Din dorinţa de a-și asigura moștenitor la tron, Henric al VIII-lea a provocat un efect de domino care, în cele din urmă, avea să schimbe faţa Americii și a lumii.
Când s-a declarat Capul Bisericii Angliei, Henric al VIII-lea devenea primul monarh european care nega cu succes supremaţia papală şi, totodată, primul care prelua şi scaunul de şef al Bisericii. O a treia noutate s-a referit la caracterul reformei sale ecleziastice. Henric al VIII-lea a fost contemporan cu Luther şi cu ceilalţi reformatori protestanţi, dar „protestantismul nici nu a cauzat, nici nu a rezultat“ din separarea Bisericii Angliei de Vatican. Totuşi, pe termen lung, „negarea autorităţii papale de către Henric al VIII-lea a fost indispensabilă pentru apariţia protestantismului englez“.[1]
Pentru contemporaneitate însă, mai important este că gestul lui Henric a declanşat un efect de domino cu final remarcabil: diversitatea religioasă a Americii şi separarea bisericii de stat în Lumea Nouă. Cu alte cuvinte, libertatea religioasă ce caracterizează astăzi America şi influenţează, prin ea, întreaga lume are rădăcini istorice în evenimentele din Anglia lui Henric al VIII-lea.
Marea problemă a regelui
Henric era căsătorit cu prinţesa spaniolă Catherine de Aragon, văduva fratelui său, Arthur. Căsătoria cu iz de alianţă politică obţinuse dispensa papală[2] şi nu dusese lipsă nici de pasiune la început.[3] Între timp însă, regina împlinise 40 de ani, pierduse 4 sarcini şi un băieţel, la doar câteva zile de la naştere. Lipsa moştenitorului devenise acută şi, deşi Catherine născuse o fată (viitoarea regină Maria Tudor), Henric nu îşi punea speranţele într-o astfel de succesiune.
Între timp, alianţa cu Spania nu mai părea o idee atât de bună, iar credinciosul Henric era tot mai bântuit de ideea că lipsa unui moştenitor se datora neconformării faţă de Biblie a căsătoriei sale cu Catherine.[4] Pe lângă toate acestea, Henric o iubea pe Anne Boleyn[5], dar faptul că o voia cu orice preţ de soţie, când ar fi putut-o avea foarte uşor ca amantă[6], arată că nu pasiunea l-a determinat să caute divorţul, ci nevoia de a asigura continuitatea dinastiei.
De la „Apărător al credinţei” la schismatic
Loialitatea lui Henric faţă de catolicism era mai presus de suspiciune. În 1521, chiar primise din partea papei titlul de „Apărător al credinţei“ pentru replica teologică dată lui Luther. Obţinerea aprobării papei pentru divorţ ar fi trebuit să vină uşor. Dar Catherine de Aragon era mătușa împăratului Carol al V-lea, iar Papa Clement al VII-lea se temea de acesta. Ca atare, Clement a respins cererea de divorţ a lui Henric şi l-a informat că va fi excomunicat dacă se va recăsători.
Pentru regele Angliei, nu exista însă cale de întoarcere. Thomas Cranmer, care era favorabil divorţului regal, a fost hirotonit ca arhiepiscop de Canterbury şi, în scurtă vreme, a declarat nulă căsătoria regelui cu Catherine, validând căsătoria cu Anne Boleyn, deja însărcinată. În iunie 1533, Anne a fost încoronată ca regină a Angliei, iar pe 7 septembrie a născut-o pe Elisabeta Tudor (viitoarea regină Elisabeta I).
În 1534, manevrele politice ale lui Henric au fost desăvârşite prin emiterea mai multor legi. Actul de Succesiune asigura transferul coroanei către fiul său. Actul de Supremaţie îl desemna „şef suprem“ al Bisericii, iar Actul de Trădare stabilea pedeapsa cu moartea pentru oricine îi nega supremaţia. Sub incidenţa acestei ultime legi l-a executat Henric pe Sir Thomas More, cel mai bun prieten al său. Unirea Bisericii şi a statului în persoana regelui a creat un regim represiv mai crunt decât cel medieval. S-a spus că percepţia de sine a regelui ca „arbitru“ în Biserică se putea transforma uşor în paranoia.[7] În 1539, de pildă, a ars pe rug trei evanghelici şi trei catolici loiali papei, în aceeaşi zi, ca o demonstraţie de imparţialitate.
A fost Henric un reformator sau nu?
Henric a fost un catolic devotat, care a dorit să conserve catolicismul în noua Biserică a Angliei, iar reformele sale minimale au fost doar un rezultat firesc al ruperii de Roma: a eliminat rugăciunile pentru papă, mănăstirile (de unde Henric a procurat vaste domenii şi averi), cultul sfinţilor (care includea pelerinajele, relicvele) şi închinarea la icoane sau obiecte sfinte. În schimb, a aşezat în fiecare biserică o copie în engleză a Bibliei, dar când englezii au dovedit un interes uriaş pentru citirea ei, regele s-a temut de efecte şi a limitat accesul la Biblie al oamenilor simpli.
În privinţa doctrinei, Biserica Angliei era modelată de credinţele regelui pe care nimeni nu îndrăznea să-l contrazică. În consecinţă, teologia era „fluidă şi unică… Religia idiosincrasică a lui Henric a dus la o teologie oficială ciudată“.[8] Când şi-a dorit sprijinul luteranilor germani împotriva regatelor catolice care îl ameninţau cu invazia, Henric a favorizat temporar unele idei luterane, însă biserica schismatică a lui Henric nu a devenit niciodată protestantă. Protestantismul avea să-şi găsească susţinători abia în urmaşii săi, Eduard şi Elisabeta.
Henric nu a fost un reformator în sine, dar lupta sa pentru un moştenitor a creat în Anglia cadrul propice schimbării profunde. În ultima parte a domniei sale, existau deja în Anglia grupuri interesate de ideile lui Luther, Zwingli, Clavin, Bucer sau de ale anabaptiştilor. Diversitatea religioasă cuprinsese atât de mult Anglia, considerată până atunci una dintre cele mai devotate ţări catolice, încât represaliile regelui nu au mai putut opri răspândirea fenomenului în insulă şi, prin coloniştii englezi, în Lumea Nouă.
Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.
