic pentru toate situaţiile în care violenţa și suferinţa determină întrebările care chestionează natura, măsura sau oportunitatea acţiunilor sau nonacţiunilor lui Dumnezeu. Sunt foarte mulţi cei care mărturisesc că în unele situaţii au primit răspunsul clar al lui Dumnezeu, care le-a risipit temerile și îndoielile și i-a făcut în stare să privească lumea prin ochii Lui. Ceea ce ne tulbură însă este că Dumnezeu nu ni Se explică de fiecare dată când avem întrebări și, uneori, chiar atunci când ne doare cel mai rău și am vrea să decidem fără umbră de îndoială asupra dreptăţii și iubirii Sale. Cazul lui Avraam se potrivește perfect acestui tipar perceput de acţiune din partea lui Dumnezeu. Ceea ce ne duce la o ultimă întrebare.

De ce este atât de important pentru Dumnezeu să-L credem pe cuvânt, în loc să Se explice și să-Și demonstreze de fiecare dată dreptatea și dragostea? Paradoxal, răspunsul nu poate fi mai simplu – pentru că mântuirea pe care a pregătit-o cu sângele Său pentru toţi oamenii se primește prin credinţă. Acesta este, deci, cel mai important instrument de care avem nevoie în viaţă. Dacă ea nu se instalează în sufletul nostru și nu ne face capabili să-L credem pe Dumnezeu așa cum L-a crezut Avraam, atunci rămânem incapabili să acceptăm prin credinţă viaţa nouă pe care El a pregătit-o pentru noi.

Oricine a studiat atent Biblia a înţeles deja că omul nu poate face nimic bun de la sine și că nimeni nu poate deveni suficient de neprihănit ca să-și poată câștiga mântuirea. Singura soluţie este să trăim prin credinţă, să-L credem pe Dumnezeu că El va locui în noi, ne va transforma și ne va face capabili să trăim imposibila neprihănire.

Cu o asemenea experienţă a credinţei, în faţa dilemelor violenţei și ale suferinţei, vom descoperi, asemenea lui Avraam sau Iov, cât de important este să ne amintim mereu că Dumnezeu este desăvârșit în dreptatea și bunătatea Lui. În prezenţa acestei certitudini, înţelegem altfel sensul cuvintelor biblice: „Bine este să aștepţi în tăcere ajutorul Domnului” (Plângerile lui Ieremia 3:26). În tăcere a mers Avraam pe munte, alături de fiul său. Nu fără întrebări, dar fără îndoieli de această dată.