Creștinii după Evanghelie sau „Fraţii“ (Brethren), au redescoperit modelul iniţial al creștinismului, prin elemente precum comuniunea credincioșilor în grupe mici, închinare lipsită de formalism, zel misionar și lipsa distincţiei între clerici și laici.
Istoria creștinilor după Evanghelie începe în secolul al XIX-lea, când grupuri de credincioși britanici au început să fie nemulţumiţi de Biserica Anglicană, pe care o vedeau aservită statului și despre care considerau că renunţă la principiile fundamentale ale creștinismului.
Iniţial fără intenţia de a înfiinţa o nouă confesiune, ei au început să se adune pentru închinare în locuinţe private, urmărind o trăire creștină similară celei din timpurile apostolilor.
Ignorând diferenţele confesionale și respingând cu hotărâre distincţia dintre clerici și laici, credincioșii autointitulaţi „Fraţii“ (Brethren) se concentrau asupra studiului Scripturilor, punând accentul pe înţelegerea profeţiilor; se rugau împreună și practicau frângerea pâinii în simplitate în fiecare săptămână, căutând o relaţie personală cu Dumnezeu și o închinare lipsită de formalism, condusă de Duhul Sfânt.
Fondatorul Adunărilor Fraţilor este considerat medicul misionar Anthony Norris Groves (cumnatul cunoscutului pastor George Müller, supranumit „părintele orfanilor“). În perioada 1826-1832 s-au format cinci grupuri de Fraţi în Dublin, Bristol şi Plymouth, prima congregaţie cu întâlniri permanente fiind cea din Plymouth.
Cea mai proeminentă personalitate a mișcării a fost John Nelson Darby. Deși aflat la debutul unei cariere juridice promiţătoare, ca absolvent de frunte al Trinity College din Dublin, Darby a ales slujirea pastorală după numai patru ani de avocatură. „Tot ceea ce sunt Îi datoram lui Dumnezeu. Tânjeam după o consacrare completă în lucrarea Sa“, avea să scrie el mai târziu.
Preocupat de slujirea celor săraci, a devenit preot anglican într-o parohie de ţară lângă Dublin, fiind apreciat ca un păstor dedicat. Totuși, după numai doi ani, puternic dezamăgit de formalismul bisericii de stat, Darby a renunţat la poziţia sa, alăturându-se mișcării Fraţilor. Darby credea că Biserica Anglicană pierduse orice noţiune despre mântuirea prin har, că uitase învăţătura biblică despre rolul bisericii și că era complet lipsită de viaţă.
Fără a fi un lider oficial al grupului, Darby a devenit curând cel mai cunoscut reprezentat al său. Broșura sa din 1828, Natura și unitatea Bisericii lui Hristos, care sintetiza convingerile și practicile Fraţilor, a cunoscut o largă răspândire. Darby a înfiinţat grupuri de Fraţi în Marea Britanie și pe continent, în special în Elveţia franceză, desfășurând totodată o intensă activitate de predicare în biserici din Europa, America de Nord, Australia și Noua Zeelandă.
Moștenirea teologică a lui Darby rămâne dispensaţionalismul: convingerea că istoria omenirii este împărţită în șapte perioade (dispensaţiuni). În fiecare dintre ele, Dumnezeu a acţionat diferit în raport cu poporul Său. Pentru el, istoria reprezintă „revelaţie progresivă“, cuprinzând mai multe etape ale planului divin de mântuire. Dispensaţiunea prezentă este una a așteptării întoarcerii iminente a lui Hristos.
Darby a reînviat, într-o formă diferită, premilenismul primelor secole creștine – convingerea că lumea va merge tot mai mult înspre rău, până când Hristos se va întoarce și va întemeia o Împărăţie de 1.000 de ani de pace. Noutatea sistemului lui Darby consta în literalismul cu care era explicată profeţia (în special cartea Apocalipsei).
Din perspectiva sa, Israel și biserica reprezentau popoare distincte ale lui Dumnezeu, iar răpirea bisericii urma să survină cu șapte ani înainte de a doua venire. În acest timp aveau să aibă loc apariţia Antihristului, „necazul cel mare“ și bătălia de la Armaghedon. La răpire, Hristos urma să vină pentru sfinţii Săi; la a doua venire, cu sfinţii Săi.
Spre deosebire de alte doctrine ale Fraţilor, premilenismul promovat de Darby a fost îmbrăţișat la scară largă, devenind poziţia dominantă în cadrul creștinismului evanghelic american până astăzi, influenţând chiar și politica externă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, din perspectiva sprijinului necondiţionat oferit statului Israel.
Începând cu 1846, din cauza unor diferenţe de opinii între Darby și alţi lideri ai grupării, Adunările Fraţilor s-au separat în „Adunări deschise“ (Open Brethren) şi „Adunări exclusiviste“ (Exclusive Brethren). Orașul Bristol a fost centrul ramurii „deschise“, cu adunările Ghedeon şi Betesda, în timp ce Plymouth a găzduit credincioșii din ramura „exclusivistă“.
Între doctrinele disputate se numărau accesul la Masa Domnului (prima ramură permite oricărui credincios prezenţa la Masa Domnului, cealaltă ramură permite accesul la Masa Domnului doar membrilor comunităţii care respectă învăţătura și practica comunităţii), botezul copiilor, apostazia bisericii etc.[1]
Creștinii după Evanghelie au desfășurat o bogată activitate misionară peste hotare, în special în Africa Centrală, India și America Latină. Comunităţi ale mișcării pot fi găsite în întreaga lume anglofonă și în majoritatea ţărilor europene. În anii 1900, misionari din ramura Adunărilor Deschise ajung și în România – nume precum E. H. Broadbent, F. Berney și L. C. Aubert.
Prima Adunare a fost înfiinţată în 1899, pe str. Teilor nr. 82, în București, predicarea fiind la început în limba franceză, iar din 1901 și în limba română. Mesajul mișcării ajunge în Dobrogea și în Transilvania în 1902, fiind îmbrăţișat iniţial cu precădere de etnicii germani. Ulterior s-au format și adunări române la Sibiu, Braşov etc.
În Ploiești, primii credincioși au început să se adune din anul 1907, în Târgoviște din 1916, în Iași din 1918. La Craiova se formează o adunare locală în 1924, iar în același an are loc la București prima Conferinţă Naţională a Creștinilor după Evanghelie. Cu patru ani înainte se adoptase denumirea de „creștin după Evanghelie“. În prezent, confesiunea numără circa 44.000 de credincioși, organizaţi în peste 700 de adunări locale.
Raportându-ne retrospectiv, perspectiva lui Darby în legătură cu evenimentele de la finalul istoriei, deși îmbrăţișată de mulţi, rămâne privită cu suspiciune de alţi cercetători ai Scripturii. Metodologia sa literalistă l-a condus la construirea unui scenariu detaliat cu privire la timpul sfârșitului, un scenariu contestat cu hotărâre de alţi teologi.
Mulţi creștini simt că Darby a forţat interpretarea profeţiei biblice și pun la îndoială concepte escatologice precum răpirea secretă a bisericii.[2] Cu toate acestea, mișcarea Fraţilor are meritul de a fi redescoperit modelul iniţial al creștinismului, prin elemente precum comuniunea credincioșilor în grupe mici, închinare lipsită de formalism, zel misionar și lipsa distincţiei între clerici și laici.
Mișcării „nu i-au lipsit criticile și detractorii, dar puţini oameni spirituali ar nega că a fost o încercare cinstită de întoarcere la Sfintele Scripturi și că au fost într-adevăr ca sarea pământului pentru a înfrâna apostazia creștinătăţii.“[3]
Daniel Tudorie JR. crede că dorinţa creștinilor după Evanghelie de întoarcere către studiul Scripturii este o calitate necesară fiecărui ucenic al lui Hristos.
