Între sutele de interviuri pe care le-am realizat până acum, acesta este singurul în care invitatul, dr. Ana Lucrecia Salazar Rodriguez, a fost cândva luptător – într-o grupare revoluţionară marxistă.

Începând din studenţie, ea a luptat cu arma în mână timp de 15 ani împotriva juntei guatemaleze, militând pentru o viaţă mai bună, dar fiind mereu la o clipă de moarte. După încă 15 ani a fost nevoie de o altă studentă, propria ei fiică, pentru a-i arăta drumul către credinţa creștină. Această revoluţie pașnică s-a petrecut la Universitatea Montemorelos, din Mexic, unde a fost filmat interviul. Dr. Salazar conduce Departamentul de Psihologie și contribuie de asemenea la educaţia creștină în Guatemala.

Aţi crescut în Guatemala, în vremuri foarte grele. Când eraţi studentă, aţi fost atrasă în mișcarea revoluţionară. Ce a însemnat acest lucru?

Îmi e greu să vorbesc despre asta. Acum, după mulţi ani, înţeleg că doar prin ocrotirea lui Dumnezeu mai sunt în viaţă. Mulţi din jurul meu au fost uciși, torturaţi. Eu sunt dintre cei care au reușit să fugă din ţară.

Era multă sărăcie și nedreptate în ţara mea. Eram studenţi. Aveam vreo 20 de ani. Eram idealiști, aveam multe idei. Ne-am întrebat ce facem cu viaţa noastră, ce facem pentru alţii. Am început să ne implicăm în mișcarea revoluţionară. La început, ne-am bucurat să participăm și să simţim că facem ceva pentru a schimba situaţia poporului, în special a indigenilor din Guatemala, care trăiau în condiţii îngrozitoare.

Am crezut că, dacă reușim să răsturnăm guvernul, putem schimba viaţa oamenilor.

Când ești tânăr, crezi că poţi face orice, fără să ţi se întâmple nimic.

Mișcarea studenţească era de orientare marxistă, nu-i așa?

Da. Credeam că, îmbrăţișând socialismul, putem schimba situaţia. Aveam exemplul Cubei, care ne-a dat și nouă mult curaj. Eram un grup de vreo 35 de persoane care ne-am implicat în această mișcare. Studiam în facultăţi religioase. Teologia eliberării avea un impact puternic în viaţa noastră. Aveam 20 de ani când am început colaborarea cu ele. A trebuit să plec când aveam 35.

Nu era permisă o opoziţie politică deschisă, nu-i așa? Singura cale prin care puteaţi înfrunta sistemul erau activităţile de gherilă.

Exact! Acţionam în ilegalitate, luptând prin violenţă împotriva autorităţilor. Era singura cale prin care puteam schimba situaţia. Trebuia să trăim o viaţă dublă pentru a ne proteja pe noi și familia. Dimineaţa eram în acţiuni, alături de colegii mei din această mișcare, iar seara mă duceam la universitate. Studiam psihologia. Nimeni, nici părinţii mei, nu știau că eu trăiesc o viaţă dublă. Luptam din răsputeri să distrugem guvernul.

Însă în decursul celor 10-15 ani, mulţi dintre colegii mei au fost prinși, au fost uciși. Pentru a ne proteja, uneori nu puteam nici să ieșim din casă. Trebuia să lucrăm în interior, să ne întâlnim doar noaptea. A fost o viaţă foarte dură.

Se vede că niciunul dintre cei capturaţi de autorităţi nu a divulgat numele celorlalţi.

Asta era și problema. Pentru că ne cunoșteam și ne știam numele, adresele, era foarte periculos. Însă aveam un angajament: nimeni să nu fie prins viu. Știam că trebuie să ne omorâm înainte ca poliţia sau armata să ne prindă.

Ca să-i protejaţi pe ceilalţi.

Da. Știam lucrul acesta. Dacă eram forţată să vorbesc, aș fi putut da nume. Astfel întreaga reţea ar fi fost deconspirată. Regula era aceeași pentru toţi. Îmi amintesc că noaptea dormeam cu arma sub pernă. Iar fiica mea…

Eraţi deja căsătorită?!

Am început să iau parte la această mișcare împreună cu soţul meu. Însă el și-a dat seama că nu aveam sorţi de izbândă. A venit și mi-a zis că trebuie să plecăm, căci altfel aveam să murim acolo. Ne-am înscris pentru niște burse în Franţa. Eu am primit o bursă la Sorbona, iar el, Școala de Înalte Studii din Paris. El a plecat primul. Eu am rămas și n-am vrut să mai plec la Paris. Simţeam că prima mea responsabilitate era faţă de ţara mea. A fost prima decizie dificilă pe care a trebuit s-o iau. Am rupt căsătoria și am rămas cu fiica mea. I-am spus soţului meu că îmi pare rău, dar e mai important pentru mine să rămân în acea mișcare.

A trebuit să mă mut din casa în care locuiam. Prietenii și părinţii mei m-au crezut nebună. Nu înţelegeau de ce nu plec la Sorbona. S-au gândit că trebuie că nu sunt în toate minţile. A trebuit să mă despart de sora mea, de fraţii mei, de toată lumea.

Noaptea, dormeam cu fiica mea. Avea vreo cinci ani. Aveam arma sub pernă. Eram îmbrăcate și fiica mea mă întreba: „De ce trebuie să dorm cu rochia pe mine? De ce nu pot să-mi pun pijamalele?” Îi spuneam: „S-ar putea să fie nevoie să plecăm în orice moment. Acum culcă-te!”

Ţineam arma sub pernă. Știam că, dacă observ că vine cineva în casa mea, urma să o ucid întâi pe fiica mea și apoi să mă omor pe mine. Știam clar lucrul acesta. E uimitor că n-am păţit nimic. Tatăl meu ne proteja. Locuiam foarte aproape de casa familiei mele. Nimeni nu se gândea că eu eram implicată în această mișcare.

Însă a venit momentul când a trebuit să plecăm. Tata mi-a spus: „Cred că e foarte periculos să mai stai aici. Cineva mi-a spus că ai fi pe lista celor implicaţi în mișcarea revoluţionară. Nu mai ai mult timp.”

A crezut că sunteţi implicată?! Sau doar că sunteţi pe listă, dar că nu e adevărat?

N-a crezut că e adevărat. După o vreme, când și-a dat seama, tata mi-a zis: „Nu-mi vine să cred că tu faci așa ceva. Îmi afectezi situaţia politică. Îţi pui viaţa ta și a fiicei tale în pericol. De ce faci asta?!”

A trebuit să-i spun adevărul. I-am dat toate cărţile mele. Ţin minte că tata le citea. A ajuns să-și schimbe perspectiva. Nu înţelesese că discriminarea rasială era atât de puternică în Guatemala. Acesta era unul dintre obiectivele pentru care lupta mișcarea noastră. Doream să le oferim o viaţă mai bună indigenilor.

Într-o noapte a trebuit să plec și m-am refugiat în Belize. Dar nu am vrut să trăiesc o viaţă de refugiat. Mi-am găsit un serviciu și am început să lucrez. Nu știam o boabă de engleză și nu-mi plăcea, deoarece era limba…

Era limba imperialiștilor!

Exact. Însă, în Belize, se vorbea engleza britanică și mi-a plăcut accentul. Am decis s-o învăţ ca să supravieţuiesc. Am început să lucrez în locuri unde nu eram nevoită să vorbesc. Eram contabilă. N-ai nevoie de limbă când lucrezi cu cifre.

Trecuseră cam 18 ani de când ne duseserăm acolo. Într-o seară, fiica mea, pe care ar fi urmat s-o ucid dacă s-ar fi întâmplat ceva, a venit acasă udă toată. „Ce s-a întâmplat? Nu plouă. De ce ești udă?” „M-am botezat în Biserica Adventistă”, mi-a răspuns.

Îmi imaginez că habar n-aveaţi…

Habar n-aveam ce însemna „adventist”. De când mă înrolasem în mișcare nu credeam în Dumnezeu, nu credeam în religie, nu credeam în nimic. Cum putea să existe un Dumnezeu care să permită atâta sărăcie, moarte?!

…nedreptate…

Așa e. Mi-am zis că nu există Dumnezeu. Nu voiam să aud nimic despre Dumnezeu. Când mi-a spus, am întrebat-o: „De ce nu mi-ai spus?!” „Dacă îţi spuneam, nu mă lăsai să mă botez. Știi ceva? Ţine astea!” Mi-a pus în mână toate bijuteriile și mi-a spus „Nu le mai port.” Am fost total șocată. Nu am fost în stare să spun nimic.

N-am vrut să mai vorbesc deloc cu ea. Eram foarte supărată că nu îmi spusese nimic. După aceea, am observat cum și-a schimbat viaţa. Nu mai ieșea în oraș noaptea. Sâmbăta mergea la biserică, iar seara venea acasă cu prietenii. Cântau, apoi mâncau diverse mâncăruri pe care nu le cunoșteam. Dar vedeam că se poartă bine și trăiește sănătos.

Eraţi mulţumită de asta?

Cum să nu?! Nu mai aveam nicio grijă pentru ea. După vreo șase luni, mi-a spus: „Știi, mama, vreau să urmez medicina la Universitatea Montemorelos.” I-am spus: „Nici nu știu unde mai e și asta. Doar voiai să te faci ingineră, ca tatăl tău.” Mi-a răspuns: „Vreau să mă fac medic. Pastorul bisericii îmi scrie recomandarea. El mă ajută și mă duc studentă la Montemorelos.” Nici nu m-a întrebat dacă sunt de acord. Era foarte hotărâtă.

A luat singură decizia.

Tatăl ei locuia atunci chiar în Mexic. Ea mi-a spus că o să-și sune tatăl ca să o ajute cu banii pentru studii. Când și-a sunat tatăl, el i-a spus: „Știi ceva?! Bunicii mei au fost adventiști. Tatăl și mama mea au mers mulţi ani la biserica adventistă.”

Incredibil! Nu avuseserăţi nicio idee de asta!

Fiica mea l-a întrebat cum se întâmplase. În Guatemala, bunicul alesese să vândă haine și mergea prin toată Guatemala să-și vândă produsele și oferea și Biblii. El era foarte pasionat de lucrul acesta și nu a dat suficientă atenţie familiei, care a dezvoltat resentimente faţă de el. Pentru el, cel mai important lucru era să fie adventist și să împartă Biblii, neglijându-și familia. Astfel, membrii familiei lui n-au mai vrut să știe nimic de adventiști.

Tatăl ei i-a spus: „E foarte bine! Mă duc până la Montemorelos și apoi mai vorbim.” Cred că a venit aici, la universitate, și apoi m-a sunat: „Am fost acolo. E ca un liceu cu internat. E bine. Cred că o să-i placă.” I-a finanţat studiile și ea a venit ca studentă aici, la Montemorelos.

Și cum a fost?

După un timp m-a sunat și mi-a spus: „Mama, ce-ar fi să vii și tu și să te înscrii la un masterat aici?” I-am spus că n-am de ce să vin. Am casa mea, serviciul meu. Lucram pentru ONU, la programul de dezvoltare din Belize. Eram foarte fericită acolo. Nu-mi doream altceva. Îi ajutam pe oameni, făceam programe comunitare. Am întrebat-o pe șefa mea și mi-a spus: „Ai putea încerca. Organizaţia Statelor Americane deschide un birou în Belize și oferă burse foarte bune, dar numai pentru masterat, nu pentru licenţe.” Acolo era o persoană foarte amabilă, care mi-a dat multe informaţii. Mi-au acordat bursa și la 1 august am venit la Montemorelos.

Cu cât timp în urmă?

Cred că era în 1998. Am venit aici și a fost un șoc pentru mine. Doar dragostea pentru fiica mea m-a făcut să rămân. Când am ajuns era vineri. Ea mi-a spus că o să mergem la biserică, la biserica mare pe care o avem aici. Când am intrat, am văzut că era aproape întuneric. Oamenii se rugau pe genunchi. Nu mi-a venit să cred. La cine se roagă oamenii aceștia?! Mi-am jurat că n-o să le accept credinţa. I-am spus că eu o să plec. Mi-a spus să am răbdare, că biserica face parte din viaţa universitară. Eu lucram de luni până duminică, nu mă odihneam nici sâmbăta.

Însă ea era foarte hotărâtă. Nu deschidea televizorul, închidea calculatorul și îmi spunea: „Trebuie să te odihnești sâmbăta, pentru că e ziua în care Dumnezeu vrea ca toţi să ne odihnim.” I-am spus că nu cred. Mi-a zis că scrie în Biblie. Între timp am mers mai departe cu programul de masterat.

V-a plăcut? V-a împlinit așteptările din punct de vedere academic?

Da, sigur, la nivel academic. Însă pentru mine era ciudat. Era un doctor în cercetare foarte bun, care ne preda. Venise din Costa Rica. Ne vorbea despre Biblie o jumătate de oră înainte de curs. Mă gândeam: Cum e posibil ca un om așa de inteligent să ne vorbească despre îngeri și alte lucruri care mie mi se păreau de domeniul fanteziei?!

Mi-a fost foarte greu să accept.

Într-o zi, am decis să fac o cercetare în drepturile omului. Mi-a spus că e un subiect care nu se pretează la evaluări precise… Nu m-a susţinut să fac acea cercetare. M-am cam supărat și i-am povestit altui doctor care era prieten apropiat de-al lui.

După aceea a venit și mi-a explicat că nu vrea să fiu dezamăgită de adventiști și de universitate. Mi-a mai spus: „Dacă vrei, pot să-ţi vorbesc despre misiunea noastră și scopurile pe care le avem ca biserică.” N-am putut să-l refuz, pentru că era un profesor foarte prestigios. N-am avut curajul să-i spun că nu vreau să știu nimic despre biserică sau despre adventiști. Dacă tot mă aflam aici la universitate, trebuia să aflu. Mi-a spus că va veni în fiecare sâmbătă după-amiază să discute cu mine, să-mi răspundă la întrebări și la îndoielile pe care le aveam despre credinţă. Când a venit, i-am spus că nu cred în Dumnezeu, nu cred în îngeri, nu cred în demoni.

Nimic supranatural…

Credeam doar în lucrurile care existau în această lume. Aveam o concepţie umanistă. Mi-a spus că îmi răspunde la întrebări, dar să-i aduc o Biblie. I-am spus: „Scuze, doctore, dar n-am Biblie. N-am avut și n-am citit Biblia niciodată.” Mi-a promis că-mi va aduce una data viitoare. A venit și mi-a vorbit despre Biblie.

Nu vă pot spune în care moment am început să cred în Dumnezeu. E un proces. Nu e ceva ce se întâmplă peste noapte. E un întreg proces. M-am tot gândit și am analizat. Îi studiam pe oamenii din jurul meu. Ce faci ca necreștin într-un mediu adventist? Îi studiezi pe oamenii din jur, pentru că vrei să vezi dacă ce spun chiar fac.

Și cum a fost? Era armonie între vorbe și fapte?

Am avut colegi de grupă foarte buni, foarte credincioși și integri. Mi-a prins foarte bine.

În scurt timp, aţi simţit cum începeţi să aveţi credinţă…

Nu e ușor să vorbim despre credinţă. Când n-ai credinţă, crezi că e ceva ce va veni brusc în mintea ta — într-o zi te vei trezi că ai credinţă. Dar credinţa nu va veni deodată, ci trebuie să te gândești, să citești, să observi, să analizezi. Atunci vei avea credinţă.

În acel moment am înţeles că trebuie să ascult mai mult. Într-o zi, când mergeam cu fiica mea la biserică, stăteam lângă ea și, ca psiholog, la tot ce spunea pastorul, eu îmi spuneam că nu e așa. Îi explicam și ei de ce nu are dreptate. La un moment dat, mi-a spus: „Știi ceva, mamă? Vreau să închizi gura și să-ţi deschizi inima. Altfel, Duhul Sfânt nu va putea ajunge la tine.” M-am gândit că mai bine o ascult. Era convingătoare. Am decis să nu mai deschid gura, ci doar să ascult. Cred că asta m-a ajutat mult. Nu mai argumentam, nu mai criticam, ci doar ascultam. Cred că, în felul acesta, Duhul Sfânt coboară în viaţa noastră treptat.

În doi ani am terminat programul de masterat, iar cu al treilea an de bursă am început doctoratul. Dar apoi nu mai aveam bani. Nu mi-a rămas decât să mă întorc în Belize.

Trebuia să lucrez doi ani în ţara mea. Când m-am dus în Belize, m-am simţit total abandonată. N-aveam serviciu, nu știam cum să-mi termin doctoratul. N-aveam nicio speranţă. Îmi amintesc că m-am pus pe genunchi, cred că pentru prima oară. Am spus: „Doamne, Te rog să mă ajuţi. Sunt aici. Nu știu ce să fac. Nu știu ce mă așteaptă în viitor. Te rog să-mi spui ce să fac. Trebuie să mă călăuzești. Dacă îmi schimb viaţa pentru Tine, trebuie să faci ceva, pentru că eu nu mai pot singură.”

Aţi ajuns la punctul de rupere…

Ziua următoare m-am dus să-mi vizitez colegii de la ONU. Una dintre colege mi-a spus că pot lua un credit cu ipotecă. Mi-a spus despre o bancă de unde puteam lua un împrumut pentru studii. M-am dus acolo. Ca o coincidenţă, una dintre prietenele mele cele mai bune se ocupa de acel program. În două săptămâni am primit 10.000 de dolari ca să mă întorc la Montemorelos și să-mi termin doctoratul. Cred că Dumnezeu mi-a deschis toate ușile. De atunci am știut că- Dumnezeu a început să-mi călăuzească viaţa.

M-am simţit foarte liniștită. Înainte credeam că totul stă pe umerii mei. După ce mi-am pus viaţa în mâinile Domnului, m-am simţit eliberată. De-acum înainte, Dumnezeu îmi va conduce viaţa. Nu trebuia să mă mai zbat singură. A fost prima oară când mi-am pus viaţa în mâinile Lui.

Până acum, El nu m-a dezamăgit niciodată.

Puteţi urmări interviul complet la http://www.sperantatv.ro/web/punctul-de-plecare-ana-lucrecia-salazar-21-10-2017/