În mediile creștine de orice confesiune se vorbește foarte des astăzi despre o „criză a familiei”. Însă, în timp ce atenţia publică este acaparată de jocul multifaţetat al redefinirii familiei, alte aspecte care pot genera microseisme societale sunt ignorate nu doar pentru că sunt considerate „uzate moral”, ci și pentru că, de cele mai multe ori, avem impresia că ele sunt bine gestionate de la sine.

Un studiu efectuat anul acesta în Statele Unite de către American Culture & Faith Institute, sub conducerea reputatului cercetător statistician George Barna, a dezvăluit însă tendinţe îngrijorătoare și trecute cu vederea care se fac simţite în familiile americane. Iar dacă înţelegem principiile din spatele cifrelor, așa cum încuraja statisticianul menţionat în conferinţa Reach the World, unde a prezentat aceste situaţii, înţelegem și că americanii nu sunt singurii care se pot confrunta cu astfel de probleme.

Potrivit cercetării prezentate de Barna, în timp ce 58-70% dintre părinţi sunt de părere că este bine ca cei mici să ia parte la reuniuni ale familiei extinse, să participe la serviciile divine ale bisericii, să frecventeze expoziţii de artă și să fie familiarizaţi cu Biblia, în medie copiii lor petrec doar două ore pe săptămână implicaţi în aceste activităţi. În schimb, deși 33-43% dintre părinţi consideră că nu este benefic ca cei mici să fie expuși sau să ia parte la sporturi profesioniste, la știri televizate, la conţinut online sau la filmele din cinema, totuși, în medie, copiii lor își ocupă circa șapte ore pe zi cu aceste activităţi sau cu altele înrudite.

Acest conflict de valori dezvăluie ceea ce Barna reclamă drept o lipsă a intenţionalităţii în educaţie. Altfel spus, părinţii au tendinţa să subaprecieze influenţa pe care o are asupra copiilor perspectiva cu privire la lume a părinţilor.

Când spunem „perspectiva cu privire la lume”, cei mai mulţi dintre noi folosim expresia ca să subliniem faptul că un punct de vedere este influenţat de un anumit mod de a gândi care, la rândul lui, e rezultatul unei anumite experienţe sau al unei epoci istorice. Asta i-a dat oarecum o conotaţie negativă, fiindcă, atunci când suntem preocupaţi să aflăm adevărul, „perspectiva cu privire la lume” este văzută ca un obstacol în calea acestui obiectiv sau cel puţin ca o mască a adevărului de care trebuie să ţinem cont.

Însă dacă am reveni la semnificaţia originară a conceptului, bazându-ne pe descrierea făcută de Leo Aopstel, un ucenic al lui Rudolf Carnap – care a introdus ideea de weltanschauung –, am descoperi că această perspectivă cuprinde informaţii asumate despre lume, pe șase paliere mari:

  1. O explicaţie a lumii: Care sunt cauzele pentru care lumea este așa cum este și nu altfel?
  2. O anticipare, un răspuns la întrebarea: Spre ce ne îndreptăm?
  3. Un set de valori, conturate ca răspunsuri la întrebări etice, de tipul: Ce ar trebui să facem?
  4. O praxeologie, adică o teorie cu privire la acţiune: Cum ar trebui să ne atingem obiectivele?
  5. O epistemologie, altfel spus, o teorie a modului în care putem cunoaște ce este adevărat și ce nu este adevărat.
  6. O etiologie, adică o istorie a originii lumii.

Fie că sunt, fie că nu sunt conștienţi de acest lucru, părinţii le transmit copiilor încă din primii lor ani de viaţă informaţii pe toate aceste paliere. Și este foarte dificil, dacă nu imposibil, dată fiind complexitatea categoriilor de valori pe care le descriu, ca un părinte să îi transmită unui copil o cu totul altă perspectivă despre lume decât aceea pe care el însuși o nutrește. Sunt pur și simplu prea multe aspecte care ar trebui menţinute într-un echilibru paralel celui real, pentru ca părintele să zugrăvească un univers valoric paralel, în care să trăiască doar copilul lui, în timp ce el locuiește în altul. Mai devreme sau mai târziu, cel mic va sesiza inconsecvenţa și se va vedea nevoit să răspundă la ea.

Dacă unii părinţi încearcă să le aplice copiilor lor alte standarde valorice decât cele pe care și le aplică lor înșiși, există și părinţi care nu încearcă să aplice niciun fel de standard. Aceștia sunt părinţii care speră că sinceritatea cu care și-au asumat propriile principii se va transmite de la sine copiilor lor. Însă aceasta este o greșeală, spune Barna.

Copiii își formează propria viziune despre lume în jurul vârstei de 13 ani, însă, dacă nu sunt ghidaţi de părinţi, alegerile lor spirituale vor asimila, aproape automat, normele culturii în care trăiesc. Pentru părinţii creștini, acest mecanism ar trebui să fie o motivaţie suficientă pentru a-și asuma poziţia de lider al educaţiei copilului, fiindcă alternativa ar fi acceptarea ca societatea, care tinde să desconsidere practicarea creștinismului, să se ocupe de conturarea universului valoric al celui mic.

Însă, tot din perspectivă creștină, leadershipul nu se reduce la autoritate, prin urmare nu se traduce în a fi părintele cu mână de fier sau mai popularul părinte-elicopter, fiindcă perspectiva biblică asupra leadershipului este că acela care conduce oamenii trebuie să îi slujească („Oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.”).

Slujirea interesului copilului presupune, într-o primă instanţă, a recunoaște și a respecta alteritatea lui. Adică, a recunoaște că, deși părinţii l-au conceput, copilul este efectiv o altă persoană – diferită și de mama, și de tatăl lui – care are dreptul să aibă alte afinităţi, alte pasiuni și alte scopuri decât părinţii. Însă, în același timp, înseamnă a-i furniza copilului cele mai bune surse de dezvoltare spirituală. Perspectiva cu privire la lume se formează în timp ce părinţii cultivă o comunicare plină de sens în relaţia cu copiii lor.

Potrivit statisticilor invocate de cercetător, doar 4% dintre tinerii de 18-30 de ani și 7% dintre adulţii de 30-49 de ani au „o perspectivă biblică asupra vieţii”. Pe de altă parte, dacă ţinem cont de faptul că „doar 5% dintre părinţii care au copii de 5-15 ani se bazează pe Biblie în construirea perspectivei cu privire la lume”, înţelegem de ce George Barna avertiza că „trecem printr-o criză” a familiei și că, „dacă biserica nu se trezește [la realitate] și nu o rezolvă, creștinismul biblic, în Statele Unite, va avea de suferit”.

În rândul populaţiei generale americane, din 1972 și până în 2010, proporţia protestanţilor a scăzut fără întrerupere, de la 62% la 51%, apoi la 48% în prezent. Procentul adulţilor americani catolici s-a menţinut relativ constant, indică o analiză Pew a perioadei 1972-2010: în jurul a 25% (2012), însă în ultimii ani a scăzut la 21%. O treime dintre americanii născuţi în familii catolice și botezaţi în cadrul Bisericii Catolice au renunţat, în ultimii ani, la credinţa lor, ceea ce l-a făcut pe președintele Conferinţei Americane a Episcopilor Catolici, arhiepiscopul Timothy Dolan, să declare în 2014 că exodul romano-catolicilor americani este cea mai mare provocare pentru biserică. Procentul neafiliaţilor a crescut vizibil, de la 7%, în 1972, la 23%, în 2016, în SUA. Per total, neafiliaţii din punct de vedere religios numără 56 de milioane în rândul americanilor, în 44 de ani, adică 9 procente în 35 de ani. Mai important de observat este că procentul crește accelerat în ultima perioadă – 33 de milioane de noi neafiliaţi au apărut în ultimii 9 ani, ceea ce înseamnă o creștere de la 16 la 23%, adică de 7 procente în numai 9 ani. (Citește și: America tot mai neafiliată a votat un Congres creștin.)

Aceste statistici zugrăvesc imaginea unui mediu nu tocmai favorabil dezvoltării de la sine a unei culturi creștine. Însă lucrul acesta nu ar trebui să îi descurajeze pe părinţi ci, din contră să îi responsabilizeze să se ocupe cu o atenţie sportită de valorile pe care doresc să le cultive în copiii lor și să nu aștepte mai mult decât este adecvat de la instituţiile și comunităţile sociale în care îi integrează. Până la urmă, înainte ca biserica să aibă un cuvânt de spus în educaţia creștină a unui copil, biserica de acasă spune multe alte cuvinte. Aceasta este o veste bună.