Martin Luther credea că știe precis ce așteaptă Dumnezeu de la el și, în strădania lui neobosită de a-I face pe plac, ajunsese – culmea – să Îl urască.

Un adevăr cu care mulţi ne putem identifica este acela că drumul spre mântuire pare câteodată ascuns de noi fiindcă este acoperit de prea multele lucruri de care suntem siguri.

Accidentul care a ucis-o pe prietena mea Lavinia este unul dintre acele câteva evenimente despre care pot spune, fără teama că aș fi ipocrită, că mi-a marcat sufletul în primul meu sfert de viaţă. Nu fusesem foarte apropiate. Însă îi admiram calităţile: creativitatea, generozitatea cu care își împărtășea arta și abilităţile cu cei din jur, fără pretenţii și fără snobismul care îi mucegăiește la interior pe atâţia alţii, relaxarea cu care zâmbea vieţii… Și toate aceste lucruri fac astăzi ca ocaziile pe care le-am petrecut împreună să se traducă în mintea mea cu jovialitatea pură. Însă, în dimineaţa în care am aflat că nu mai este, peste seninul pe care îl asociam cu chipul Laviniei s-a așezat o ceaţă îngheţată, care a șters din cunoștinţele despre Dumnezeu pe care mi le adunasem până atunci.

M-am întrebat „de ce?” în zeci de forme, așa cum desigur că au făcut mulţi înaintea mea și după mine. Însă cel mai neașteptat (pentru mine) dintre „de ce?”-uri a fost de fapt „cum de?”. Cum de Dumnezeu a permis ca ea să moară, când Îi era atât de utilă aici? Cum de a lăsat să se întâmple așa ceva, tocmai după ce anunţase într-o emisiune radiofonică planurile frumoase prin care talentele ei urmau să vorbească în modul cel mai creativ chiar despre El, despre Dumnezeu?

Probabil că, pentru unii, răspunsul la care am ajuns nici nu se califică să fie considerat răspuns. Evenimentul tragic însă mi-a zdruncinat reperele într-atât încât, privind în urmă, cred că rămăsesem încă funcţională în principal în virtutea rutinei, a cărei rupere ar fi însemnat un efort suplimentar, și în virtutea altor frământări, imposibil de evitat, care mi-au fragmentat dilemele legate de moartea Laviniei, în loc să mi le acutizeze. Uneori, se pare, se întâmplă și așa.

Mi-am spus atunci, și nu cred că am crezut-o mai puternic nicicând altcândva, că probabil Dumnezeu este cu totul Altcineva decât Acela despre care credeam eu că pot bănui lucruri. Nu aveam pretenţia că Îl cunosc pe Dumnezeu, probabil dintr-o umilinţă firească pentru orice om, dar credeam că mă aflu într-o zonă destul de sigură a bănuielilor despre Dumnezeu, probabil dintr-o mândrie firească pentru orice om.

Dispariţia bruscă a Laviniei a fost însă un șoc pentru credinţa mea. Culmea, în final, unul care a reanimat-o, nu care a ars-o. Iar impactul a fost de o natură atât de subtilă încât, cu mintea de acum, nu pot pricepe cum de nu am avut convingerea cea nouă încă de la început.

Sunt atâtea nedreptăţi care se întâmplă pe lumea aceasta, atâta suferinţă fără un sens vizibil, durere eminamente gratuită după tot ce se vede și tot ce poate mintea să raţioneze! În tot acest tablou, pierderea Laviniei era și este ca o picătură în ocean. Fiindcă în lumea oamenilor care nu trăiesc protejaţi de ignoranţa sau de lipsa de compasiune autoindusă, suferinţa imposibil de înţeles este o realitate agresivă care pretinde necontenit să fie asumată ca atare. Iar în cazul creștinilor, această asumare trebuie să aibă loc – aparent absurd – simultan cu o încredere de neclintit în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Teodiceea, aveam să descopăr, este ramura teologiei care încearcă să descifreze și să creeze moduri în care lucrul acesta este posibil. Însă pentru mine, la acel moment, teodiceea s-a redus la un singur aspect: Dumnezeu nu este cum cred eu că este. Nu că L-aș fi considerat mai rău, sau mai bun, ci profund necunoscut. Și m-am văzut astfel într-un soi de amnezie spirituală, în care nu mi se șterseseră toate amintirile, dar multora dintre ele le fusese anulat sensul. Iar eu trebuia să le găsesc acum un sens nou, compatibil cu ceea ce trăiam nou despre Dumnezeu. Trebuia să îmi schimb modul în care mă raportez la El.

Chiar dacă, în sine, momentul acestei realizări a fost aparent o negare a lucrurilor pe care credeam că le știu despre Dumnezeu, el a fost totodată și o convertire pozitivă, în sensul că m-a împins să cred că Dumnezeu este „înfricoșat”[1] de necunoscut. Iar conștientizarea aceasta, pe fondul educaţiei creștine de care am avut parte, s-a manifestat ca o nevoie inevitabilă de a cunoaște, oricât de puţin, dar cât mai real, despre adevăratul Dumnezeu.

Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”

De trăirea descrisă mai sus mi-am amintit instinctiv când am aflat povestea convertirii lui Martin Luther. Închis în chilia din turnul mănăstirii augustane din Wittenberg, a citit Romani 1:17 și a simţit că „o cu totul altă faţă a Scripturii s-a descoperit înaintea ochilor” lui, după cum avea să mărturisească. În această nouă lumină, trecând, din memorie, prin toată Scriptura, a descoperit cu totul alte înţelesuri pentru expresii-cheie din teologie precum „lucrarea”, „puterea”, „mântuirea” și „slava” lui Dumnezeu. Și, ca să înţeleg mai în profunzime revoluţia petrecută în sufletul marelui reformator, am vrut să aflu mai multe despre ce a trăit el atunci.

Din fericire, cu un an înainte de a muri, Luther a consemnat în câteva paragrafe momentul acelei revelaţii. Și, surprinzător, el însuși o așeza în rama unui trecut plin de angoasă: „Deși trăisem ca un călugăr căruia nu i se putea reproșa nimic, simţeam că în faţa lui Dumnezeu sunt un păcătos cu o conștiinţă nespus de tulburată. Nu puteam crede că Dumnezeu era îmbunat de eforturile mele de a-I face pe plac. Nu Îl iubeam, da, Îl uram pe Dumnezeul care îi pedepsește pe păcătoși și, tainic dacă nu chiar blasfemic, cu siguranţă prin cârteli nenumărate, eram mâniat pe Dumnezeu, zicându-mi că, «de parcă n-ar fi suficient că nenorociţii de păcătoși, pierduţi veșnic prin păcatul originar, sunt zdrobiţi de toate soiurile de consecinţe catastrofale ale legii Decalogului, Dumnezeu mai adaugă și El durere peste durerea care vine prin Evanghelie și mai ales prin ameninţarea Evangheliei neprihănirii și mâniei Lui!»”[2]

Frica de Dumnezeu a fost o dominantă a anilor formativi ai lui Luther. Istoricii care i-au reconstituit trecutul din istorisiri mici, ca din niște piese de puzzle, spuneau că Luther s-ar fi călugărit după ce, de groaza de a nu muri trăsnit într-o furtună năprasnică ce l-a prins sub cerul liber, a strigat instinctiv: „Sfântă Ană, dacă mă scapi am să mă călugăresc!”. Cunoscuţilor lui nu le-a venit să creadă când au auzit vestea. Mai curând ar fi crezut că Luther avea să devină monah din cauza tristeţii provocate de asasinarea unui prieten apropiat.[3] La rândul său, tatăl lui Luther, care plănuia pentru fiul său o carieră strălucită în avocatură, a fost cuprins de regret după banii aruncaţi pe educaţia fiului, care era acum gata să se închidă între zidurile unui lăcaș de cult. „Poate nici n-a fost trăsnet din ceruri, ci lucrarea diavolului!”[4], i-ar fi spus, într-un moment de supărare, tatăl reformatorului.

Una cu pământul în faţa lui Dumnezeu

Devenit călugăr, Luther a schimbat autoritatea tatălui cu regulile nesfârșite ale mănăstirii, care prescriau cum și când să se închine, cum să meargă, cum să vorbească, unde și când să privească, până și în ce fel să ţină tacâmurile când mănâncă. Din trei în trei ore, trebuia să iasă din chilie pentru slujbă, mai puţin în timpul nopţii – următoarea slujbă după cea de la miezul nopţii era abia la șase dimineaţa. Apoi o lua de la capăt.

Stilul acesta de viaţă îi îmbolnăvea, pe rând, pe călugări. Într-atât încât unii ajungeau să îi plătească pe alţii să le ţină rugile, atunci când le venea rândul. Nu și Luther. Dacă, din pricina vreunei slăbiciuni sau boli, nu putea participa la slujbă, Luther avea grijă să recupereze absenţele la sfârșitul săptămânii. Dar asta nu însemna cumva că era mulţumit de sine. Încă existau numeroase alte domenii în care putea greși: putea privi necontrolat unde/cum nu trebuie, putea râde din greșeală sau putea cânta fals. Exista, desigur, mereu posibilitatea de a se spovedi, iar Luther o folosea într-atât încât își epuiza confesorii, pe care îi ţinea și șase ore în cămăruţa în care își mărturisea păcatele. Însă nici asta nu era suficient. Nu conta doar să îndeplinească toate formele, pentru că Luther știa foarte bine că nicio rugăciune de iertare nu este primită dacă nu izvorăște dintr-o inimă cu adevărat căită, iar deseori el își simţea pocăinţa mânjită de motivaţia neduhovnicească a fricii de consecinţe. Unde putea să ajungă un tânăr torturat în asemenea măsură de propria conștiinţă?

Momentul de culme, după unii istorici, a fost la 24 de ani, când Luther trebuia să ţină prima lui mesă, ca preot. Dacă, până atunci, simţământul propriei păcătoșenii l-a determinat să se roage tuturor sfinţilor, însă niciodată direct lui Dumnezeu, acum nu mai avea cum să evite confruntarea. Mesa îl aducea pe preot chiar înaintea Dumnezeului Tată, în faţa căruia trebuia să se arate, ca reprezentant al bisericii Lui. De groaza acestei întâlniri neintermediate, Luther s-a aruncat pe podeaua bisericii, străpuns de nimicnicia sufletului său. Unii spun chiar că aproape a leșinat[5] de groaza întâlnirii cu Judecătorul. Însă această culme nu a fost sfârșitul fricii.

Luther a continuat, ani în șir, să coabiteze cu spaima de judecata divină. Își mai potolea frica obligându-se la ritualuri umilitoare de răscumpărare din propriul păcat sau de răscumpărare a altora din Purgatoriu. Așa se face că, într-o vizită „de serviciu” la Roma, a purces la urcarea treptelor Scalei Sancta, pe care se presupunea că Hristos Însuși a urcat înainte să fie dus în faţa lui Pilat și care ar fi fost apoi transmutată la Roma. La capătul treptelor, pe care le-a urcat în timp ce le săruta pe fiecare în parte, după ce rostea câte un Tatăl Nostru, a simţit cum, pe lângă vina omniprezentă, încolţește și îndoiala dacă toate acestea ajută la ceva.

Lumea spirituală în care trăia Luther era ancorată, la nivel vizibil, în relicve și ritualuri. În culise se aflau însă interesele politice și financiare ale clericilor corupţi. Și cine știe dacă nu cumva și aceasta a contribuit la angoasele existenţiale ale lui Luther, pe lângă educaţia strictă pe care o primise acasă? O influenţă puternică trebuie să fi avut și atmosfera medievală, în care moartea era o ameninţare constantă, precum și mizeria fizică și lipsa de educaţie, care, nu doar că nu încurajau, ci chiar batjocoreau eforturile oricui de a-și depăși condiţia. Pe acest fundal, tertipurile clericilor, care doreau să-și rotunjească veniturile prin comercializarea de indulgenţe, i-au părut călugărului, ajuns între timp profesor de teologie, o caricatură blasfemică la adresa pocăinţei reale, aceea pe care el însuși era conștient că nu o poate produce.

Luther a bătut cele 95 de teze ale sale pe ușa catedralei din Wittenberg cât încă nu găsise un răspuns mântuitor pentru propria-i limitare. Nu știa cum va face ca să fie mântuit, dar știa precis că indulgenţele vândute în piaţă, ca peștii cruzi sau ciolanele afumate, nu sunt o cale. Ba încă dispreţuia atât de mult practica aceasta, încât nu s-a temut să provoace o dezbatere publică pe tema indulgenţelor. Și, abia la doi ani de la evenimentul considerat scânteia care a provocat marea Reformă protestantă, Luther a ajuns să înţeleagă că, de fapt, mântuirea nu se cumpără nici prin fapte, nici prin motivaţia pură pe care încerca să și-o inducă, fiindcă și aceasta ar fi fost tot o formă ultrarafinată de faptă, ci este un dar pur. Că suntem „mântuiţi prin credinţă”, nu prin umilinţă, oricât de profundă ar fi ea. Ca să ajungă aici însă, reformatorul a trebuit să treacă printr-o noapte de adânc întuneric și tot atât de adâncă lumină, în chilia lui de călugăr.

Pe urmele a ceea ce înţelesese Pavel

Pornise – a câta oară? – cu „dorinţa arzătoare”, cum spunea chiar el, să înţeleagă ceea ce Sfântul Pavel a vrut să transmită prin Epistola lui către Romani. „După zile și nopţi de meditaţie”, așa cum avea să povestească, un verset i-a luminat mintea și a simţit că „a renăscut și că a intrat în paradisul adevărat, prin porţi larg deschise.” Versetul era esenţa a tot ce urâse până atunci la creștinism, fiindcă textul spunea că „în ea [în Evanghelia lui Hristos] este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credinţă».” Iar, dacă până în clipa aceea, citise în „neprihănirea pe care o dă Dumnezeu” acea neprihănire a Lui prin care El nu poate face altceva decât să pedepsească și să extermine păcatul odată cu păcătosul, din acel moment a înţeles că acea neprihănire este, de fapt, motivul pentru care Dumnezeu îl mântuie, strict ca un dar al bunătăţii Lui pure, pe păcătosul incapabil să facă de la el însuși vreun bine pur. Fiindcă Dumnezeu este infinit de bun, adică tocmai fiindcă El este iubirea infinită, nici cea mai pură faptă de care ar fi capabil un om nu ar putea să se ridice la standardul purităţii lui Dumnezeu. Prin urmare, fiindcă în bunătatea Lui vrea să îl salveze totuși pe om, Dumnezeu nu așteaptă ca omul să facă ceva, ci El Însuși, prin puterea Lui infinită, îl salvează pe om de păcatul lui tainic de adânc.

Iată-l deci pe acel Luther care până atunci fusese convins că soluţia la problema iubirii de sine – abominabila rădăcină a tuturor păcatelor – este ura de sine (practicată prin ritualuri de autopedepsire întru purificarea pocăinţei) înţelegând pentru prima dată că salvarea nu vine din ură, ci din neprihănire. Și nu din neprihănirea lui personală, ci din însăși neprihănirea lui Dumnezeu.

Cum avea să beneficieze de această salvare? „Prin credinţă” – adică având încredere în promisiunea lui Dumnezeu că El îl va ierta. „Acesta este păcatul lumii”[6], avea să scrie el în Despre libertatea creștinului, „faptul că nu crede în Hristos. Nu că nu ar mai fi alt păcat în Lege în afară de acesta; însă acesta este adevăratul păcat suprem, care ar condamna întreaga lume chiar dacă ar fi ca aceasta să nu mai fie acuzată de niciun alt păcat.”

Dacă însă lipsa credinţei este un păcat, păcatul suprem, prezenţa credinţei nu este fapta bună supremă. De aceea scria Michael Reeves: „În accepţiunea lui Luther, întrebarea «Oare am suficientă credinţă?» este o totală neînţelegere a ceea ce este credinţa.”[7] Aici limbajul își arată imperfecţiunea, iar Reeves sugerează că „ar putea fi mai util să descriem descoperirea lui Luther ca «îndreptăţirea prin cuvântul lui Dumnezeu» în loc de «îndreptăţirea prin credinţă», pentru că ceea ce ne îndreptăţește este declaraţia lui Dumnezeu, nu credinţa noastră. Luther nu gândea credinţa ca pe o resursă interioară pe care trebuie să o convocăm; dacă ar fi fost așa, potrivit definiţiei lui, ar fi fost un păcat!”, fiindcă ar pune ceea ce Dumnezeu face pentru om pe seama intensităţii credinţei omului. „Uitându-se la propria persoană și, prin urmare, bazându-se pe sine, în loc de a se baza pe Hristos”, cum bine spunea Reeves, credinţa ar uzurpa rolul lui Dumnezeu în mântuirea omului și ar deveni, astfel, un idol.

Pe poarta mereu deschisă trebuie să pășești ca să intri

Mentalitatea câștigării mântuirii prin fapte este însă atât de adânc înrădăcinată în tradiţia creștină, încât chiar și urmașii spirituali ai lui Luther au dificultăţi în a asimila faptul că „îndreptăţirea prin credinţă” nu este, în practică, opusul „îndreptăţirii prin fapte”, ci este o paradigmă diferită cu totul. Spre deosebire de fapte, care sunt o modalitate activă de a munci pentru mântuire, credinţa este, în cea mai importantă fază a ei, pasivă: nu are altceva de făcut decât să creadă promisiunea lui Dumnezeu că El Se va îngriji de viitorul veșnic al omului cu iubire și bunătate. Dacă pornește cu această încredere primară, nu este nevoie ca omul să mai facă ceva pentru mântuirea lui. El însă va face binele, pentru că cel care are încredere în Dumnezeu intră în comuniune cu El și, astfel, prin om, tot Dumnezeu este Cel care înfăptuiește binele. De aceea și Pavel mărturisea că nu găsește în sine însuși niciun motiv de laudă: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos.”[8]

Privită însă nemijlocit, credinţa rămâne totuși o taină. Deși este pasivă, ea are de multe ori nevoie să fie apărată, nutrită, cultivată, împărtășită activ. Așa se face că, ajuns reformator, Martin Luther a răscumpărat timpul investit în răstignirea sinelui din vremea când credea că doar astfel se va mântui. Aceeași sudoare arzătoare, care i se brobonea pe frunte în cămăruţa confesionalului prea strâmt pentru păcatele lui, s-a arătat din nou, de astă dată ca urmare a trudei lui noi de a le demonstra credincioșilor înrobiţi de clerul corupt că, și dacă ar fi încuiat (deși nu este), Cerul nu ar putea fi niciodată descuiat cu fapte sau cu bani. Ceea ce a făcut misiunea lui Luther mai ușoară atunci este ceea ce face ca și propria noastră luptă pentru credinţă să fie imposibil de ocolit: Dumnezeu a creat în așa fel lumea, încât ne-a făcut existenţa dependentă de încredere. Acesta este un alt motiv pentru care credinţa nu este echivalentul faptei: omul nu poate altfel decât să creadă. Ceva sau altceva. Dar el trebuie să creadă.

Footnotes
[1]„Psalmi 111:9”.
[2]„Martin Luther, «Vorrede zu Band I der Opera Latina der Wittenberger Ausgabe. 1545», în Luthers Werke in Auswahl, vol. 4, editat de Otto Clemen, editura De Gruyter, Berlin, 1967.”
[3]„Brief sketch of the life of Luther. With extracts from his writings, The Religious Tract Society, London, 1840, p. 5.”
[4]„Roland Bainton, «Here I Stand: A Life of Martin Luther», 1950.”
[5]„Michael Molloy, The Christian Experience: An Introduction to Christianity, Bloomsburry Academic, London, 2017, p. 276.”
[6]„Matin Luther, On The Freedom Of A Christian (with lines), jmstanton.com”.
[7]„Michael Reeves, The Unquenchable Flame. Discovering the Heart of the Reformation, B&H Publishing, Nashville, Tenessee, 2009, p. 32.”
[8]„Galateni 6:14”.

„Psalmi 111:9”.
„Martin Luther, «Vorrede zu Band I der Opera Latina der Wittenberger Ausgabe. 1545», în Luthers Werke in Auswahl, vol. 4, editat de Otto Clemen, editura De Gruyter, Berlin, 1967.”
„Brief sketch of the life of Luther. With extracts from his writings, The Religious Tract Society, London, 1840, p. 5.”
„Roland Bainton, «Here I Stand: A Life of Martin Luther», 1950.”
„Michael Molloy, The Christian Experience: An Introduction to Christianity, Bloomsburry Academic, London, 2017, p. 276.”
„Matin Luther, On The Freedom Of A Christian (with lines), jmstanton.com”.
„Michael Reeves, The Unquenchable Flame. Discovering the Heart of the Reformation, B&H Publishing, Nashville, Tenessee, 2009, p. 32.”
„Galateni 6:14”.