Nu avem nicio problemă în a mânca o pâine pentru care nu am semănat, nu am secerat și nu am copt. Avem însă o problemă foarte mare când este vorba sa primim o mântuire pe care nu am „lucrat-o“ și nu am „săvârșit-o“ noi. Tocmai de aceea, în mod tragic, religiile sunt atât de pline de reguli.

După cum spaţiul are „oroare“ de vid, firea omenească are oroare de a i se spune ce să facă și să nu facă sau, în anumite cazuri, că totul e făcut. E destul să-i interzici unui copil un anumit lucru, că, îndată, se va simţi irezistibil atras să facă tocmai lucrul respectiv. Și e destul să i se ceară să facă ceva anume, că, deodată, se naște în el o rezistenţă inexplicabilă. Dar cel mai tragic pentru un copil este ca, atunci când dorește să facă el singur ceva, să i se spună că totul e făcut deja.

Și nu doar copiii se comportă așa, ci omul în general. Cu două mari excepţii: supravieţuirea – când instantaneu ne descoperim disponibilitatea maximă de a asculta, când orice „trebuie să faci“ sau orice „trebuie să nu faci“ devin sfaturi deosebit de preţioase și înfrâng instantaneu impulsul aroganţei; și a doua, mântuirea sau salvarea sufletului – când omul nici măcar nu mai are răbdare să asculte, ci preia iniţiativa și întreabă, plin de voinţă și bunăvoinţă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?“.

S-ar părea că omul este cu adevărat gata de orice pentru mântuirea sa. Este însă doar o aparenţă. Natura noastră rebelă se manifestă și în domeniul mântuirii. De fapt, mai ales în acest domeniu. În ciuda aparentei deschideri cu care omul se interesează de mântuirea lui, în mod surprinzător și absurd, în același timp, se naște în el o deplorabiă și rebelă rezistenţă în faţa răspunsului lui  Dumnezeu.

Rătăciţi în noaptea spiritului

Găsim această formidabilă rezistenţă a omului faţă de oferta mântuirii exprimată foarte bine de dialogul Domnului Iisus cu un grup reprezentativ de iudei, în contextul minunii înmulţirii pâinilor. Un băieţel anonim avea la el cinci pâini și doi pești. A fost destul ca acestea să fie așezate în mâinile lui Iisus și cinci mii de bărbaţi (la care s-au adăugat femeile și copiii) au primit de mâncare din belșug în ziua aceea.

Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce ședeau jos; de asemenea, le-a dat si din pești cât au voit. După ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.“ Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi.[1]

Reacţia celor care trăiseră minunea respectivă a fost neîntârziată și oamenii au demonstrat clar că înţeleseseră bine mesajul minunii: nu despre pâinea de orz era vorba acolo, ci despre Pâinea Vieţii.

Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Iisus, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel așteptat în lume.“[2]

A doua zi, aceiași oameni, au revenit în locul în care văzuseră și trăiseră acel mare semn al  mesianităţii lui Iisus. Aparentul lor interes pentru Iisus, de fapt ascundea un deplorabil scop mercantil:

Adevărat, adevărat vă spun că Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâinile acelea și v-aţi săturat.[3]

Cuvintele lui Iisus subliniază schimbarea gândurilor lor, survenită într-o singură zi, ca o tristă confirmare a oftării lui Moise: „O! de ar rămâne ei cu aceeași inimă ca să se teamă de Mine și să păzească toate poruncile Mele, ca să fie fericiţi pe vecie, ei și copiii lor!“[4] Ciudată mutaţie! În doar o zi și o noapte, ceea ce este pieritor – pâinea de orz – luase locul Celui nepieritor – Pâinea Vieţii. Rugăciunea – „Doamne, dă-ne totdeauna această Pâine”[5], nu mai avea niciun sens pentru ei. Mâncarea cea Nepieritoare, cel mai de preţ Dar al lui Dumnezeu, se pierduse în noaptea spiritului în care se cufundaseră din nou.

Soluţia lui Iisus

În faţa celei mai dezastruoase tranzacţii pe care o poate face fiinţa umană, Iisus lasă durerea iubirii să strige:

Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţă veșnică și pe care vi-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică Însuși Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui.[6]

În cuvintele lui Iisus apar un „să nu faci“ și un „să faci“. Ele nu ar constitui o problemă când e vorba de a fi salvat. Dar este o expresie acolo care atinge nervul descoperit al eului nostru: „vi-o va da Fiul Omului“. Natura noastră ar prefera o „mâncare nepieritoare“ pentru care lucrează ea însăși, nu una care este oferită gratis. Mândria aceasta sinucigașă nu iubește relaţia „a da“ și „a primi“. Ea iubește verbul „a face“ și substantivul „merit“, ea preferă cuvântul „plată“, nu cuvântul „dar“.

De aceea, omul continuă să întrebe: „Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?“[7]. (Este ca și cum Lazăr ar întreba din mormântul lui: „Ce să fac ca să înviez?”.) Iisus le-a răspuns că nu este nimic de făcut, pentru că tot ce se așteaptă de la ei este să creadă și să primească ceea ce  a facut Dumnezeu pentru ei.

Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.“[8]

Rezistenţi la soluţia lui Iisus

„Ce semn faci Tu deci“, I-au zis ei, „ca să-l vedem și să credem în Tine? Ce lucrezi Tu?“[9]

Întrebarea ascultătorilor lui Iisus este uluitoare. Încă nu se stinsese ecoul minunii din ziua precedentă și acum cereau un alt semn ca și cum nu ar fi văzut niciunul! Cu doar o zi înainte, ei mâncaseră pâine și pește și afirmaseră: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel așteptat în lume“!

Explicaţia acestei stări de lucruri poate fi găsită tot în cuvintele lui Iisus. Ascultătorii Săi experimentau un blocaj al credinţei, pentru că li se oferea o mântuire pe care nu o „lucraseră“ și nu o „săvârșiseră“ ei. Iar ineditul soluţiei lui Iisus era prea diferit și tulburător pentru a fi primit.

Ascultătorii lui Iisus nu aveau nicio problemă cu ideea de „a face“ sau „a nu face“ un lucru anume în vederea obţinerii mântuirii. Și ei, și noi, suntem, în realitate, gata pentru orice, oricât, oriunde și oricând, atât timp cât suntem noi cei care trebuie „să săvârșim“ lucrarea. Avem însă o insurmontabilă problemă cu implicaţiile expresiilor biblice prin care este descrisă mântuirea: „făcută deja“, „dar“, „înainte de veșnicii“, „darul fără plată“ şi, iarăşi, „fără bani și fără plată“. Într-o inimă care simte și gândește astfel, nu este niciun loc pentru Iisus. O asemenea persoană vrea și se crede în stare „să săvârșească“ ea însăși lucrările lui Dumnezeu și de aceea nu are nevoie să primească ceva dăruit .

Teologul și autorul Lee Strobel arată diferenţa dintre imaginea „fiului risipitor“ în hinduism, în contrast cu creștinismul. În hinduism, fiul risipitor trebuie să treacă prin nesfârșite procese de întelepţire și curăţire, înainte de a fi primit înapoi de tatăl său, pe când Iisus spune că fiul risipitor este iubit și restaurat pe deplin, și necondiţionat în numele iubirii tatălui. El arată, în mod unic, că „în centrul celei mai frumoase istorii spuse vreodată“ nu este risipitorul, ci Tatăl. O asemenea perspectivă nu este ușor de înţeles pentru mentalitatea firească.

În locul lui Dumnezeu

Nimic nu ar putea fi mai clar cu privire la totala inadecvare și neputinţă a omului de a se mântui pe sine decât cuvintele Domnului:

Ucenicii au rămas și mai uimiţi și au zis unii către alţii: „Cine poate atunci să fie mântuit?“  Iisus S-a uitat ţintă la ei și le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu.“[11]

O mântuire bazată pe ceea ce fac sau „săvârșesc“ eu pentru Dumnezeu și o mântuire bazată pe ceea ce El a făcut și „a săvârșit“ pentru mine[12] sunt două lucruri care se exclud reciproc. Încercarea de le amesteca este inutilă și produce un rezultat dizgraţios. O imagine biblică șocantă, prezentată în Apocalipsa, ilustrează caracterul unui asemenea amestec. Chiar dacă „femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu“, chiar dacă „era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare“ și chiar dacă „ţinea în mână un potir de aur“, totuși, conţinutul acestui potir nu înseamnă în ochii lui Dumnezeu altceva decât „spurcăciuni“ și „necurăţii“[13].

Așa cum sunt

În privinţa mântuirii, Pavel afirmă clar această exclusivitate reciprocă:

Și dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Și dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.[14]

Acesta este cel mai puternic argument în favoarea validităţii îndemnului biblic ca orice om să vină la Dumnezeu așa cum este. Păgânismul prevede o lungă și complicată lucrare de schimbare și transformare înainte ca omul să poată să se înfăţișeze înaintea zeităţii. Prin contrast, Dumnezeul pe care ni-L descoperă Iisus nu cere transformarea noastră înainte de întâlnirea cu El. Dimpotrivă, El cere inima noastră, așa cum este ea, ca s-o vindece și s-o mântuiască.

O ilustrare specială a acestui principiu al lucrării mântuitoare a harului se regăsește în imaginea biblică a zidirii altarului. Piatra folosită pentru construirea unui altar pe care I se ofereau jertfe lui Dumnezeu, trebuia adusă acolo „așa cum era“, neatinsă, fără niciun fel de transformare. Încercarea de a o ciopli cu dalta înainte de a o aduce la altar era considerată de către Dumnezeu „pângărire“.

Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zidești din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pângări.[15]

A sta înaintea lui Dumnezeu, pe stânca Iisus Christos, pe de-o parte, și, pe de altă parte, a încerca să cioplești inima ta de piatră cu propria daltă înseamnă o contradicţie și un paradox. Cioplirea cu dalta, care simbolizează încercarea omului de a se curăţi și a se sfinţi pe sine prin „să faci“ sau „să nu faci“ conduce la alt rezultat: ”El… ( Aaron) a bătut aurul cu dalta și a făcut un viţel turnat“[16]. Dacă respingi harul și darul lui Dumnezeu și dacă încerci să vii înaintea Lui pe baza meritelor a ceea ce „faci“ sau „nu faci“, atunci poţi să te uiţi în oglindă și să spui: „Israele! Iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.“[17]

Mecanismul lui „să (nu) faci“

Una dintre cele mai nesuferite, mai denunţate și mai combătute porunci ale lui Dumnezeu este porunca odihnei Sabatului. Stai și te gândești ce fel de om trebuie să fie acela care, într-o lume așa de obosită și chinuită, refuză, batjocorește sau denunţă invitaţia la odihnă, la refacere și rezidire sulfetească? Nimeni altul decât omul care nu poate suporta două lucruri cu privire la sabat. În primul rând, omul nu suportă faptul că sabatul nu este un moment de aducere aminte al lucrării omului pentru Dumnezeu, ci este un monument de aducere aminte al lucrării lui Dumnezeu pentru om.

Le-am dat si Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc.[18]

Al doilea obstacol, legat de primul, reiese din următoarele cuvinte ale Bibliei:

Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea, și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfinţit-o.[19]

„Să nu faci nicio lucrare“ sunt cuvinte care descriu o grea ispită pentru om, tocmai pentru că omul ar vrea să facă, „să săvârșească“, să contribuie, să facă ceva pentru a se salva. Gândiţi-vă la poporul Israel în faţa mării Roșii, cu armata egipteană în spate, cu munţii în dreapta și în stânga și cu marea în faţă și, cel mai groaznic, cu porunca: „dar voi staţi liniștiţi.”[20] Trebuie că în acele momente, israeliţii simţeau ceea ce descria altă dată Iov: „Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde mâinile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?[21]

Dezideratul nobil de a „săvârși” este o binecuvântare pentru om și omenire în această lume dar mântuirea este dintr-o altă lume. În acest domeniu, încercarea omului de a „contribui” devine, conform Apocalipsei, o „spurcăciune și o necurăţie”.

Din acest motiv, omul firesc are aversiune faţă de sabatul care prevede „să nu faci nicio lucrare”, ci să intri în „odihna lui Dumnezeu”, nu a ta. Într-adevăr, omul caută și dorește odihna, dar nu acest fel de odihnă. El vrea să-și găsească odihnna în ceea ce face el pentru Dumnezeu, nu în ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el.[22] Lui nu îi place să i se spună „Eu vă voi da odihnă“[23] pentru că el vrea să intre în odihna propriilor lui merite, nu în odihna lui Dumnezeu, oferită fără merit, în dar, în Christos Iisus care a spus- „Eu vă voi da odihnă”. De aceea, în nebunia lui, omul a făcut chiar și din acceptarea odihnei lui Dumnezeu o faptă a lui însuș, pe baza căreia își atribuie merite și îi judecă pe alţii.

Cu frica în oase

O mântuire întemeiată pe „să faci“ sau „să nu faci“ este mult mai ușoară și mai de dorit pentru omul firesc decât mântuirea oferită în dar, prin harul care este în Christos Iisus. Un prieten cu educaţie superioară mă sfătuia, la un moment dat: „Așa este, dar să nu predici aceste lucruri, fiindcă ele îi vor predispune pe oameni la păcat.“ Ioan însă nu ia in considerare acest ’risc’ fiindcă Duhul Sfânt, care îl inspira, confirma că „oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţește, după cum El este curat“[24]. Adică nu numai că nu cineva care se încrede în harul lui Dumnezeu  nu păcătuiește ci mai mult, el se ’curăţește după cum El Insuș este curat’!

„Ba nu așa, ci omului trebuie să-i bagi frica în oase!“, mi-a spus un alt prieten. Ellen White, una dintre cele mai prolifice scriitoare ale epocii moderne, răspunde acestui argument astfel: „O supunere forţată faţă de voinţa Tatălui va produce caracterul unui rebel.“[25] Istoria a demonstrat acest lucru. În spatele unora dintre cele mai odioase crime împotriva umanităţii a stat tocmai acest fel de supunere forţată. Dumnezeu nu dorește ca omul să fie un robot care ’să facă’ sau ’să nu facă’ un anumit lucru. El dorește să discernem și, mai ales, să facem totul cu bucurie și de plăcere: „Fiule, dă-mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile mele.“[26]

Nu e prea puţin?

Un nou-născut a fost diagnosticat cu banalul icter postnatal provocat de funcţionarea anormală a ficatului. Doctorul i-a explicat mamei atât primejdia bolii netratate cât și tratamentul ușor și sigur. Era vorba doar de simpla expunere a nou-născutului la o lumină specială, care urma să ajute ficatul să lucreze din nou normal.

Mama, a ascultat cu atenţie apoi a întrebat îngrijorată: „Domnul doctor, nu credeţi că tratamentul este mult prea simplu? In faţa unei așa ameninţări, doar să expui copilul la o simplă lumină? Nu credeţi că boala necesită o intervenţie mult mai agresivă, niște medicamente foarte puternice, sau chirurgie sau chiar transplant de ficat? Nu te temi că, prin acest tratament așa de simplu, boala se va agrava și va duce în final la moartea copilului meu?“ „Nu“, i-a răspuns calm doctorul, „nu am de ce să mă tem de aceste produse ale imaginaţiei tale, fiindcă știu din experienţă că astfel de lucruri nu sunt adevărate. De fapt, tu nu ai o problemă cu boala sau cu tratamentul, tu ai o problemă cu doctorul. Tu nu ai încredere în mine. Te sfătuiesc să iei mâna de pe viaţa copilului și să-mi încredinţezi mie acestă viaţă ameninţată. Nu încerca să faci tu ceea ce numai doctorul poate face. Nici nu încerca să mă ajuţi, fiindcă ajutorul tău în acest caz nu va fi în favoarea copilului tău. Ai încredere în cunoștinţele mele și în îndelungata mea experienţă. Ai încredere in inima mea, fiindcă eu iubesc viaţa acestui copil ca pe viaţa mea. Milioane de copii au fost salvaţi prin același tratament, care nu a dat greș niciodată. Și copilul tău va fi salvat.“

Mama și-a ridicat privirea de la copil îngalbenit și și-a îndreptat-o spre faţa doctorului. Pe chipul acela jertfitor ea a descoperit compasiune, dragoste, hotărâre și siguranţă… Instinctiv, și-a întins mâinile și a așezat copilul în braţele deschise ale doctorului. Cu voce tremurândă și cu lacrimi în ochi i-a spus: „Doctore, tratează-l și salvează-l, te rog, pe copilul meu, cu Lumina de care ai vorbit!“