Marea Reformă nu a fost o simplă schismă în interiorul creștinismului occidental, nu a fost doar o mișcare religioasă și politică, deși toate acestea sunt descrieri corecte, complementare. Reforma protestantă, cu spiritul și principiile ei specifice, a fost înainte de toate o întoarcere la adevăratele surse și valori ale creștinismului – o tentativă de restaurare.
În ciuda imperfecţiunii acestei restaurări și în ciuda problemelor pe care le ridică în general restauraţionismul, Reforma a fost înainte de toate ridicarea din praf a steagului creștinismului vechi, un curajos și clar semnal de goarnă și o întoarcere la Scriptură.
În mod natural, bisericile istorice de Apus sau de Răsărit, aflate sub umbra Romei și a Constantinopolului, resping Reforma, sub diverse motive. Reforma a fost „securea… [lui Ioan Botezătorul] înfiptă la rădăcina pomilor” Bisericii imperiale[1], iar un asemenea mesaj cu greu poate fi acceptat de creștinismul uscat spiritual, a cărui duhovnicie stă mai ales în exerciţii omenești de subordonare, în aventuri mistice, credinţă superstiţioasă, magie sacră și materialism pragmatic.
În cele ce urmează, vom arăta de ce Reforma este expresia autentică, lucidă și demnă de urmat a creștinismului și că principiile proclamate de reformatori, începând cu Martin Luther, nu sunt o noutate, ci sunt principiile fundamentale ale creștinismului.
Yahwismul – o mare reformă în lumea antică
Cum definim un protestant? Simplificând, protestantul este creștinul care așază autoritatea divină a Scripturii deasupra autorităţii umane a Tradiţiei și a Bisericii; creștinul care crede că mântuirea este darul graţiei lui Dumnezeu, nu răsplata meritelor omenești sau rodul unei indulgenţe; creștinul care respinge cultul zadarnic și păgân al mijlocitorilor vii sau morţi, neacreditaţi de Dumnezeu.
Dacă așa arată spiritul protestant, atunci Hristosul istoric nu ar fi fost chiar primul reformator. Profeţii evrei care L-au precedat au avut reflexe religioase protestante, așa cum atestă scrierile lor. Iată cât de fidel redă Isaia mentalitatea tipică acelora care cred că Sfânta Scriptură este numai pentru cărturari și sfinţi, eventual pentru litania preotului, dar nu pentru mâinile murdare ale ţăranului:
De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească şi-i zici: „Ia citeşte!”, el răspunde: „Nu pot, fiindcă este pecetluită!” Iar dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: „Ia citeşte!”, el răspunde: „Nu ştiu să citesc.” Domnul zice: „Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine; iar frica pe care o are de Mine este numai o învăţătură de datină omenească.”[2] (Isaia 29:11-13)
Protestantismul biblic ar putea fi definit începând cu cele Zece Porunci și cu toată Legea lui Moise, care, în esenţă, așază morala deasupra liturgicii și spiritualitatea deasupra religiei. Ritualul tipic al templului era important doar în sens pedagogic, nu era eficient în sine, ci era o tipologie a Evangheliei. Numai greșelile omenești specifice puteau fi iertate prin jertfe, în timp ce păcatele capitale (asasinat, adulter, perversiune, idolatrie, blasfemie, violarea Sabatului, profanare etc.) puteau fi iertate numai de Dumnezeu, și de regulă fără a scuti pe vinovat de pedeapsa capitală.[3]
Legea mozaică depășea nevoile unei legislaţii teocratice, specifice statului israelit, întrucât educa individul în spiritul unor motivaţii profunde: credinţă și dragoste de Dumnezeu și de semeni.[4] Iar aceste principii nu erau doar recomandate sau impuse, ci Dumnezeu oferea însăși capacitatea supraomenească de a le împlini.[5] Acest accent pus pe spiritualitate și pe o relaţie directă cu Dumnezeu, mai mult decât pe conformarea exterioară faţă de o lege sau o tradiţie religioasă, este din aceeaşi flacără cu cea a Reformei.
Spiritualitatea în care Iisus a fost educat era deja profund „protestantă”. Niciun compromis cu materialismul mistic, cu politeismul deghizat sau cu magia nu era acceptabil. Yahwismul ortodox era chiar iconoclast. Șarpele de bronz al lui Moise, înălţat pe lance ca un steag, prototip al crucifixului, a fost sfărâmat de credinciosul Ezechia, strămoșul lui Iisus, deoarece poporul începuse să-l venereze.[6]
Nu exista niciun cult al sfinţilor profeţi, eroi etc. Moise, cel mai mare profet, nu primea nicio veneraţie: Dumnezeu îi ascunsese mormântul[7] și îi înviase trupul[8]. De asemenea, nu exista un cult al părintelui Avraam. Isaia știa că Avraam, ca și ceilalţi patriarhi, este mort și nu mai știe nimic[9]. Enoh și Ilie, care fuseseră răpiţi la cer fără să vadă moartea, nu erau totuși veneraţi ca sfinţi.[10] Moise și Ilie au fost atât de mari înaintea lui Dumnezeu, încât au fost trimiși[11] să-L încurajeze chiar pe Iisus, dar nimănui nu i-a venit în minte să-i venereze pe ei sau locurile sfinte pe unde au pășit.
Acesta a fost mediul auster al credinţei în care a trăit Iisus. Pentru un evreu, oasele morţilor, indiferent dacă fuseseră sfinţi sau păcătoși, erau obiecte de oroare.[12] Iisus le numea, fără distincţie, „oase de morţi… pline de necurăţie”[13]. El nu a arătat veneraţie faţă de rămășiţe trupești și îi ironiza pe fariseii care se îngrijeau de sfinţii morţi în timp ce plănuiau moartea sfinţilor vii.[14]
Profetul Elisei – o adevărată umbră a lui Iisus, după cum și Ilie fusese o prefigurare a lui Ioan Botezătorul[15] – făcuse multe minuni, înviase chiar un mort[16]. Dar cea mai mare minune a făcut-o după moartea sa: un mort a înviat prin atingerea de oasele lui Elisei.[17] Faptul ar fi putut da naștere unui cult al moaștelor – o sursă materială pentru cler sau pentru alţi întreprinzători duhovnicești. Dar un asemenea cult nu a apărut. Un alt mort nu a mai înviat prin atingere de oasele lui Elisei. Iar oasele lui Elisei, dacă ar fi avut în ele sursa de viaţă, nu l-ar fi lăsat pe profet să moară de boală.[18]
Dacă la aceste pagini de istorie și de lege adăugăm bine cunoscuta interdicţie divină cu privire la venerarea chipurilor sacre, a aștrilor și a idolilor[19] și dacă menţionăm Evanghelia, pe care o descrie în avans profetul Isaia ca o coroană a acestei legi sfinte[20], atunci iudaismul biblic, absorbit de Iisus odată cu laptele maicii Sale, era un protestantism curat.
Când declara: „Dreptul prin credinţă va trăi!”, Luther nu făcea decât să repete un vers pe care îl citase frecvent Pavel, din oracolele poetice ale „Vechiului” Testament.[21]
Nevoia de reformă în generaţia lui Iisus
În generaţia lui Iisus nu exista încă biserică și, cu atât mai puţin, papă. Totuși iudaismul, în degenerarea lui din epoca romană, atinsese în această privinţă performanţe comparabile cu ale creștinismului de mai târziu. Orice societate religioasă are condiţiile alunecării în totalitarism, legalism, persecuţie, misticism, ritualism, tradiţionalism. O ierarhie poate deveni în mod natural opresivă, o dogmă sau o poruncă a bisericii poate căpăta o autoritate mai mare decât poruncile lui Dumnezeu și poate ameninţa autoritatea Scripturii.
De fapt iudaismul contemporan cu Iisus avea deja câteva trăsături specifice creștinismului medieval. Dacă amintim de faptul că sinagoga, comunitatea israelită, este numită chiar în Noul Testament ekklesia (adunarea, „biserica”[22], și că Vulgata (Biblia latină clasică) îl numește pe marele-preot evreu pontifex[23], sau summus pontifex[24], aceste asemănări sunt numai decorative, neesenţiale. Dar dacă luăm în considerare teologia dominantă a iudaismului din acel timp (fariseismul), descoperim adevărata cheie a comparaţiei.
Asemenea creştinismului istoric de mai târziu, iudaismul fariseic avea destule aspecte pozitive. Educaţia era în mâinile învăţătorilor farisei, iar manualul acestora era Scriptura. Din nefericire însă, doctrinele fundamentale ale fariseismului erau adesea în conflict cu Scriptura. Vom menţiona doar trei puncte principale, care au rămas până astăzi în iudaismul tradiţional. În primul rând, fariseii învăţau că Scriptura și tradiţia orală (transmisă prin rabini) au aceeași origine, de la Dumnezeu prin Moise, și aceeași autoritate, pe care o numeau Tora (Legea) – Legea scrisă și Legea orală. (Legea orală este acum fixată în Talmud, care este normativ pentru interpretarea Legii scrise). În al doilea rând, fariseii susţineau doctrina mântuirii prin merite omenești, adică prin fapte meritorii. Aceste fapte meritorii erau numite „faptele Legii”, adică virtuţile conformării la cerinţele religiei iudaice. Ei învăţau că omul poate fi drept (justificat) înaintea lui Dumnezeu prin două feluri de merite: meritele strămoșilor (ale patriarhilor, de exemplu) și merite personale. Și în al treilea rând, fariseii învăţau că există viaţă fără trup după moarte: că păcătoșii merg în focul nestins al Gheenei, iar drepţii merg în sânul lui Avraam.
Adesea fariseii se arătau indulgenţi în ce privește aplicarea pedepsei capitale, după Legea lui Moise. De aceea erau incomparabil mai populari decât adversarii lor, saducheii. Indulgenţa, manifestată într-un fel sau altul, administrarea harului iertător, a fost întotdeauna o atracţie a economiei clericale. De aceea pedagogia multor religii constă în accentuarea, pe de o parte, a grozăviei pedepsei după moarte și, pe de altă parte, în sublinierea puterii clericale de a ierta sau de a diminua vinovăţia. Fariseii însă nu ajunseseră să inventeze purgatoriul și nici la performanţa vânzării de indulgenţe.
Protestul Galileeanului
Într-un asemenea cadru religios majoritar, apariţia lui Iisus Hristos, Dumnezeul înomenit[25] nu putea să nu nască un conflict cu establishment-ul iudaic. Adevăratul protest nu este un accident biografic sau istoric, ci este o filosofie și un mod de viaţă diferite. Iisus S-a opus fariseismului încă din copilărie. Era un fapt notoriu că, într-un timp în care învăţământul public primar era obligatoriu la evrei, încă de pe vremea lui Șimon ben-Șétach (120-40 î. Hr.)[26], Iisus refuzase școlarizarea.[27],[28] Totuși, încă din copilărie, îi uluise pe cărturari cu întrebările Lui cercetătoare și cu răspunsurile Lui edificatoare.[29] Aceasta dovedea că educaţia Sa de bază fusese în sistem homeschooling (unde s-a manifestat harul „magisterial” al Mariei!), la care s-a adăugat studiul autodidact, întemeiat pe Sfintele Scripturi și pe munca manuală.
Când vorbim despre primatul Scripturii faţă de tradiţii și despre demnitatea muncii superioară meditaţiei monastice, atingem două principii specifice eticii protestante. Rabinii erau conștienţi de valoarea educativă a muncii, și de obicei aveau fiecare o meserie, o profesie. Dar în ce privește educaţia religioasă, însușirea poruncilor rabinice și a tradiţiilor era fundamentală. Numai așa putea fi cineva dreptcredincios. Altminteri era cel puţin suspect, dacă nu de-a dreptul considerat periculos.
Gesturile prin care Iisus Și-a inaugurat întâlnirea cu autorităţile templului – pocnetul biciului de ștreanguri prin curţile invadate de sfânta economie neagră, răsturnarea trapezelor cămătăreşti şi a cuştilor cu porumbei[30] – seamănă în multe privinţe cu izbucnirea lui Luther din 1517, în faţa spectacolului indulgenţelor. Indignarea lui Iisus era din același Duh, însă mult amplificată. Instituţia pe care Iisus o numea „Casa Tatălui Meu”, și care fuseseră concepută cu scop misionar[31], devenise „o peșteră de tâlhari”[32], un spaţiu de comerţ necinstit. După trei ani, când, venit la templu, Iisus a văzut curtea inundată de același zaraflâc, S-a transformat pe moment într-un apărător al ordinii divine. De data aceasta însă fără bici, numai cu citate din Scriptură.[33]
Kăthīv – „scris este”
Deși nu a vehiculat formulele latine ale programului Reformei (Sola Scriptura, Prima Scriptura, Tota Scriptura), Iisus a exprimat echivalente ale acestor principii în propria Sa limbă.
Înainte de toate, este bine să înţelegem că Iisus nu avea psihoze și fixuri privind manifestările tradiţiilor populare sau rabinice. Nu tradiţia ca atare Îl deranja pe El și nici nu era pornit pe distrugerea obiceiurilor atâta timp cât ele erau nevinovate și nu se impuneau. La nunta din Cana, de exemplu, El a folosit apa destinată ritualului rabinic al spălării mâinilor drept materie primă a minunii Sale.[34]
În dialog cu femeia din Samaria, Iisus ar fi putut protesta faţă de pretenţia tradiţiei samaritene cum că fântâna aceea ar fi fost săpată de însuși patriarhul Iacov, cu aproape două milenii în urmă.[35] Dar El a cerut să bea din apa acelei fântâni a rătăciţilor[36], deoarece apa este darul lui Dumnezeu, indiferent de identitatea proprietarilor sau a celor care au săpat fântâna. La scăldătoarea Betesda, Iisus Se reîntâlnește cu apa, sub forma legendei izvorului tămăduirii.[37] Nici de data aceasta nu Se războiește în mod explicit cu îngerul tradiţiei, ci lasă să circule liber dovada că soluţia mântuirii este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu.
Când însă Se confrunta cu acuzaţia că ar neglija tradiţia, Iisus răspundea prompt, demascând ipocrizia tuturor celor religioși care calcă în picioare poruncile divine în vederea menţinerii unor tradiţii sacre.
Atunci au venit la Iisus nişte farisei şi cărturari din Ierusalim, şi I-au zis: „Pentru ce încalcă ucenicii Tăi tradiţia strămoșească, mâncând fără spălarea rituală a mâinilor?”
El le-a răspuns: „Dar voi de ce călcaţi porunca lui Dumnezeu în folosul predaniei voastre?” [….] Aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre! Bine a mai profeţit Isaia despre voi, ipocriţilor, când zicea: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este atât de departe de Mine. Degeaba toată cinstirea religioasă pe care ei Mi-o aduc, învăţând doctrine care nu sunt decât porunci omeneşti!» (Is 29:13).” (Matei 15:1-9; vezi și Marcu 7:5-13)
În timp ce așază speranţele sau temerile religioase legate de tradiţii sub genericul „degeaba”, Iisus citează Sfânta Scriptură ca autoritate supremă. Cuvântul de ordine și replica obișnuită a lui Iisus, atât în dialogul cu poporul, cât și în confruntarea cu teologii sau cu diavolul însuși, era cuvântul iudeoaramaic kăthīv („este scris”, vezi Matei 4:4,7,10; 21:13; 26:13).
Confruntându-Se cu ispitele diavolului, cu tradiţiile religioase sau cu propunerile omenești, Iisus ar fi putut aduce înainte propria Sa autoritate. Nu era El Dumnezeu? Nu era El Hristosul? Nu era Duhul Sfânt întotdeauna la cuvântul Lui? Nu făcuse deja atâtea minuni? Dar El nu Și-a afirmat niciodată explicit autoritatea de Dumnezeu. Și este uluitor că Iisus le-a poruncit atât ucenicilor Lui, cât și demonilor să nu publice faptul că El era Mesia, Hristosul.[38] Oamenii trebuiau să înţeleagă mesajul din învăţătura și faptele Lui și, mai presus de toate, din Scriptură.
După înviere, când ar fi putut folosi această coroană a minunilor Lui ca argument suficient al autorităţii Sale, Iisus a preferat în schimb să sublinieze autoritatea Scripturii. Și-a luat timp să le reamintească tot șirul de profeţii mesianice din întreaga Scriptură ebraică[39], pentru a le întipări în minte faptul că trebuie să ţinem seama de tot ce învaţă Scriptura.[40] Iisus a lăsat în urma Sa ca autoritate Spiritul viu și Cuvântul – nu oase de morţi, nu lemne și cârpe sfinte, nu acte magice, nu mijlocitori omenești, nu o religie a morţilor și a speranţelor deșarte. Singura putere lăsată moștenire apostolilor a fost Duhul Sfânt – puterea învierii –, și Scriptura, ca singurul standard religios în vederea unei reforme continue.
În fine
În cazul în care creștinismul lui Iisus nu seamănă cu creștinismul nostru, este necesar un nou protest, o nouă reformă. Una dintre caracteristicile unei adevărate biserici reformate este semper reformanda (mereu reformându-se). Bisericile tradiţionaliste par să nu fi învăţat mare lucru din Reforma petrecută acum cinci secole, iar bisericile protestante au ele însele nevoie de întoarcere la principiile Reformei: autoritatea Bibliei deasupra autorităţii sinodale, deasupra curentelor teologice, deasupra oricărei autorităţi omenești sau supranaturale. Reforma nu înseamnă schimbare de dragul schimbării sau după alte principii decât cele biblice.
Salvarea creștinismului nu va veni prin soluţii care sunt în mod fatal plăcute majorităţilor, cum ar fi întoarcerea la „Sfânta Tradiţie” sau experimentarea supranaturalului. Singura salvare este: „Stă scris!” Dincolo de aceasta se întinde imperiul lui „degeaba”, religia zădărniciei și a vanităţii omenești. O reformă a bisericii ca instituţie însă este improbabilă. Nu pentru că biserica ar fi damnată, ci pentru că alterarea spirituală a pătruns prea adânc. Cei care vor să-L urmeze pe Iisus sunt adesea siliţi să abandoneze comunitatea religioasă care este întemeiată pe alte valori.
Niciodată nu a trecut creștinătatea prin timpuri mai periculoase. Dacă în aspecte omenești, care ţin de cultură, administraţie, forme etc., trebuie să mergem înainte, în ce privește principiile credinţei și practicii religioase trebuie să ne întoarcem mereu înapoi, la origini. Nu suntem chemaţi să ne întoarcem la tradiţiile anului 313 sau la tradiţiile anilor 160 sau 30, ci suntem chemaţi înapoi la Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica nu este o simplă instituţie istorică, legată ombilical de sinoadele ecumenice sau de apostoli. Ea este o instituţie vie, condusă de Duhul Sfânt, prin intermediul autorităţii supreme a Scripturii. Numai acest „Scris este!”, ca mărturisire a credinţei, îl poate învinge pe diavol. Orice alternativă se cheamă „Degeaba!”.
