Orice fiinţă umană, dacă își propune, poate să fie sculptorul propriului său creier.” (Santiago Ramon y Cajal, neurolog, laureat al Premiului Nobel în 1906)

Recent, un reportaj televizat prezenta cazurile nefericite ale unor românce care munciseră ca îngrijitoare ale unor bătrâni neputincioși, în Italia, și care sfârșiseră prin a fi internate la spitalul de boli nervoase de la Socola. Îngrijorător este că aceste cazuri apar frecvent și în număr mare, iar soluţionarea problemei încă nu se întrevede clar. Voi încerca, într-o serie de două articole, să contribui la clarificarea problemei, prin câteva date medicale relevante.

Date teoretice

Un sindrom este un set de simptome, de semne de boală, care apar împreună la diverse persoane și ajung să anunţe și să indice instalarea unei anumite maladii; maladia este, așadar, aceeași la acele persoane care manifestă acele semne combinate, chiar dacă evoluţia bolii diferă de la o persoană la alta, în funcţie de mulţi factori: zestre genetică, stil de viaţă, mod de gândire, suport moral, temperament, caracter, voinţă, inteligenţă, condiţii economice, sociale, familiale, igienice etc.

Sindromul de burnout (sau de ardere completă)” este denumirea relativ recentă (din anii 1970) a unor disfuncţii maladive care au existat dintotdeauna și vor mai exista; ele sunt consecinţa stresului celor ce desfășoară o activitate prea grea, prea solicitantă, iar stresul lor ocupaţional depășește limitele obișnuite: devine intens, continuu și prelungit, dincolo de puterile organismului de a se reechilibra. Și, deși denumirea este inspirată din lumea motoarelor, sugerând momentul fatal în care ele se „prăjesc” definitiv, în cazul oamenilor acest sindrom poate fi contracarat și, în cel mai fericit caz, poate fi prevenit, dacă luăm în serios simptomele care anunţă boala.

Unele studii identificau simptomele de burnout cu cele ale depresiei, adică: pierderea interesului pentru muncă, pentru orice activitate, chiar pentru a trăi, oboseală cronică pe fond de insomnie, stare mintală confuză, pesimism exacerbat, lipsa totală a bucuriei, a speranţei, a sensului vieţii, apatie, anorexie, tristeţe, gânduri „negre” etc.

Totuși, boala în sine caracterizată prin sindromul de burnout pare foarte diferită de depresie, mai ales în privinţa cauzelor acelor simptome de depresie. Să ne gândim că o depresie poate fi declanșată strict de factori psihologici și într-un timp mai scurt, în urma unei crize existenţiale, a unui șoc emoţional, a unei pierderi, a unei suferinţe, pe când sindromul de burnout se instalează treptat, pe fondul epuizării fizice și nervoase într-o activitate.

Aceste distincţii ne sunt sugerate într-o lucrare de specialitate despre sindromul de burnout ocupaţional, apărută pentru prima dată în România, anul acesta; autoarele, Valeria Herdea și Ileana Brînză, sunt medici de familie care s-au confruntat în practică adesea cu problemele teoretizate și și-au propus să aducă mai multă lumină asupra lor și să propună soluţii.[1] Astfel, lucrarea prezintă și o abordare clinică aplicată, analizează cauzele și manifestările sindromului de burnout ocupaţional în sistemul medical și propune multiple variante de prevenţie și de terapie.

Cauze ale sindromului de burnout ocupaţional

Iată un scurt interviu televizat, în cadrul unui reportaj despre miile de românce care pleacă în străinătate ca îngrijitoare de bătrâni, pentru a-și întreţine familia din ţară, cu un venit care le-ar fi imposibil de realizat aici:

Femeie: Suntem foarte bucuroase că știm că, peste o lună, venim cu bani, și cu bani frumoși. La noi, la România, nu e.

Reporter: Cât e de greu când plecaţi de acasă, de fiecare dată?
Femeie: Nu e ușor, dar ne bucurăm că câștigăm un ban cinstit și, când ne ducem acasă, ne ducem bucuroase că realizăm ceva acasă: că se vede ceva după noi.”

La o primă evaluare, după concluzia că statul nostru falimentar și falimentat este sursa primară a acestor fenomene tragice, motivaţiile și intenţiile de tipul celor citate anterior par de bun simţ; este chiar lăudabil să-ţi întreţii copiii, care, altfel, nu ar avea nici cum să meargă la școală, sau soţul, care este șomer și/sau bolnav, sau părinţii bătrâni și sărmani. Nu motivaţiile sau intenţiile reprezintă problema, ci lipsa de luciditate în cântărirea resurselor personale implicate. Resursele care ar trebui luate în calcul se referă la rezistenţa fizică (tonus, forţă musculară, nevoia de somn și hrană, sănătate, puterea de muncă susţinută etc.), dar și la rezistenţa psihică (stres, izolare, convieţuirea printre necunoscuţi, lipsa experienţei, depărtarea de cei dragi, singurătate, șoc lingvistic, șoc cultural, hărţuire, nedreptăţire, tratament umilitor, pericole de accidente și ameninţări ale vieţii, criminalitate etc.). Toate aceste lipsuri în resursele cu care aceste persoane ar trebui să plece echipate se transformă în tot atâtea cauze de declanșare a sindromului de burnout.

Dacă urmărim relatările persoanelor „păţite”, înţelegem cu amărăciune și milă de ce atât de frecvent apar clacări psihice ale acestor conaţionale care părăsesc ţara pentru un trai mai bun. Ele au speranţe și visuri ce sunt cât se poate de îndreptăţite, numai că, așa cum arată și reportajele menţionate, nu-și măsoară bine puterile de a îndura totul. Se lansează în necunoscut fără să-și cunoască drepturile sau să lupte pentru ele, fără să se asocieze pentru a-și impune punctul de vedere și a se sprijini unele pe altele, fără a viza un contract de muncă onest. Este ca și cum ar pleca într-o expediţie pe munte încălţate cu papuci sau ca și cum s-ar arunca în valuri sperând că vor învăţa pe loc să înoate.

Jurnaliștii care s-au ocupat de aceste cazuri nefericite sugerează că persoanele în cauză ar trebui să se preţuiască mai mult pe ele însele, să își negocieze mai corect serviciile și să apeleze la autorităţi și la legi pentru a-și apăra drepturile, mai ales că pot beneficia de asistenţă de specialitate. Iată ce ni se spune: „Asistenţa este integral în limba română, venind astfel în ajutorul româncelor care sunt de puţin timp în Peninsulă şi nu cunosc anumite lucruri sau termeni specifici. (…) Multe femei sunt înşelate de către angajatori, nu-şi cunosc drepturile şi nu ştiu la cine să se adreseze. Toate cazurile sunt aparte. Toate sunt speciale în felul lor. Toate vin cu diferite probleme de acasă. (…) Din păcate, însoţitoarele de bătrâni, badantele, nu ştiu de existenţa unui sindicat sau de utilităţile pe care le pot obţine printr-un sindicat.”

Să mai precizăm că sindromul de burnout ocupaţional nu se manifestă numai la persoane care au o ocupaţie foarte solicitantă, un loc de muncă sau mai multe, în paralel, ci și la persoane care sunt casnice, dar care muncesc în gospodărie sau în îngrijirea copiilor, bătrânilor, a unor rude cu dizabilităţi și care se epuizează fizic, nervos sau atât fizic, cât și nervos. Este o stare de înapoiere, de multiple lipsuri, poate și de exploatare de către alţii, asemănătoare stării de sclav din trecutul întunecat al omenirii, cu toate că trăim în mileniul al treilea. Să nu uităm că ruralul românesc are și astăzi adevărate enclave de sărăcie structurală, aceea din care victimele nu pot ieși singure, oricâte eforturi ar depune.

Strategii personale de autosalvare

Problemele specifice sindromului de burnout ajung, așa cum menţionează specialiștii, până la confuzie cu privire la propria identitate, la scopul propriei existenţe, pe lângă scăderea imunităţii, moarte accelerată a neuronilor, pierderi de memorie și afectarea gândirii, atenţiei, concentrării.

Totuși, sindromul se instalează lent, ceea ce prezintă avantajul că poate fi identificat și contracarat, spun specialiștii: „Manifestările apar insidios, pacientul trecând prin diverse stadii clinice, unele ușor de identificat, altele dificil sau deloc observate. Fiecare etapă solicită intervenţii specializate, adaptate pacientului și etapei pe care acesta o traversează. Majoritar, tipurile de intervenţii se pot grupa în: a) strategii personale; b) strategii profesioniste.”[2]

Autoarele menţionate propun anumite strategii pe care o persoană supusă la un stres intens, continuu și prelungit în timp le poate adopta, din mers, dacă este dispusă să-și recunoască problema și să schimbe ceea ce depinde de ea.

Autoconștientizarea se numără printre strategiile personale; aceasta presupune ca persoana în cauză să încerce să-și cunoască și să-și admită limitele, slăbiciunile, lipsurile, alături de posibilităţi și avantaje. Este cu totul altceva decât axarea pe interese și va modifica inclusiv modul de a privi interesele, mai ales pe cele pe termen lung (conservarea sănătăţii, posibilitatea de a trăi printre cei dragi, șansa la mulţumirea de sine, crearea a ceva durabil etc.). Autoconștientizarea presupune o mai bună cunoaștere a propriei persoane, a valorilor și standardelor care să ne traseze drumul în viaţă, dezvoltarea personală, echilibrul interior, disciplina intelectuală și emoţională.

Reprioritizarea activităţilor și managementul timpului constituie o altă strategie; ea presupune o cântărire a tuturor activităţilor la locul de muncă și reașezarea lor în funcţie de două mari criterii: importanţa lor și urgenţa lor. Autoarele amintesc despre celebra matrice de raţionalizare a timpului și a activităţilor creată de Dwight Eisenhower (general și președinte american). Ea cuprinde o împărţire în patru cadrane a activităţilor și acţiunilor cotidiene.

  • Primul cuprinde activităţile urgente și importante;

  • al doilea, activităţi importante, dar nu urgente;

  • al treilea cadran, activităţi urgente, dar nu importante;

  • iar ultimul, activităţi nici urgente, nici importante.

I. URGENT ȘI IMPORTANT

– PROBLEME PRESANTE

– CRIZE

– TERMENE-LIMITĂ

– PROIECTE ETAPIZATE

ACŢIUNI PENTRU EVENIMENTE CALENDARISTICE

II. IMPORTANT ȘI NU URGENT

– ŢELURI, VISURI, IDEALURI

– CONSTRUIRE ȘI CULTIVARE DE RELAŢII

– PLANIFICARE, PROGNOZĂ

– PREGĂTIRI ȘI PREVENIRI

– DEZVOLTARE PERSONALĂ

III. URGENT ȘI NEIMPORTANT

– RAPOARTE

– PLĂŢI FACTURI, TAXE ETC.

– REZERVĂRI LOCURI, BILETE

– ÎNTÂLNIRI DE LUCRU

– ANUNŢURI

IV. NICI IMPORTANT, NICI URGENT

– JOCURI

– VIZIONĂRI IRELEVANTE DE PROGRAME TV, SITE-URI

– CONVORBIRI DE DUZINĂ

– RELAXARE EXCESIVĂ

– PAUZE SAU LÂNCEZIRE ÎN FINALIZAREA UNOR ACŢIUNI

Cadranul cu activităţile urgente și importante trebuie abordat mai întâi, iar cel cu cele neimportante și neurgente trebuie eliminat, pur și simplu, ceea ce ajută la câștigarea unui timp preţios, adesea. De asemenea, activităţile urgente, dar neimportante ar trebui, pe cât posibil, să fie delegate altora, unor ajutoare care ar putea degreva ziua de muncă, într-o anumită măsură. Iar activităţile importante, dar care nu sunt urgente pot fi amânate, însă nu la nesfârșit, deoarece aici se regăsesc cele care dau valoarea și sensul vieţii (sănătatea, fericirea, întreţinerea bunelor relaţii familiale, de prietenie, colegiale, relaxarea, statutul economic bun, realizarea unor visuri, împlinirea unor vocaţii, creaţia, plăcerea artistică, bucuria unor descoperiri, unor călătorii etc.)

Schimbarea stilului de viaţă este o altă strategie preţioasă, care poate opri chiar și procesul distructiv al celulei nervoase; ea presupune introducerea unor noi deprinderi și renunţarea la unele vechi, mai ales când cele vechi tind către adicţii și vicii (fumat, consum de alcool, droguri, anumite medicamente etc.); de asemenea, se recomandă reducerea cu două ore pe zi a perioadei în care se stă așezat pe un scaun și introducerea unei jumătăţi de oră de sport sau plimbare alertă; modificarea alimentaţiei poate aduce un mare ajutor unui organism epuizat, atunci când se respectă anumite reguli de combinare a alimentelor.

În articolul viitor, voi detalia strategiile de prevenire și de combatere a sindromului de burnout, un fenomen negativ care tinde, altminteri, să se extindă întocmai ca un foc ce arde și pustiește ceea ce întâlnește în cale.

Footnotes
[1]„Dr. Valeria Herdea și dr. Ileana Brînză, Sindromul de burnout, București, Digital Media Market, 2018.”
[2]„Dr. Valeria Herdea și dr. Ileana Brînză, op. cit., p. 95-101, 128.”

„Dr. Valeria Herdea și dr. Ileana Brînză, Sindromul de burnout, București, Digital Media Market, 2018.”
„Dr. Valeria Herdea și dr. Ileana Brînză, op. cit., p. 95-101, 128.”
SURSĂ:Semnele timpului, octombrie 2018, ediție tipărită
Corina Matei
Corina Matei, doctor în Filosofie al Universității din București, este conferențiar la Universitatea „Titu Maiorescu” și jurnalist creștin. Pe lângă activitatea de la Semnele timpului, realizează emisiunea „Convorbiri de seară” la Speranța TV și susține rubrica „Alice în Țara Mirărilor” a revistei online Femei de 10. Este autoarea cărților: Ordinea și dezordinea simbolurilor, Morală, educație, comunicare în era focului rece, Postmodernity’s Fugitive Truths.