Marea atracţie a lumii virtuale vine tocmai din posibilitatea evadării pe care i-o oferă vizitatorului, care simte că acolo își poate ascunde identitatea, își poate satisface orice fantezie fără a suporta, adesea, vreo consecinţă. Posibilitatea ascunderii identităţii oferă sentimentul de libertate, dorinţă deloc rea în sine, până la urmă. Dar, este posibilă libertatea de acţiune fără nicio restricţie?
Bun sau rău?
De-a lungul istoriei, teoreticienii naturii umane au contribuit, în esenţă, la două perspective de interes pentru subiectul acestui articol. Perspectiva perfecţionistă asupra naturii umane afirmă că omul este bun în natura sa, dar mediul este nefavorabil. Perspectiva antitetică afirmă că omul este corupt în natura sa și de aceea are nevoie de anumite restricţii pentru a putea acţiona corespunzător. Este omul bun sau rău? Care este adevărul?
Dacă omul este bun în natura sa, atunci cum se face că, de-a lungul istoriei omenirii, răul a fost mai prezent decât binele (războaie, exploatarea semenilor etc.)? Biblia oferă o perspectivă destul de amplă și de credibilă asupra naturii umane și, în același timp, o descriere amănunţită a procesului căderii morale a acesteia. Cartea Genezei prezintă modul în care a pătruns răul în lumea noastră, prin alegerea omului. Conform Bibliei, încă din acel moment primul impuls al omului a fost spre rău. Mai târziu, regele David afirma în psalmul 51:5 „Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea.“ În evanghelii, Iisus Christos declara că omul este fundamental păcătos: „dacă voi, care sunteţi răi“[1]. Apostolul Pavel sublinia că omul este înclinat spre rău atunci când scria aceste cuvinte: „am dovedit că toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut și au ajuns ca niște netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar. […] Căci toţi au păcătuit și sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.“[2] Apostolul Ioan este, de asemenea, categoric în privinţa caracterului păcătos al omenirii: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și adevărul nu este în noi. […] Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și Cuvântul Lui nu este în noi.“[3] Prin urmare, toată Biblia întărește ideea că nu există nicio fiinţă umană care poate pretinde că nu este atinsă de păcat.
Dacă natura omului este fundamental păcătoasă, atunci în fiecare persoană există, ca potenţialitate, orice formă a răului (și ca gen, și ca grad). Acest fapt ar trebui să facă în așa fel ca fiecare fiinţă umană să-și conștientizeze înclinaţia de a comite răul, în mediul care ar favoriza acest lucru. Circumstanţele doar declanșează manifestarea sau rezonează cu răul existent în fiinţa umană. Omul are înclinaţia, predispoziţia, impulsul spre rău. Acest fapt pune în pericol însăși ideea de comunitate, de societate.
Reeducare, supunere…
Cum ar fi posibile existenţa și menţinerea societăţii umane în condiţiile în care fiecare dintre noi suntem fundamental răi? Este evidentă necesitatea existenţei unor reguli sau legi prin care pot fi reglementate relaţiile interumane, iar Dumnezeu a dat omului nou creat o lege a ascultării imediat după facerea lui. Legea ascultării era conţinută în interdicţia de a mânca din pomul cunoștinţei binelui și răului, poruncă ce a testat dispoziţia primei familii de a asculta de Dumnezeu. Era un test al maturităţii, a cărui instituire demonstrează nevoia de ordine, de disciplină, necesară chiar și într-o lume unde păcatul nu exista încă. Libertatea de alegere a fiinţei nou create presupunea și potenţialul de a alege răul, ceea ce s-a și întâmplat.
…sau naștere din nou?
Dacă așa au stat lucrurile înainte de căderea în păcat a primilor oameni, cu atât sunt ele mai valabile acum, când natura omului este una căzută, cu înclinaţii și tendinţe spre rău. În starea sa actuală, omul nu trebuie să cultive răul pentru a-l înfăptui. Conform Bibliei, răul nu este doar un mediu nepotrivit în care ne naștem. Răul este parte a naturii noastre din naștere. El este parte a codului nostru genetic. Dacă imediat după crearea sa omul putea să aleagă singur răul sau binele, în starea actuală omul nu poate să nu facă rău. Este nevoie de o putere din afara naturii umane pentru a-l ajuta pe om să aleagă binele. În discuţia Sa cu Nicodim, unul dintre membrii Sanhedrinului, Iisus Christos face distincţie între viaţa morală și viaţa spirituală. În ceea ce privește soteriologia, moralitatea nu este suficientă. Este nevoie de altceva. Acel altceva este nașterea din nou/de sus: „Adevărat, adevărat, își spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.“[4]
Nașterea din nou de care vorbește Iisus Christos nu este decât procesul de restaurare a fiinţei umane, care începe prin moartea răscumpărătoare a lui Iisus. Plata pentru păcat este moartea, dar Christos a luat locul nostru. Biblia nu uită să prezinte și etapele procesului de transformare efectivă a fiinţei umane: (1) Eliberarea de vina păcatului – este etapa iertării vinei păcatului; (2) Eliberarea din puterea păcatului – este etapa sfinţirii/transformării efective; (3) Eliberarea din natura păcatului – este etapa proslăvirii, momentul revenirii lui Iisus Christos, când Dumnezeu schimbă natura omului.
Dar tot ceea ce face Dumnezeu pentru fiinţa umană în procesul de restaurare nu anihilează rolul Legii Sale. Predica de pe Muntele Fericirilor reprezintă nu o anulare a legii, ci reafirmarea, reabilitarea și dezgroparea semnificaţiilor pierdute de-a lungul veacurilor. Regula oferită de Iisus, „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Proorocii”[5], nu reprezintă un ideal utopic, ci este un deziderat care are menirea de a stabili ordinea în viaţa individuală și socială. Această regulă poate fi împlinită în viaţa unei persoane prin autolimitare, astfel încât libertatea lui să nu-l afecteze negativ pe celălalt.
Vorbind despre vremea încheierii istoriei, Apocalipsa accentuează existenţa unui popor de sfinţi, care „păzesc poruncile lui Dumnezeu și au credinţa lui Isus“.[6] Este semnificativ faptul că Legea lui Dumnezeu nu este dar o etapă în procesul de reabilitare a fiinţei umane, ci este chiar fundamentul, pentru omenire și univers, al guvernării lui Dumnezeu.
