Una dintre dilemele contemporane discută, în spirit dialectic, realitatea complexă a Bibliei și modul secular de a privi „teroarea istoriei”: Este Dumnezeu o sursă de moralitate superioară umanismului sau nu?

Eșecul omului civilizat în urma celor două războaie mondiale a pus în mod serios sub semnul îndoielii capacitatea acestuia de a evolua moral cu ajutorul reperelor umaniste și raţionaliste. Ca formă de reacţie la genocidele aduse de cele două conflagraţii, începând cu anii ’60, diverse domenii ale cunoașterii și-au coroborat interesele într-un cvasifenomen numit religious turn („turnura religioasă”). Odată cu revigorarea interesului faţă de Biblie au apărut și diverse unghiuri de abordare a materialului biblic: literar, filosofic, antropologic, istoric, sociologic, fenomenologic, politic, etnopsihologic ș.a. Contextul istoric postbelic a pus lupa, inevitabil, asupra unui subiect controversat: violenţa războaielor purtate de poporul ales al lui Dumnezeu, Israelul antic. Direcţiile de abordare au dus la reacţii contradictorii în ceea ce privește capacitatea Bibliei sau a Dumnezeului ei de a produce oameni înnoiţi din punct de vedere spiritual și moral, în contextul războiului și a implicaţiilor sale.

Umanismul ateist și etica războiului

Tendinţa de recitire a Bibliei prin prisma unor domenii emergente a fost concurată în postmodernism de vocala direcţie umanist-ateistă. Pe fundalul trist al consecinţelor celor două conflagraţii mondiale și ale extremismului islamic în continuă expansiune, unii atei caută să descopere conexiuni între Biblie și Coran. Mai mult, aceștia se întreabă prin ce se diferenţiază războaiele lui Yahweh[1] din tradiţia iudaică faţă de actele extremiste, fanatice ale terorismului actual: Cum poate porunci Dumnezeu omorârea celor care cred diferit faţă de un popor anume?[2]

Acest tip de întrebare izvorăște dintr-o poziţie filosofică de tip umanist, în care omul este valoare supremă. Umanismul implică un devotament pentru căutarea adevărului și a moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Axându-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul tinde să respingă validitatea justificărilor transcendentale, cum ar fi credinţa, supranaturalul sau revelaţia divină.[3] În morala umanistă, omul subordonează orice valoare percepţiei personale cu privire la ce este bine sau rău, devenind astfel măsura moralei înseși.

În sens larg, umanismul afirmă libertatea omului de a-și manifesta personalitatea sa, creând contextul prielnic liberalismului (cu sensul de gândire liberală): sunt date la o parte regulile, graniţele, constrângerile și sunt promovate drepturile individului. În mod paradoxal, această tendinţă face ca, uneori, libertatea unui grup minoritar să îngrădească libertatea unui grup majoritar sau a individului fără putere de rezistenţă. Observăm, tot mai des, cum libertatea de a fuma îngrădește libertatea altora de a respira curat, cum libertatea căsătoriilor gay condiţionează educaţia copiilor sau modul în care libertatea oamenilor de a se manifesta agresiv condiţionează libertatea de expresie ori dreptul la viaţă a celorlalţi. Adesea, libertatea individului depășește limitele libertăţii aproapelui.

În concepţia moralei umaniste, acţiunea lui Dumnezeu de a lua viaţa unor oameni prin diferite metode, printre care și războiul, este una abuzivă, extremistă, întrucât binele imediat al omului primează. Această realitate ne obligă să punem o întrebare legitimă: Are Dumnezeu dreptul de a Se îmbrăca în „haine” de războinic și să lupte împotriva oamenilor? Răspunsul implică înţelegerea a ceea ce reprezintă aceste „haine” de războinic, modul de desfășurare a luptei și motivul care se află în spatele ei.

Yahweh „Războinicul” și genocidul

Genocidul este un termen creat în 1944 de juristul polonez Rafael Lemkin[4] pentru a denumi exterminarea deliberată a unei comunităţi (sau a unor grupuri) naţionale, etnice, rasiale sau religioase – un act ce constituie o crimă împotriva umanităţii. În Biblie apar menţiuni ale unor acte de genocid sau violenţă armată, cum ar fi exterminarea antediluvienilor, a canaaniţilor, a asirienilor etc. Aceste evidenţe duc la o întrebare de ordin structural: Care este diferenţa dintre aceste războaie biblice și genocidul, așa cum îl cunoaștem noi din cruciadele de la începutul mileniului al II-lea: din Noaptea Sfântului Bartolomeu – 1572, genocidul armean – 1915, Holocaustul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, genocidul lui Pol Pot, Cambodgia, în anii ’80, genocidul din Srebenica, Bosnia – 1995 ș.a.? Ne vine în ajutor înţelegerea atributului de „Războinic” a lui Dumnezeu.

Funcţia de „Războinic” este unul dintre multiplele atribute ale lui Yahweh și nu poate fi disociată de cea de „Rege” sau de „Împărat”. Înţelegem de aici că justificarea comportamentelor războinice în Biblie semnalează intervenţia divină în restabilirea și păstrarea dreptăţii împărăţiei Sale. Deși contextul războiului este unul păcătos, sfinţenia și dragostea lui Dumnezeu vin în întâmpinarea acestei probleme a păcatului prin dreptate și justeţe. Astfel, rolul lui Yahweh de „Războinic” divin, alăturat celui de „Rege” și „Judecător”, dă un caracter pozitiv conceptului de „războaiele lui Yahweh” prin faptul că sugerează întreruperea ciclicităţii aparente a păcatului. Odată instalată judecata lui Dumnezeu în istorie printr-o executare a sentinţei, asistăm, de fapt, la o apărare din partea lui Dumnezeu a împărăţiei Sale și a locuitorilor ei. În acest mod, atributele divine de „Războinic”, „Rege” și „Judecător” constituie un garant al împărăţiei pământești și a cetăţenilor ei.

Prin „Cartea războaielor Domnului”[5], Biblia face o referire directă la cronica intervenţiilor lui Yahweh în favoarea poporului Israel. Ca urmare a legământului făcut cu Avraam, Yahweh Își comunică planurile cu privire la poporul Său: „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi.”[6] Observăm astfel modul în care promisiunea lui Dumnezeu a fost aceea de a purta El Însuși bătăliile poporului Său.[7] În aceste războaie, rolul israeliţilor era acela de a avea o credinţă manifestată prin ascultare și încredere. Cele 10 plăgi din Egipt, separarea Mării Roșii, cucerirea Ierihonului, viespile bondărești[8] ș.a. sunt indicii ale unui model de luptă în care Dumnezeu protejează omul. Pe lângă intervenţiile naturii sau puterea animalelor, în scopul de a proteja poporul de violenţă și pentru a-l feri de laurii biruinţei, Yahweh folosește în războaiele judecătorești și puterea popoarelor păgâne.[9]

Odată cu trecerea de la teocraţie la monarhie, asistăm la un fenomen trist în economia războaielor lui Yahweh. Păcatul lui Saul a inaugurat secularizarea războiului biblic prin profanarea calităţii de „Războinic” a lui Dumnezeu, iar accentul a început să cadă asupra rolului armatei conduse de împăratul israelit. Din acest moment se poate observa cum, odată cu intrarea oamenilor în ecuaţia luptei, Dumnezeu decide să facă parte din ea în încercarea de a menţine echilibrul conflictului cosmic, apărând adevărul și diminuând pagubele. Deși nu le provoacă, nu le încurajează, ci, dimpotrivă, le condamnă, Yahweh nu a fost neutru în conflictele armate.

Războaiele lui Yahweh „Judecătorul”

Contextul larg al conflictului cosmic îl are în prim-plan pe Dumnezeu, atacat principial de Diavol. Pentru a rezolva tensiunea guvernării divine s-a impus o revelare a consecinţelor deciziilor luate de cei care ar putea să se plaseze sub o guvernare sau alta. În acest context, „războaiele lui Yahweh” exprimă executarea în istorie a sentinţei judecătorești în dreptul acelor oameni a căror recuperare spiritual-morală este imposibilă. Vorbim despre indivizi sau entităţi colective care sunt în mod irevocabil corupţi din cauza asocierii cu spiritul lui Satana, manifestat prin ură, imoralitate, violenţă armată ș.a. Momentul în care supunerea faţă de Diavol ajunge la stadiul de contopire a personalităţii umane cu intenţiile diavolești poate fi numit o stare în care libertatea, ca și capacitate de alegere a binelui, este alterată definitiv. Prin supunere repetată faţă de Diavol, omul ajunge insensibil la intenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu și, astfel, își pierde libertatea. Identificarea omului cu atributele violenţei, ale urii, ale orgoliilor face ca statutul factorului uman să se schimbe în cadrul conflictului cosmic: de la obiect, acesta devine subiect. Iar prin identificare totală în valori cu Diavolul și renunţare la libertatea autentică, el devine opozantul direct al lui Dumnezeu. De aici, putem înţelege că menţiunile biblice despre modul în care Dumnezeu a intervenit în istorie judecând și făcând dreptate au avut scopul de a proteja adevărul și de a limita răul. Libertatea autentică este posibilă numai în cadrul protectiv creat de Dumnezeu. Influenţele, ispitele și factorii manipulatori exteriori individului sunt limitate de intervenţia lui Yahweh. Prin rolul Său de Suveran, Dumnezeu îi oferă fiecărui individ posibilitatea manifestării libertăţii morale.

Într-un asemenea context – în care omul nu mai poate fi salvat, iar influenţa lui obstrucţionează libertatea aproapelui său – Îl găsim pe Dumnezeu intervenind în istorie prin executarea judecăţii divine. „Judecătorul” devine „Războinic”. Deuteronomul 18 descrie câteva cauze posibile ale exterminării în rândul popoarelor antice: vrăjitoria, necromanţia, spiritismul, sacrificarea copiilor, divinaţia și magia. Acestea sunt completate de cele amintite în Leviticul 18: zoofilia, incestul și homosexualitatea. Asemenea practici reprezentau pericolul de a-i molipsi pe israeliţi, de aceea Dumnezeu le spune: „Ei să nu locuiască în ţara ta, ca să nu te facă să păcătuieşti împotriva Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, şi aceasta ar fi o cursă pentru tine.”[10]

Imparţialitatea și mila „Războinicului”

În cadrul legământului divin cu poporul israelit asistăm la momente în care omul poate să fie exclus; totuși, chiar fiind în afara legământului, adică din alt popor, omul poate fi integrat în cadrul limitelor sale. Războaiele lui Yahweh nu aveau în esenţa lor o nuanţă politică sau naţionalistă, ci protejau, limitau și anticipau judecata escatologică. Decizia lui Dumnezeu de eradicare totală, pedepsire sau executare a sentinţei judecătorești este aceeași în dreptul tuturor popoarelor. Dumnezeu S-a manifestat prin rolul de „Războinic” atât faţă de canaaniţi, cât și faţă de alte popoare antice din Orientul Apropiat, iar harul era manifestat și în dreptul lor. Rahav, Acan, locuitorii din Sucot și Meroza sunt câteva exemple ce descriu libertatea individuală a omului de a se plasa într-o tabără sau alta în cadrul conflictului cosmic. Însuși poporul israelit nu a fost ocolit de un astfel de tratament, iar istoria lui Acan este martoră a imparţialităţii lui Dumnezeu în ceea ce privește sentinţa de nimicire totală. Mai mult, prin neascultare, poporul ales a ajuns să experimenteze atitudinea războinică a lui Yahweh într-un mod distorsionat, prin luptă în interiorul regatului.

În unele cazuri, Yahweh își amână executarea sentinţei[11], oferindu-le canaaniţilor și popoarelor păgâne judecate în istorie posibilitatea să își părăsească teritoriul și, astfel, să nu fie anihilate. Permiterea excepţiilor în cazul acelora care vor să se salveze demonstrează felul în care acţiunile lui Dumnezeu arată mila și dragostea Sa.

În război, nimic nu poate fi sfânt

Alăturarea conceptului de conflict cosmic între Dumnezeu și Diavol, pe de o parte, și războaiele vechi-testamentare, pe de altă parte, ce au girul și autoritatea lui Yahweh, a făcut ca mulţi teologi, pe parcursul istoriei creștine, să găsească criterii de demarcaţie care să împartă conceptul de război în „sfânt” și „imoral”. Dacă războaiele de cucerire și cele determinate de ambiţii și orgolii sunt „imorale”, cele cu interes religios și motivaţii morale sunt intitulate „sfinte”. Dinamica acestui concept necesită o analiză atentă[12], cu atât mai mult cu cât polemica este una cu relevanţă concretă în societatea postmodernă, iar termenul a devenit mai degrabă o construcţie teologică de justificare a greșelilor bisericii. Așa se face că se poate invoca drept scuză folosirea mijloacelor imorale pentru obţinerea ţelurilor așa-zis morale. Tocmai de aceea considerăm că textul Vechiului Testament ce descrie războaiele lui Yahweh necesită o abordare mai degrabă filosofică decât una politică sau religioasă. Abordarea prescriptivă, prin care oamenii își justifică interesele până acolo încât actele de terorism sunt puse pe seama războaielor lui Dumnezeu, este eronată. Nu poate fi negat faptul că există războaie iniţiate de Yahweh, uneori prin instrumente umane, dar niciodată „sfinte” cu caracter prescriptiv, adică având recomandarea de a fi aplicate de către oameni în același fel. Înţelegerea războaielor lui Yahweh implică o abordare descriptivă, nu prescriptivă, adică înţelegând corect intenţiile, despre care am amintit anterior.

Războiul este întotdeauna rău:[13] „Tăbărâţi şapte zile afară din tabără; toţi aceia dintre voi care au ucis pe cineva”[14]. Lui David i-a fost luat privilegiul de a construi Casa Domnului tocmai pentru că a fost un om războinic. Această perspectivă a lui Dumnezeu ne sugerează natura dăunătoare, stricăcioasă și nejustificabilă a războiului. Aplicarea Herem-ului[15] a avut loc sub control teocratic[16]limitată la o anumită perioadă a istoriei – cucerirea – şi la o arie geografică bine definită – Canaanul antic, printr-o revelaţie directă și cu un scop precis.[17] Prin neascultare, poporul Israel a fost lepădat de Dumnezeu și tipul de conducere a trecut de la un sistem teocratic[18] la unul monarhic. Din momentul ieșirii din contextul teocratic nu mai putem vorbi despre „războaiele lui Iahve”. Poate doar despre simulacre palide și triste ale omului în încercarea de a extrapola sensurile originare ale războiului sfânt purtat de Yahweh.

În Dumnezeu, dreptatea și dragostea se contopesc

Ca fenomen social, războiul a fost și este o stare de fapt mereu prezentă, indiferent de perioada istorică aleasă ca referinţă. Din nefericire, se pare că, încă de la apariţia păcatului și atâta timp cât va exista el, războiul nu va înceta. Fără îndoială, în cazul războaielor lui Yahweh și apoi prin războaiele defensive din perioada judecătorilor, se pot observa intenţii reconciliante și pacifiste. Limitarea violenţei arată, de fapt, scopul ultim al lui Dumnezeu descris în promisiunea mesianică a păcii:[19] violenţa își va înceta manifestările.

Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului.[20] Mântuirea omului este scop și mijloc. Contextul conflictului cosmic demonstrează iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu, iar moartea benevolă în favoarea omului păcătos relevă caracterul Lui iubitor și conciliant: „Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.”[21] Moartea lui Isus Hristos elucidează natura caracterului lui Dumnezeu și, implicit, a atributelor Sale de „Războinic” – în Dumnezeu, dreptatea și dragostea se contopesc.

Footnotes
[1]„ Transliterarea ebraică a numelui lui Dumnezeu.”
[2]„ «Bible Commands Christians to Kill Nonbelievers», 4 aug. 2009, https://www.atheistrev.com/2005/03/bible-commands-christians-to-kill.html ”.
[3]„Vezi Robert Grudin, art. «humanism», la britannica.com”.
[4]„ James J. Martin, «Raphael Lemkin and the Invention of ‘Genocide’», http://www.ihr.org/jhr/v02/v02p-19_Martin.html ”.
[5]„ Numeri 21:14.”
[6]„ Exodul 14:13-14.”
[7]„ În original מִלְחֲמֹתֵ֑נוּ – «bătăliile noastre».”
[8]„ Exodul 23:27-30.”
[9]„Vezi cazul lui Sanherib și al asirienilor (2 Cronici 32).”
[10]„ Exodul 23:33.”
[11]„ Geneza 15:14,16.”
[12]„Vezi Cătălin Vătămanu, «Războiul Sfânt din perspectiva Vechiului Testament», în Studii Teologice, 2 ,seria 3, 2006, nr. 3, p. 100-109.”
[13]„Vezi www.adventistbiblicalresearch.org/materials/canon-and-versions-interpretation-hermeneutis/christians-and-war”.
[14]„Numeri 31:19.”
[15]„Cu sensul de «distrugere totală».”
[16]„Barna Magyarosi, Războaiele sfinte în Biblie, București, 2009, p. 141.”
[17]„ Ibidem, 278.”
[18]„ O guvernare printr-o revelaţie directă, precisă, vizibilă, ce are în vedere un teritoriu specific.”
[19]„ Isaia 2:3,4.”
[20]„Ezra 33:11.”
[21]„ Luca 19:10.”

„ Transliterarea ebraică a numelui lui Dumnezeu.”
„ «Bible Commands Christians to Kill Nonbelievers», 4 aug. 2009, https://www.atheistrev.com/2005/03/bible-commands-christians-to-kill.html ”.
„Vezi Robert Grudin, art. «humanism», la britannica.com”.
„ James J. Martin, «Raphael Lemkin and the Invention of ‘Genocide’», http://www.ihr.org/jhr/v02/v02p-19_Martin.html ”.
„ Numeri 21:14.”
„ Exodul 14:13-14.”
„ În original מִלְחֲמֹתֵ֑נוּ – «bătăliile noastre».”
„ Exodul 23:27-30.”
„Vezi cazul lui Sanherib și al asirienilor (2 Cronici 32).”
„ Exodul 23:33.”
„ Geneza 15:14,16.”
„Vezi Cătălin Vătămanu, «Războiul Sfânt din perspectiva Vechiului Testament», în Studii Teologice, 2 ,seria 3, 2006, nr. 3, p. 100-109.”
„Numeri 31:19.”
„Cu sensul de «distrugere totală».”
„Barna Magyarosi, Războaiele sfinte în Biblie, București, 2009, p. 141.”
„ Ibidem, 278.”
„ O guvernare printr-o revelaţie directă, precisă, vizibilă, ce are în vedere un teritoriu specific.”
„ Isaia 2:3,4.”
„Ezra 33:11.”
„ Luca 19:10.”