Mii de nume de străzi schimbate, pentru că făceau referire la sfinţi creștini, preoţi catolici obligaţi să se căsătorească, Iisus Christos descris ca revoluţionar – sunt câteva dintre detaliile stupefiante ale Revoluţiei Franceze din 1789.
Atacul împotriva autorităţii Bisericii Catolice și, mai ales, asaltul statului francez împotriva religiei creștine – fapt nemaiîntâlnit din perioada Imperiului Roman – au transformat Revoluţia Franceză (1789-1799) într-unul dintre momentele majore ale istoriei creștinismului. Desigur, cauzele principale ale revoluţiei nu au fost de natură religioasă. Franţa anului 1789 se afla în pragul falimentului din cauza implicării sale în Revoluţia Americană, dar și a unei conduceri defi ciente care favoriza opulenţa claselor sociale superioare. Începută ca mișcare de reformă politică și socială, Revoluţia a cunoscut rapid o mutaţie de la atitudini anticlericale la o politică anticreștină, până acolo încât se părea că religia lui Christos a ajuns la marginea propriului mormânt.
Fiica Iluminismului
Revoluţia Franceză a fost numită de istorici „fiica Iluminismului“. Gânditori precum Jean Jacques Rousseau, Voltaire, Montesquieu și Diderot s-au numărat printre cei care au anticipat mișcarea revoluţionară printr-o critică severă a ordinii sociale, a unui regim învechit, bazat pe norme și ierarhii care nu mai corespundeau spiritului vremii. Dat fiind că Vechiul Regim însemnase o alianţă puternică între Biserică și monarhie, nu este de mirare că atacurile filosofilor iluminiști au vizat în bună măsură și Biserica. Rousseau, de pildă, îi acuzase pe creștini de ipocrizie, argumentând că, după ce au preluat puterea în Imperiul Roman, au renunţat la discursul despre Împărăţia spirituală (care va veni) pentru a instaura „cel mai violent despotism în lumea aceasta“.[1] Desigur, argumentele nu i-au lipsit, istoria Franţei oferind exemplele războaielor religioase și ale unor evenimente sângeroase precum „Noaptea Sfântului Bartolomeu“. „În general, anticlericalismul a fost un ingredient major al gândirii iluministe“[2] – susţine E. J. Wilson. Și nu numai Biserica, ci și Biblia a fost criticată, Voltaire fiind cea mai sonoră voce care „a luptat împotriva ei, a atacat-o, a ridiculizat-o“.[3]
Anticlericalismul iluminist a fost justificat chiar de sistemul ecleziastic francez. Clerul catolic domina peisajul religios al vremii, beneficiind de numeroase avantaje economice, precum și de influenţă politică. În 1789, toţi episcopii catolici proveneau din familii aristocrate și nici măcar nu locuiau în diocezele lor, acestea fiind păstorite prin reprezentanţi. Inegalităţile impuse prin ierarhia ecleziastică stârniseră nemulţumiri în rândul clerului inferior, aceștia acuzându-și superiorii că acaparează mare parte din veniturile Bisericii. Nu este de mirare că, în vacarmul revoluţiei, mulţi dintre clericii inferiori s-au alăturat revoluţionarilor, întrucât doreau o Biserică mai democratică, în care accesul spre poziţiile ierarhice superioare să depindă de seriozitate, muncă și talent, și nu de „accidente“ precum nașterea într-o familie nobiliară.
„French Cancan“ la Notre Dame
Biserica Catolică a primit în anii revoluţiei o serie de lovituri puternice, comparabile prin forţă cu acelea din perioada Reformei protestante. În noiembrie 1789, Adunarea Naţională i-a confiscat proprietăţile, acestea fiind vândute ţăranilor, burgheziei și chiar unora dintre nobili. La începutul anului următor, au fost desfiinţate mănăstirile, iar câteva luni mai târziu a fost promulgată „Constituţia civilă a clerului“ prin care s-a redus numărul episcopilor și s a decis alegerea acestora și a preoţilor de către cetăţenii francezi, la fel cum erau aleși funcţionarii publici. Papei nu îi rămânea decât să ia cunoștinţă de alegerea naţiunii (o lovitură grea pentru autoritatea pontificală!). Mai mult, clericii trebuiau să jure loialitate statului francez. Au urmat și alte măsuri, halucinante pentru epoca respectivă: au fost interzise procesiunile religioase, au fost scoase crucifixele din biserici, iar preoţii au primit dreptul de a se căsători (unii fiind chiar obligaţi să facă acest pas). S-a instituit chiar și un nou calendar potrivit căruia „săptămâna“ era de 10 zile. Adoptat în 1793, calendarul a fost păstrat până în 1804. Duminica a fost desfiinţată astfel ca zi de odihnă, iar sărbătorile închinate sfinţilor catolici au fost înlocuite cu zile dedicate unor patrioţi sau martiri ai revoluţiei.
Anii revoluţiei, dar mai ales perioada cunoscută ca „Regimul Terorii“ (din toamna lui 1793 până în vara lui 1794), au cunoscut eforturi serioase de descreștinare a Franţei. Unii dintre liderii revoluţionari au dorit să înlocuiască „superstiţiile“ creștine cu un nou cult religios, închinat Raţiunii. Trinitatea creștină a fost înlocuită cu „trinitatea“ revoluţionară – Libertate, Egalitate și Fraternitate. Într-un spectacol burlesc, Catedrala Notre Dame din Paris a fost transformată în Templu al Raţiunii, în timp ce o tânără actriţă a fost încoronată și ovaţionată ca Zeiţa Raţiune. Mii de alte biserici din provincie aveau să devină în scurt timp temple similare. A existat desigur și un curent potrivnic procesului descreștinării, împotrivirea manifestându-se prin ignorarea noului calendar, prin răceală vizavi de cultul eroilor neamului și prin participarea la ritualurile tradiţionale ale Bisericii. Tonul general a fost însă unul de surghiunire a creștinismului.
Revoluţiile trec, creștinismul rămâne…
Odată apus Regimul Terorii, descreștinarea Franţei a scăzut în intensitate, deși creștinismul a fost privit în continuare ca o religie cu potenţial subversiv. Totuși lucrurile au început să se schimbe în bine, nu doar în Franţa, ci și în alte ţări europene. Dacă în primii săi ani, Revoluţia Franceză se bucurase de o percepţie pozitivă printre naţiunile europene, odată cu ororile Regimului Terorii, percepţia s-a schimbat. Temerile create de direcţia neașteptată a Revoluţiei au inspirat și încurajat redeșteptări religioase atât în Franţa, cât și în Europa.
Mișcarea Școlilor duminicale din Anglia a luat avânt, laicii fiind interesaţi să studieze Biblia și doctrinele creștine. Astfel, dacă în 1788, școlile duminicale engleze aveau cca 60.000 de participanţi, până în 1811, numărul acestora a ajuns la 415.000. Sfârșitul secolului al XVIII-lea a adus și înfiinţarea primelor societăţi misionare engleze: Societatea Misionară Baptistă (1792), Societatea Misionară Londoneză (1795) și Societatea Misionară a Bisericii (1799). Au avut loc treziri religioase în sânul comunităţilor pietiste din Germania, în opinia cărora evenimentele din Franţa erau rodul filosofiilor false ale Iluminismului. Ţările Scandinave au cunoscut, de asemenea, înviorări spirituale, creștinii de aici mergând din ușă în ușă pentru a studia Biblia cu persoanele interesate. Tot în această perioadă au apărut societăţile biblice: Societatea Biblică Britanică (1804), Societatea Biblică Germană (1804), Societatea Biblică Prusacă (1805) etc. Paradoxal, anticreștinismul revoluţionarilor francezi a născut și un interes pentru profeţiile Bibliei (mai ales cele din Daniel și Apocalipsa), perioada Revoluţiei și a imperiului napoleonian fi ind cunoscută pentru apetitul vizavi de milenarism. Nu puţini au fost aceia care au conexat evenimentele din Franţa cu profeţiile biblice despre revenirea lui Christos.
După un sfârșit de secol de coșmar, Europa a intrat într-un secol nou, cunoscut ca marele secol creștin al redeșteptărilor religioase și al expansiunii religiei creștine dincolo de hotarele europene. „Trezirile creștine din perioada 1790-1815, cu credinţa lor în intervenţia divină în viaţa umană, cu accentul pus pe credinţa și devoţiunea personală și cu chemarea lor pentru activism social, au contribuit nu numai la apărarea creștinismului european împotriva atacului fără precedent al Revoluţiei Franceze, ci și la fortificarea sa în faţa provocărilor și oportunităţilor secolului al XIX-lea“[4] – consideră Stewart Brown. Bărbaţii și femeile creștine au privit din nou, cu încredere, spre creștinism ca spre o forţă capabilă să regenereze spiritul european și să le ofere sensul pe care nu l-au găsit într-o societate în care raţiunea umană a dorit să urce pe tronul lui Dumnezeu.
