Sociologul și psihologul german Erich Fromm a caracterizat istoria recentă a relaţiei dintre societăţile umane și Dumnezeu astfel: „Dacă în secolul al XIX-lea problema a fost că Dumnezeu este mort, în secolul al XX-lea problema este că omul e mort.”[1]

După propria sa moarte, înainte de căderea comunismului, Fromm a lăsat la latitudinea noastră să discernem care va fi problema principală a secolului al XXI-lea, a erei digitale. Ce urmează după ce omul a murit, dar Dumnezeu încă nu?

Moartea lui Dumnezeu era un dat istoric ce trebuia să se dovedească definitiv prin secularizarea societăţilor umane. Însă, așa cum am arătat în articolul Cu Dumnezeu, în pustiu, istoria i-a forţat pe proponenţii moderni ai acestei teorii să își recalibreze modelele teoretice pentru a putea conchide că „ceea ce eu și cei mai mulţi dintre ceilalţi sociologi ai religiei am scris în anii 1960 despre secularizare a fost greșit. Argumentul nostru a fost că secularizarea și modernizarea merg mână în mână. Cu mai multă modernizare vine mai multă secularizare. Nu a fost o teorie nebună. Existau dovezi pentru asta. Dar acum cred că, la bază, a fost greșită. Cea mai mare parte a lumii de astăzi nu este seculară. Este foarte religioasă.”[2] Dacă privim religia la nivel global, vom observa că aceasta nu se pierde, ci se transformă, mutându-se dinspre nord spre sud, unde este în creștere fulminantă.

Ceea ce nu înseamnă însă că în secularism instituţia bisericii nu a suferit lovituri de imagine aproape fatale, cel puţin în Europa, și trendul se extinde și în Statele Unite, care, alături de Coreea de Sud, a rămas excepţia – ţară dezvoltată care a rămas și profund religioasă. Pe măsură ce modernitatea ne-a îmbunătăţit calitatea vieţii, ceea ce pe de o parte secularizează – accentul pus pe materialism – pe de altă parte a crescut foamea după spiritual, lucru care a atras și frustrări tot mai mari faţă de formele religiei instituţionalizate, percepute ca îndepărtate, nepăsătoare, neadecvate, axate pe materialism și pe rezultate. Va duce această „revoltă” la moartea religiei sau la reformarea ei? Aceasta este o întrebare asupra căreia ne aplecăm frecvent ca jurnaliști de opinie și analiză creștină, pe măsură ce studiile sociologice din domeniu avansează și alte teorii ies la suprafaţă.

Preluând linia lui Fromm, una dintre teoriile care au aprins imaginaţia publicului postmodern spune că, dacă în secolul al XIX-lea, problema a fost că Dumnezeu este mort, iar în secolul al XX-lea problema a fost că omul este mort, în secolul al XXI-lea s-ar putea ca secularismul să fie mort. Iar o societate post-seculară nu este neapărat caracterizată de un interes reînnoit pentru viaţa spirituală, ci, din contră, „societăţile post-seculare nu vor fi nici religioase, nici seculare, nu vor privilegia sau prescrie vreo religie, dar nici nu se vor reţine intenţionat de la a o face”, teoretizează academicianul Ingolf Dalferth, într-o lucrare publicată în Journal of the American Academy of Religion. După ce omul și-a încheiat socotelile cu Dumnezeu, nu se va pronunţa nici pentru și nici împotriva religiei, pentru că problema va deveni irelevantă pentru înţelegerea și definirea sinelui. Practic, secularismul moare fiindcă nu mai este nevoie de el, pe măsură ce societăţile care s-au văzut nevoite să îl adopte cu conștiinţă și pasiune știinţifică pentru a-și asigura apanajele modernităţii vor merge înainte de pe o poziţie de afirmare a irelevanţei religiosului. Pentru aceste societăţi „zombie”, religia va înceta să mai fie ceva la care trebuie să se raporteze de un fel sau altul – ori îmbrăţișând-o, ori respingând-o. Societăţile „zombie” vor fi societăţi prin definiţie apateice, adică complet apatice faţă de sferele divine, la care sufletul uman a încercat atâtea milenii să se urce.

O trecere naturală

Pentru observatorii fenomenului apateismului, era doar o chestiune de timp până ce oamenii aflaţi de partea secularismului să obosească de retorica pedantă, agresivă, umilitoare și nu de puţine ori vădit misogină a ateilor militanţi, de genul lui Richard Dawkins, Samuel Harris, Daniel Dennett, Christopher Hitchens, care au ţinut atenţia mass-mediei în deceniul 1990-2000, ajungând în final doar să recunoască, precum Dawkins, că o Europă post-creștină ar putea fi mai periculoasă decât a fost în final „creștinismul benign. De cealaltă parte, nici răspunsurile amatoricești, emoţionale și neconvingătoare din partea creștinilor și gafele impardonabile ale unor lideri creștini, ca președintele Bush, care a justificat invadarea dezastruoasă a Irakului pe baza unei viziuni primite de la Dumnezeu, nu au fost de folos cauzei creștine. Odată cu noul mileniu și cu popularizarea internetului, zeloșii din ambele tabere au devenit ţinte pentru bancurile celor sătui de acest tip de extremiști, cu tot cu întrebările lor.

La acel moment, sociologii au început să observe că, deși timpul ateismului militant era aproape apus, religia nu își revenea în Vest. Tot mai puţini oameni mergeau la biserică și tot mai mulţi migrau spre sfera spirituală, nu neapărat creștină, și nu în public, ci în privat. Religia a început să fie tratată mai mult ca o sursă de metaforă, tradiţie și poezie decât ca un răspuns la întrebări obiective despre existenţa lui Dumnezeu. „Culturalizarea” religiei a început să fie observată în cele mai diverse locuri, până și așa-numita Biserică a lui Satana, din Statele Unite, enunţând oficial că membrii săi nu cred în personajul biblic cu același nume, ci se referă la „Satana” ca la „un simbol de îmbrăţișare a ideii de centrare pe sine și de respingere a autorităţii externe”. În același timp, creștinii au trecut de la a fi criticaţi pentru credinţa într-un Dumnezeu Creator la deţinerea unor valori de sorginte creștină care ar fi contrare culturii actuale, cum ar fi ideea că homosexualitatea este un păcat. Pe scurt, să fii religios este OK atâta timp cât valorile tale creștine se aliniază ușor celor seculare. „În timp ce ateii militanţi atacau religia la rădăcini, necredincioșii apatei îi taie ramurile care ameninţă stilul de viaţă secular”, explică autorul englez Ben Sixsmith.

Apateismul, caracterizat de Jonathan Rauch (cel care a popularizat îmbinarea dintre „ateu” și „apatic”) drept o „declinare a interesului faţă de propria religie și o și mai puternică declinare a interesului faţă de religia altuia”, diferă de toate celelalte concepte folosite până acum pentru a descrie o anumită poziţie faţă de religie și credinţă. În timp ce creștinismul și ateismul au în comun faptul că le pasă de marile întrebări cu privire la existenţa oamenilor și a lui Dumnezeu, apateismul este în direcţia opusă. Dar nu este echivalent cu secularismul, care este o dezaprobare fermă și aproape puritană a interferenţei religiosului în sfera publică, și nu este echivalent nici cu toleranţa, cel mai bine definită de John Locke drept o situaţie în care pasiunile religioase ale tuturor convieţuiesc în pace spre propășirea umanităţii. Apateii nu sunt nici agnostici care nu cred că se poate răspunde corect și final întrebărilor puse de atei și de creștini. Apateismul nu este un crez, ci este mai degrabă o atitudine de relaxare totală faţă de toate aceste probleme religioase și este, conform susţinătorilor săi, următoarea cale de urmat spre curăţirea societăţii de lipsa de civilitate.

Pentru Rauch, apateismul ar fi ceva de celebrat în prezent, în special în „America pioasă”, din moment ce credinţa, în orice formă a ei, rămâne pentru el cea mai volatilă și separatoare forţă a societăţii. Dând două exemple extreme – islamismul vinovat pentru atentatele din 11 septembrie 2001 și secularismul „tiranic” din China –, Rauch hotărăște că orice credinţă ferventă este periculoasă, iar ascensiunea apateismului în societate este „produsul unui efort cultural determinat să disciplineze mentalităţile religioase și deseori și produsul unui efort personal la fel de determinat să înfrângă ardorile spirituale”, o realizare de care să fim mândri. Pentru filosoful John Gray, problema este și mai simplă de-atât. „Nu ceea ce credem contează, ci cum trăim.” Nu discuţiile despre religie contează în final, ci practicile. El dă ca exemple pozitive „politeismul, hinduismul sau budismul, daoismul sau shino, dar și unele tradiţii ebraice, creștine sau musulmane în care credinţa joacă un rol minor”. Practica, ritualul, meditaţia, stilul de viaţă este ceea ce contează în final pentru societate.

Un pericol iminent

Observatorii creștini atrag atenţia că, în teorie, apateismul ar fi mai periculos pentru creștinism decât ateismul, din moment ce provoacă un vid în care scânteia dezbaterilor pe teme religioase nici nu mai poate fi aprinsă. În practică însă, apateismul s-ar putea dovedi greu, dacă nu chiar imposibil de menţinut cu constanţă. Detractorii lui Rauch scot în evidenţă că el însuși nu își poate respecta principiul de blazare totală, din moment ce își rezervă dreptul de a se îngrijora cu privire la credinţele „violente sau coercitive” ale celorlalţi și de a le penaliza. Or definiţia coercitivului este atât de largă încât scoate din discuţie orice confesiune creștină care își ia în serios natura evanghelică – 83% dintre americani cred astăzi că evanghelizările sunt expresia extremismului religios. Deci, doar un non-apateu ar putea argumenta, așa cum face Rauch, că milioane de oameni ar trebui să își lase credinţele și să devină și ei apatei.

Preferinţa pentru apateism, ca tonic pentru civilitatea din societate, maschează de fapt eșecul toleranţei ca virtute, crede filosoful Douglas Groothius, toleranţa fiind înţeleasă ca răbdare ce refuză să se supere, să jignească sau să-l urască pe cel cu care nu cade de acord, chiar și pe problemele care contează cel mai mult. Idealul toleranţei, în sensul liberal clasic adoptat în Vest, era perfect compatibil cu convingerile religioase puternice, spune Groothius, în timp ce formele contemporane de toleranţă, apateice în natură, cad în ceea ce scriitoarea Dorothy Sayers numea „disperare” – „Păcatul care nu crede nimic, nu caută să știe nimic, nu se bucură de nimic, nu iubește nimic, nu urăște nimic, nu interacţionează cu nimic, nu găsește scop în nimic, nu trăiește pentru nimic și rămâne în viaţă doar pentru că nu și-ar da viaţa pentru nimic”. Iar pentru vindecarea din această stare cu adevărat deplorabilă a sufletului uman, doar religia are o poziţie de forţă aparte, tocmai pentru că nu se rezumă la un cod de bune maniere, ci promite ceva aparte, promite Salvare. Ţinând cont de acest „as din mânecă”, perioada apateismului s-ar putea dovedi a fi cel mai bun moment pentru reformă și revigorare spirituală de la Luther încoace.

Spărgând balonul cu apatei

Categoria apateilor este un complicat puzzle de deslușit, în care sociologia nu a făcut încă mari progrese. Ce putem spune cu siguranţă este că apateii nu sunt creștini practicanţi și nu sunt nici atei militanţi, însă, în afară de cele două, se pot camufla cu brio în orice alt grup religios. Din moment ce apateii exclud, probabil mai puţin din principiu și mai mult din comoditate, aderenţa la principii sau adevăruri care ar cere efort, sacrificiu și în general ar presupune perturbarea liniștii sistemului din care fac deja parte, cel mai sigur este să presupunem că apateii fac parte din categoria agnosticilor/ateilor și a neafiliaţilor.

Printre ei ar putea fi prietenul tău care crede în „ceva”, dar nu poate fi deranjat să explice sau să își dezvolte măcar sieși acel „ceva”, sau ar putea fi celălalt prieten al tău, născut într-un mediu în care secularismul și evoluţionismul dau măsura tuturor lucrurilor, care consideră lucrurile bine stabilite și nu vede de ce și-ar bate capul cu alte idei. Pur și simplu nu este curios ori variantele sunt prea multe și timpul, prea puţin. Într-o lume în care singurul adevăr este că nu există un singur adevăr, relativismul și apatia în numele toleranţei sunt încurajate, iar diversiunile triviale, în special cele de pe internet, ne consolează în complacerea noastră. Ba, mai mult, preluând modelul cunoașterii de la Richard Weraver[3], unul dintre cei mai importanţi gânditori ai Americii secolului al XX-lea, scriitorul Gavin Hurley, acuză că neafiliaţii de astăzi, din care fac parte și apateii, sunt prinși pe prima treaptă a cunoașterii de către stimuli fizici și promisiuni de faimă și avere; sunt mulţumiţi să stea în peștera lui Platon și să se bucure de umbrele care dansează pe pereţi și pur și simplu nu sunt motivaţi destul să urce treptele cunoașterii.

O asemenea clasificare condamnatoare nu prea ţine însă cont de realitatea cu care mulţi dintre noi ne confruntăm astăzi și care ne pironește pentru un timp acolo unde ne găsim: anxietatea generalizată. Grijile cu privire la numărul mare de alegeri la care suntem expuși și la consecinţele acestora au puterea de a ne paraliza abilitatea de a decide și de a evolua, în orice domeniu. „În habitatul fractal al secolului al XXI-lea, fiinţa umană digitală încă nu poate să înţeleagă că s-a transformat într-un zombie agil. Foamea după mișcarea fără sens evaporă importanţa încetinirii, a recunoașterii și a digestiei informaţiilor. Cu alte cuvinte, cultura tehnologizată are o legătură profundă cu apatia fiindcă promisiunea unei mici fericiri ne face să simţim că nu putem pierde niciun moment departe de calculator, deși acest mediu artificial nu ne dă o satisfacţie reală”, explică profesorul Çağlar Uzun, de la Universitatea Bülent Ecevit, din Turcia. În schimb, pentru a putea evalua adevărurile spirituale avem nevoie de liniște, punctează Douglas Groothius[4].

Mai există un efect nociv al internetului: spre deosebire de cutumele din spaţiul public, social media a creat o structură artificială în care oamenii nu își dezbat/judecă în mod real și constructiv năzuinţele și sentimentele, ceea ce înseamnă că persoane cu sentimente mixte rămân ascunse sub o mască a apatiei, deși ar vrea să evolueze spre altceva, însă le este frică să își expună îndoielile, mai atrage atenţia Uzun.

Nu este nicio surpriză dacă spunem că cei mai afectaţi de aceste stări ale societăţii actuale sunt tinerii, nu doar fiindcă sunt cei mai prezenţi pe internet și în social media, dar și fiindcă sunt generaţiile cel mai puţin înclinate să se identifice cu religia creștină sau să devină creștini implicaţi. În prezent, 27% dintre americani se consideră „spirituali, dar nu religioși”. Chiar dacă au părăsit religia organizată, mulţi se roagă și cred în Dumnezeu. Și sunt mai credincioși chiar decât europenii, care se declară credincioși, dar în rândul cărora se înregistrează niveluri înalte de indiferenţă faţă de religie, în special la tinerii între 16 și 29 de ani din Cehia (91%), Estonia (80%), Suedia (70%), Olanda (72%), Marea Britanie (70%), Franţa (64%). Aceasta îi pune pe sociologi în poziţia de a regândi categoriile în care împart adeziunea la o religie: „Oamenii fac lucruri care nu oglindesc creștinismul suficient de mult pentru ca noi să continuăm cu aceleași tipuri de categorii explicative, care au început să își arate limitele”[5], spun cei de la Centrul de Cercetare Pew.

Comunicarea, de la zero

Ce este poate cel mai important să reţinem din această imersiune în fenomenul care ameninţă să elimine cu totul religia dintre aspectele relevante ale vieţii este că apateismul e o poveste cu final deschis. Pentru că, deși categoria neafiliaţilor, din care fac parte și apateii, a ajuns să fie al doilea grup religios ca mărime din Statele Unite, este totodată grupul care înregistrează cele mai mari schimbări interreligioase pe termen lung. Pe scurt, în timp ce se preconizează că 12 milioane de americani din această categorie vor aluneca spre ateism și agnosticism, alte 12 milioane ar putea deveni catolici sau protestanţi. Dar cum s-ar putea întâmpla aceasta mai exact?

Căile de a ajunge la apatei sunt la fel de diverse și unice ca și ei. Cât timp lămuririle sociologice sunt incomplete, ar trebui, pe cât posibil, să ne abţinem de la a apela la generalizări, care ar putea răni profund individualitatea, atât de preţuită în ziua de azi.

Evanghelizările clasice astăzi ajung în mare parte la urechi surde, ba chiar pot genera opoziţia celor care le percep drept ameninţătoare și extremiste. Aceasta nu înseamnă însă că lumea creștină are mâinile legate la spate, ci că este nevoie de o abordare evanghelică de micro-management, care trebuie să îl întâlnească pe fiecare acolo unde este în ce privește perspectivele și interesele de viaţă. Iar curiozitatea ar trebui stârnită iniţial pe informaţii practice, conexe domeniului religios și care ar putea doar ulterior să deschidă calea spre a discuta despre principii filosofice și religioase. Multe dintre aceste informaţii ar trebui să intuiască o înţelegere profundă și empatică a particularităţilor vremurilor pe care le trăim.

Tinerii, în mod special, au nevoie să fie consiliaţi în ce privește utilizarea internetului, a social media și a impactului asupra sănătăţii lor mintale și emoţionale, dar nu pe un ton condescendent, care nu va face decât să întărească în ei sentimentul că nu sunt înţeleși, că nu sunt în siguranţă și că nu se pot baza pe nimic.

De sfaturi practice care să vină din sfera religioasă au nevoie neafiliaţii și în momentul în care devin părinţi. Confruntaţi cu alegerea unui sistem de credinţe pentru copii, mulţi astfel de părinţi își pun problema de a-i introduce pe copii într-un sistem organizat religios, însă de cele mai multe ori bisericile ratează acest moment-cheie de atragere a apateilor, fiindcă nici nu știu că oportunitatea există. Demult au uitat de cei care au părăsit biserica după adolescenţă, deși în cele mai multe cazuri membri ai familiei lor, în special părinţii, sunt încă activi în biserică. Deși cele mai multe studii arată că, dacă sunt crescuţi în afara religiei, cei mai mulţi copii vor deveni neafiliaţi, Christel Manning, care a făcut unul dintre puţinele studii sociologice pe subiectul manierei în care neafiliaţii își cresc copiii, atrage atenţia că aceasta nu este neapărat intenţia părinţilor neafiliaţi, ba, din contră, cei mai mulţi îi vor expune într-un fel sau altul pe copii religiei.[6] Mai mult, chiar dilemele cu care noii părinţi se confruntă în aceste momente, dileme despre propriul sistem de valori și apropierea faţă de biserică, îi pot determina pe unii dintre ei să se întoarcă cu totul în biserică. Însă aceste cazuri nu sunt norma. Dar oare ar putea fi norma, cu o implicare mai mare din partea bisericii?

După etapa sfaturilor practice, când, în final, discuţiile religioase se deschid, ele ar fi de dorit să aibă deja la bază imaginea unui Dumnezeu bun și milos, care ne înţelege pe fiecare în parte exact așa cum suntem și care, în ciuda defectelor noastre, urmărește binele fiecăruia, respectând în același timp diversitatea care derivă din libertatea de alegere. În acest fel, discuţiile ar curge natural pe linia atractivităţii lui Dumnezeu, ceea ce este de dorit din moment ce frumuseţea este ceva greu de combătut și de respins chiar și într-o perioadă profund relativistă, sfătuiește preotul catolic Robert Barron.

În sumar, oamenii sunt apatici faţă de religie azi din trei mari motive: 1) nu au un motiv să le pese; 2) nu au motivaţie să creadă; 3) nu au voinţa necesară să creadă – teoretizează Robert Beshears, din cadrul Seminarului Teologic Baptist de Sud, SUA. Pentru toate aceste obstacole, biserica are deja soluţii, spune Beshears. Ele variază de la discutarea diverselor sisteme de credinţă și stârnirea curiozităţii pe subiect la explicitarea adevărului biblic cu talent literar – o mare poveste cu traiectorie lungă, un scenariu de film în care toate răsturnările de situaţie au logică în final; la provocarea curiozităţii sub forma explorării fricilor și anxietăţilor care ne ţin paralizaţi și ne împiedică să explorăm. Însă toate aceste idei se reduc la una singură: recunoscând că nu avem un teren comun de interese în teism cu apateii, trebuie să începem de la singurul teren comun pe care îl avem cu ei în general, acele elemente universale ale experienţei umane care transcend timpul, cultura, viziunile diferite de viaţă. Doar aici, în imago dei, conchide Beshears, vom găsi puterea de a administra „șocul” necesar pentru a-i scutura pe apatei din amorţeală și de a câștiga revoluţia post-seculară pentru creștinism, pentru Dumnezeu, pentru viaţa următoare.

Footnotes
[1]„Arnette Thomson, Erich Fromm: Shaper of the Human Condition, Palgrave Macmillan, 2009, ediţie online”.
[2]„Rodney Stark, The Triumph of Christianity, HarperCollins Publishers, 2011, apud Eliza Vlădescu, art. cit.”
[3]„Richard Weaver a teoretizat cunoașterea în trei trepte: pe prima treaptă sunt datele de bază, empirice; pe a doua treaptă, datele de bază sunt folosite pentru a construi teorii și generalizări; pe a treia, și ultima treaptă, se eliberează judecăţi de valoare cu privire la teoriile respective, prin folosirea valorilor și a principilor universale pe post de criterii de evaluare.”
[4]„Douglas Groothius, «Why Truth Matters Most: An Apologetic for Truth-Seeking in Postmodern Times», în JETS, vol. 47, nr. 3, 2004; ”.
[5]„Sigal Samuel, op. cit.”
[6]„Christel Manning, Losing Our Religion: How Unaffiliated Parents Are Raising Their Children, NYU Press, 2015, ediţie online”.

„Arnette Thomson, Erich Fromm: Shaper of the Human Condition, Palgrave Macmillan, 2009, ediţie online”.
„Rodney Stark, The Triumph of Christianity, HarperCollins Publishers, 2011, apud Eliza Vlădescu, art. cit.”
„Richard Weaver a teoretizat cunoașterea în trei trepte: pe prima treaptă sunt datele de bază, empirice; pe a doua treaptă, datele de bază sunt folosite pentru a construi teorii și generalizări; pe a treia, și ultima treaptă, se eliberează judecăţi de valoare cu privire la teoriile respective, prin folosirea valorilor și a principilor universale pe post de criterii de evaluare.”
„Douglas Groothius, «Why Truth Matters Most: An Apologetic for Truth-Seeking in Postmodern Times», în JETS, vol. 47, nr. 3, 2004; ”.
„Sigal Samuel, op. cit.”
„Christel Manning, Losing Our Religion: How Unaffiliated Parents Are Raising Their Children, NYU Press, 2015, ediţie online”.