Pietismul a fost o mișcare de trezire spirituală în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIX-lea și în principal în Germania și Boemia.
Deși în simbolul grafic al ambelor mari reforme magisteriale (luterană și calvinistă), inima ocupă un loc central, la un secol și jumătate după începutul Reformei, dimensiunea afectivă a credinţei avea aproape să dispară. Între mulţi dintre adepţii Reformei protestante, bucuria libertăţii în Hristos, entuziasmul credinţei și căldura comunităţii erau amintiri ale altor generaţii.
La începutul anilor 1600, în Olanda, pe fondul unei afluenţe financiare puternice generate de comerţul maritim s-a constatat o degradare a trăirii principiilor creștine. În acea perioadă, biserica era mai mult preocupată de dezbateri doctrinare (dezbateri între calviniști și arminieni pe tema predestinaţiei și a articulării exacte a confesiunilor de credinţă) decât de asistenţa pastorală.
Pentru a tempera setea polemică, unii pastori și capelani trebuiau ameninţaţi cu întârzieri la primirea salariului.
Aceste distanţări faţă de mandatul pastoral și spiritual au indicat nevoia unei revitalizări și reforme. Primul despre care se știe că s-a exprimat împotriva acestor excese și „asemănării cu lumea“ a fost Gysebrt Voetius (1589-1676).[1] El avea să propună studenţilor săi adunarea în grupuri mici private și informale pentru a studia Biblia, a se edifica spiritual, a rezista influenţei „lumii“. Alături de el, Johannes Cocceius (1603-1669) și Willem Amesius (1576-1633) aveau să articuleze o teologie opusă intelectualismului scolastic.
Acesta din urmă afirma că dogmatica și etica sunt una, iar teologia nu era știinţa despre Dumnezeu, ci „știinţa despre cum să trăiești pentru El“, iar pentru a înţelege Biblia era nevoie de experienţa convertirii și renașterii spirituale. Pastorul și teologul Jacob Lodensteyn (1620-1670) avea să se opună și el moravurilor ușoare și ritualurilor seci ale bisericii prin predicarea constantă a nevoii de pocăinţă și a convertirii, întrucât din perspectiva sa dogmatica fără o transformare a vieţii nu folosea la nimic.[2]
Pentru a înţelege Biblia era nevoie de experienţa convertirii și renașterii spirituale.
Aceste teme aveau să se răspândească în curând în Germania vecină, unde mediul luteran cunoștea nevoi similare, după cum reiese din scrierile vremii: Heinrich Müller denunţa formalismul rece și susţinea dezvoltarea unei închinări angajante (predicile sale aveau să devină textul Oratoriului Patimile după Matei al lui J.S. Bach).
Părintele pietismului
Lucrările devoţionale[3] îndemnau la o recuperare a evlaviei biblice și a unei credinţe verificate de practică zilnică. Acest apel avea să culmineze în Pia Desideria (Dorinţe pioase) a lui Philipp Spener (1635-1705). Trei ani mai târziu, Spener o traduce în latină pentru a-i lărgi influenţa, iar Pia Desideria ajunge să dea numele mișcării. Lui Spener i s-a atribuit numele de părinte al pietismului.
În carte sunt criticate „cezaropapismul“ (influenţa politicului în viaţa religioasă), dar și nepracticarea credinţei și lipsa de susţinere a cauzelor Evangheliei în rândul politicienilor. În mod deosebit, Spener critică preocuparea pentru o înaltă ortodoxie dogmatică și apologetică, cuplată cu tolerarea viciilor în rândul clerului luteran. Cartea dezaprobă consumul de alcool, procesomania, lipsa de scrupule în afaceri, lipsa preocupării pentru binele comun. Spener subliniază că aceste erori nu sunt doctrinare, ci ţin de un dezechilibru în percepţia naturii divino-umane a bisericii.
Pentru a contracara ritualismul și practicarea „mecanică“ a religiei, Spener propune reîntronarea Cuvântului lui Dumnezeu într-o manieră care să vitalizeze credinţa.
Practicarea credinţei vii înseamnă pentru Spener actualizarea temei biblice a efortului pentru o viaţă trăită ascendent, cu ţinta sfinţirii morale clădite pe temelia îndreptăţirii prin credinţă.[4]
Partea finală a lucrării, în care Spener face propuneri concrete pentru restaurarea echilibrului pietăţii și practicii, a avut cel mai mare impact. Prima propunere este de a da prioritate lecturii biblice: atât acasă, cât și la biserică – fiecare cap de familie trebuia să aibă o Biblie sau măcar un Nou Testament din care să citească zilnic. La final, introduce collegia pietatis, ca grupe de studiu biblic informal, în afara cadrului liturgic.
Spener afirmă nevoia restaurării practice a preoţiei universale a tuturor credincioșilor și abilitarea laicilor de a coordona astfel de grupe. Penultima propunere concretă este exersarea neîncetată a iubirii creștine. Iar la final, indicând lipsa de relevanţă a tehnicilor de polemizare teologică în care erau versaţi tinerii pastori, Spener semnalează necesitatea de formare pastorală mai practică: cursurile să fie predate în grupe mici, iar acestea să abunde mai degrabă de experienţe de tipul „cum să“ și mai puţin de cultivarea erudiţiei, având ca ţintă formarea pentru o predicare și slujire pastorală care să aducă transformare spirituală.
Propunerile lui Spener au fost bine primite, în general. A fost criticată fermitatea propunerilor sale pentru disciplina bisericească, precum și apelul la unele scrieri mistice. Însă misiunea lui Spener consta în recuperarea echilibrului spiritual inspirat de Johann Arndt și Martin Luther. În aproape toate contextele protestante unde a ajuns, Pia Desideria a fost considerată un apel legitim la reformă.
Ucenicul său, August Hermann Francke (1663-1727), profesor de limbi biblice și de teologie la Universitatea din Halle, a încercat, plin de zel misionar, să păstreze fundamentul, în timp ce căuta să se apropie misionar de lume. Francke a pus un accent mai mare pe experienţa convertirii, considerând că doctrina este relevantă numai dacă privește concret viaţa, concentrându-se pe educaţia pentru evlavia practică și binefacerea creștină.
Colegii lui Francke au sistematizat ideile lui Spener în ceea ce a fost identificat ca pietism.[5] Influenţa lui Spener s-a extins și la curtea regelui danez Frederick al IV-lea. Pietismul a contribuit, de asemenea, la revigorarea Bisericii Morave (Fraţii Moravi) și la apariţia societăţilor misionare protestante pietiste,[6] care le-au inspirat pe cele morave.
La rândul lor, Fraţii Moravi au influenţat mișcarea metodistă din Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. John Wesley (1703-1791) a fost conectat cu pietismul de la Halle. Roadele acestei influenţe se pot observa și în politicile americane de temperanţă (mișcarea pentru incriminarea consumului de alcool) din secolul al XVIII-lea, și în înalta rigoare etică a bisericilor păcii (Biserica Moravă, Menonită și a quakerilor).
Pietismul după secolul al XVIII-lea
Accentul pus pe practică, în detrimentul unor studii teologice temeinice, a vulnerabilizat totuși pietismul în faţa asalturilor ulterioare ale Iluminismului și Raţionalismului, iar după 1750 pietismul a intrat într-un con de umbră. Collegia pietatis au devenit bisericuţe în biserică și au ajuns să submineze comunitatea largă a bisericii. Lectura subiectivă a Scripturii a dus la individualizarea și privatizarea experienţei religioase.
Accentul pus pe diversitate și toleranţă a permis dezvoltarea unor mișcări și tendinţe substanţial diferite nu doar în practică, ci și în teologie. Accentul excesiv pus pe convertirea și transformarea personală a dus la un separatism uneori elitist faţă de restul societăţii – respingerea practicilor lumești nu a fost întotdeauna însoţită și de o alternativă sfinţitoare. Trebuie spus, totuși, că acestea au fost mai degrabă rezultatele abandonării echilibrului dorit de Spener.
Spiritualitatea nordică a fost puternic marcată de pietism în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. Exemplele sunt numeroase, dar îl vom invoca pe Carl Olof Rosenius (1816-1868), un predicator itinerant care a trezit Suedia și a cărui influenţă avea să se manifeste în trezirile religioase din regiunea Midwest a Statelor Unite. De asemenea, trebuie menţionat norvegianul Hans Nielsen Hauge (1771-1824), care, pe lângă trezirea religioasă, a contribuit esenţial la industrializarea Norvegiei. Principiile sale de lucru sunt încă studiate. Nu în ultimul rând, Barbara von Krüdener (1764-1824) avea să fie eficientă în convertirea ţarului Alexandru I al Rusiei și în crearea Sfintei Alianţe între Rusia, Austria și Prusia din 1815.
Deși mai târziu pietismul a înlocuit centralitatea îndreptăţirii cu sfinţirea și obiectivitatea cu subiectivitatea, pierzându-și astfel potenţialul de reformă, el a rămas influent în secolele următoare: în neopietismul lui Friedrich August G. Tholuck (1799-1877), în Germania, și Samuel Schmucker (1799-1873), în America; în școala teologică din Erlangen; în scrierile lui Johann Wilhelm Herrmann (1846-1922), care a fost profesorul lui Karl Barth și al lui Rudolf Bultmann, și (cel mai recent) în mișcarea carismatică și de dezvoltare a bisericii în rândul luteranilor americani.
În fiecare dintre aceste vremuri a existat un accent cultural și societal care a căutat o alternativă la un raţionalism (sau scolasticism) pentru revenirea la o epocă anterioară mai echilibrată.
Laurenţiu Nistor a constatat cu apreciere înnoirea protestantismului prin trezirea pietistă la o credinţă vie, trăită misionar, riguros și relevant – atât pentru oamenii de aproape, cât și pentru cei de departe.
Te-ar putea interesa și: Reforma – adevărata faţă a creștinismului
