Anul acesta se împlinesc 50 de ani de când publicaţia Time întreba, pe copertă, dacă Dumnezeu a murit.
De fapt, Dumnezeu ar fi trebuit să moară de prin anul 1810, după previziunile lui Voltaire, și chiar mai repede, după dorinţele altora. Totuși, câte teorii, câte previziuni și câţi ani i-ar lua lui Dumnezeu să moară? Între timp, nu este ciudat că ajungem, în postmodernism, să exclamăm, precum autorul Julian Barnes[1], „Nu cred în Dumnezeu, dar mi-e dor de El”? Ce spune asta despre religia de astăzi?
Ideea morţii religiei este mult mai veche de anii 1960, când teoria secularizării a prins aripi printre sociologi și în presă. Era anul 1710 când gânditorul englez Thomas Woolston a prezis că religia va dispărea până în 1900. „Omologul” său francez, Voltaire, îngrozit de perspectiva colegului englez, spunea că religia va dispărea din lumea vestică până prin 1810. Continuând cu Max Weber, cu Friedrich Nietzsche, cu Auguste Compte, Émile Durkheim, Peter Berger și cu mulţi alţi gânditori care au marcat politica și sociologia europeană și americană, apocalipsa religiei via secularizare este un eveniment reprogramat periodic și încă așteptat. Sunt însă și voci care anunţă, în schimb, o revitalizare a religiei. Sunteţi nedumeriţi?
Deși din ce în ce mai multe naţiuni au ieșit din sărăcie, s-au industrializat și s-au modernizat, ponderea creștinilor în rândul populaţiei globale nu a scăzut dramatic faţă de acum 100 de ani, iar numărul adepţilor altor religii, în special ai celei islamice, a crescut chiar și în ţările arabe dezvoltate.
Peisajul religios european trece astăzi printr-o dinamică ce nu poate fi explicată printr-o singură teorie, precum cea a secularizării, care susţine că modernizarea societăţilor, cu toate schimbările adiacente (urbanizare, democratizare, specializarea funcţională a societăţi, raţionalizare[2]), va avea un impact sigur și tot mai negativ asupra religiei. Pe de o parte, Karl Marx a explicat că modernizarea socioeconomică și extinderea securităţii sociale vor duce la secularizare, fiindcă vor fi din ce în ce mai puţini oameni care să caute siguranţa unei vieţi de dincolo, când se pot bucura de ea în prezent. Pe de altă parte, modernizarea trebuia să ducă la secularizare prin impunerea unei alte paradigme de gândire, care pune scepticismul, știinţa și raţiunea pe primul loc și abandonează religia într-o eră primitivă. Efectele, deși prezente, nu s-au dovedit însă a fi conform așteptărilor. Deși din ce în ce mai multe naţiuni au ieșit din sărăcie, s-au industrializat și s-au modernizat, ponderea creștinilor în rândul populaţiei globale nu a scăzut dramatic faţă de acum 100 de ani, iar numărul adepţilor altor religii, în special ai celei islamice, a crescut chiar și în ţările arabe dezvoltate. Aceasta nu înseamnă că nu s-au petrecut schimbări importante, pe care urmează să le detaliem, însă s-ar putea ca multe dintre ele să poată fi mai bine integrate în paradigma postmodernismului decât în cea a modernităţii. Am ieșit din modernism și Dumnezeu nu este mort. Teoria secularizării este însă foarte slăbită.
Drumul lung de la teorie la realitate
În 1968, sociologul Peter Berger scria în The New York Times că, „până în secolul al XXI-lea, credincioșii vor fi de găsit doar în secte mici, înghesuite laolaltă pentru a rezista unei culturi globale seculare”[3]. Aproape 30 de ani mai târziu, Berger, un militant de top al teoriei secularizării, declara următoarele: „Cred că ceea ce eu și cei mai mulţi dintre ceilalţi sociologi ai religiei am scris în anii 1960 despre secularizare a fost greșit. Argumentul nostru a fost că secularizarea și modernizarea merg mână în mână. Cu mai multă modernizare vine mai multă secularizare. Nu a fost o teorie nebună. Existau dovezi pentru asta. Dar acum cred că, la bază, a fost greșită. Cea mai mare parte a lumii de astăzi nu este seculară. Este foarte religioasă.”[4] Greșeala sociologilor de atunci a fost să se uite la Europa ca la un exemplu de secularizare în lucru și să considere America, cea mai liberă și „iluminată” naţiune a vremii, este o excepţie. Sociologii citau ratele extrem de scăzute ale participării enoriașilor la viaţa religioasă din Europa ca pe o cădere masivă faţă de timpurile medievale, când oamenii se buluceau la biserică cu fiecare ocazie. În America însă, participarea la serviciile divine continua să fie ridicată, încă de la observaţia lui Alexis de Tocqueville, din 1830, și chiar 100 de ani mai târziu. O explicaţie a fost că educaţia americană era prea înapoiată și superficială și era doar o chestiune de timp până ce și acolo oamenii să se trezească. O altă explicaţie a fost că americanii nu ţin atât de mult la aspectul religios, cât la cel etnic, al apartenenţei la o anumită confesiune religioasă. De fapt, problema a fost că teoria secularizării este uniformizantă, nu ţine cont de culoarea istorică și prevede un singur final plauzibil. Însă Europa și America sunt povești cu totul diferite, care au trecut diferit prin modernism și au ajuns diferit în postmodernism.
America și Europa – surori de credinţă, dar nu gemene
Sociologul Andrew Greeley, preot catolic, afirma că Europa nu ar putea să fie niciodată decreștinată, fiindcă nu a fost creștină de la bun început, nu în adevăratul sens al cuvântului. Convertirea împăratului Constantin a dus la transformarea religiei creștine într-o mișcare socială și politică ce a lăsat Europa convertită doar nominal. Creștinismul în Europa a presupus monopolul unei biserici leneșe care nu făcea misiune printre mese, ci boteza regi și făcea alianţe cu elitele. Sociologul american al religiei Rodney Star a arătat, în cartea The Triumph of Christianity (Triumful creștinismului), că există o legătură între lipsa de misiune reală din acea perioadă și lipsa de participare religioasă din Europa de azi.[5]
Reforma, Renașterea și inventarea tiparului au însemnat pentru europeni o trezire dintr-un somn adânc al voinţei proprii și al raţiunii. Apoi a venit Revoluţia Franceză, cu noi idei religioase ale elitelor care contestau ortodoxia bisericii. Revoluţia Industrială a adus era modernizării și a lăsat creștinismul în era preștiinţifică. Mulţi au început să pună la îndoială credibilitatea religiei creștine, să se întrebe dacă Dumnezeu chiar există, dacă miracolele sunt posibile. În Europa, ideea de a gândi raţional a trecut dincolo de capacitatea de a gândi coerent și logic și a devenit o nouă paradigmă, nonreligioasă, de a înţelege realitatea prin mari teorii știinţifice și economice, care au dus la nașterea umanismului secular, a marxismului și a comunismului. Spre deosebire de America, în unele ţări din Europa liderii politici au strâns rândurile în spatele unor ideologii care au scos efectiv religia din viaţa publică, dar și din cea privată, deteriorând și mai mult legătura omului cu divinitatea.
În schimb, „prin trecerea Atlanticului, creștinismul a fost transformat și reînnoit”[6], scrie Stark. În anul 1776, doar 17% din cei care trăiau în cele 13 colonii aparţineau unei biserici, însă până la începutul anilor 1800, deja America devenise acea ţară a lumii unde religia avea cea mai mare influenţă asupra sufletului omului, conform lui Tocqueville.[7] Dacă nivelul iniţial scăzut de participare religioasă fusese doar o reflexie a nivelului scăzut pe care coloniștii l-au adus din Europa, după Războiul de Independenţă au fost desfiinţate religiile de stat și noi religii protestante, multe de origini locale, au intrat pe piaţă. Astfel, până în 1850, o treime dintre americani aparţineau unei biserici locale, iar numărul a tot continuat să crească.
O altă teorie care încearcă să explice impactul modernităţii asupra religiei este tocmai teoria marketizării religiei prin diversificarea cultelor și sectelor, propusă de mai mulţi sociologi (Finke, Stark, Iannaccone, Pickel, Chaves) începând cu anii 1990.[8] Conform acestei teorii, vitalitatea peisajului religios este afectată direct de gradul de separare dintre religie și stat, de gradul de libertate religioasă de care se bucură oamenii și de gradul de pluralism al celor care vin să satisfacă cererea de pe piaţă. Astfel, modernizarea nu ar duce la dispariţia religiei, ci chiar ar favoriza dezvoltarea ei. Faptul că o doză de competiţie între religii este bună și că monopolul scade vitalitatea religioasă a societăţii este demonstrat în istoria americană, însă această teorie spune că pluralismul este o consecinţă a modernizării, pe când istoricii atrag atenţia că în America pluralismul a precedat era modernă. Și chiar dacă această teorie poate explica unele aspecte ale peisajului religios american, deja în Europa își arată impotenţa. De exemplu, nu poate explica de ce ţări ieșite de sub comunism și intrate într-un proces de aliniere la lumea modernă, democratică, nu au dezvoltat o piaţă religioasă, ci s-au întors la religiile stabilite cultural în loc să caute mișcări noi. Astfel analiști studiind situaţia ţărilor dezvoltate au ajuns la concluzia că „acest model pare irelevant pentru explicarea tendinţelor religioase”[9]. Așadar ne aflăm în situaţia în care avem două teorii dintre care niciuna nu poate explica efectele modernizării asupra spaţiului religios. Mai departe, trecerea de la modernism la postmodernism a complicat și mai tare peisajul, fiind nevoie de găsirea unei a treia teorii pentru a putea explica noile tendinţe.
De la biserici fără Dumnezeu la Dumnezeu fără biserici
Astăzi, convingerile culturale, politice și religioase sunt distribuite la nivel global. Oamenii formează și menţin relaţii cu ajutorul tehnologiei și tind să se polarizeze mai degrabă în funcţie de similarităţi demografice și de interese decât în funcţie de proximitatea geografică. Economiile dezvoltate s-au transformat din producătoare de bunuri în producătoare de servicii. Standardul și speranţa de viaţă sunt mai mari ca oricând și avem la dispoziţie mai multe opţiuni ca oricând. Pe măsură ce graniţele și loialităţile naţionale își pierd semnificaţia, consumul și loialităţile faţă de branduri, de companii și idei au venit în prim-plan. Familia, ca unitate de bază a societăţii, era în trecut un concept ușor de definit. Acum, pe măsură ce societatea vestică se fragmentează din ce în ce mai mult, există din ce în ce mai multe opţiuni în privinţa semnificaţiei familiei. Biserica are probleme de interacţionare cu o lume a cărei experienţă de familie este semnificativ diferită. Și nu este vorba doar despre familie. O bază de valori clar înţeleasă, prin cerinţe ce ţin de adevăruri mai înalte, precum cele Zece Porunci, s-a schimbat într-o serie de declaraţii fragmentate și extrem de personale, dependente de ceea ce simţim că este bine să facem. Era postmodernismului este era supremaţiei individului, care își creează propriile valori, personale. „Era creștinismului s-a terminat. Biserica nu mai este centrul respectat al culturii noastre. În era opţiunilor și a voinţei libere, mulţi consideră creștinismul instituţional irelevant și depășit”, se precizează într-un raport Lausanne despre spiritualitatea religioasă și nonreligioasă din lumea vestică. Înseamnă aceasta că Vestul se închide faţă de creștinism? În mod ironic, deşi interesul faţă de religia organizată este în scădere progresivă, interesul și participarea activă la acţiuni spirituale au crescut, precizează același raport.
În multe părţi ale lumii vestice, deteriorarea influenţei instituţiei bisericii se vede clar în declinul numărului și a vârstei celor care mai merg la biserică. Declinul prezenţei celor sub 40 de ani este vizibil în părţi ale Europei, în Marea Britanie, în Australia şi Noua Zeelandă și începe să dea semne și în SUA. Dar ceea ce a făcut din nou presa să trâmbiţeze victoria secularismului și moartea religiei este creșterea numărului de persoane care se declară neafiliate religios, adică neaparţinând niciunei confesiuni religioase. În 2010, acestea erau în număr de 1,1 miliarde, adică 16% din populaţia globală. Din totalul de neafiliaţi la nivel global, majoritatea se concentrează în Asia și Pacific, dar 12% trăiesc în Europa și 5% în SUA. Raportat la numărul de locuitori din Europa și, respectiv, din SUA, procentajul de neafiliaţi este egal pentru cele două regiuni, situându-se pe la 18%. Cei care vorbesc în continuare despre moartea religiei iau în considerare doar faptul că acest grup, în creștere, îi reuneşte pe atei, pe agnostici și pe cei care nu bifează nicio religie în sondaje (și care formează majoritatea grupului), însă nu vorbesc despre ce stă în spatele despărţirii lor de religia organizată.
În mod ironic, deşi interesul faţă de religia organizată este în scădere progresivă, interesul și participarea activă la acţiuni spirituale au crescut.
Deși numărul de americani care nu se identifică cu nicio religie continuă să crească, o cincime din publicul general și o treime din publicul sub 30 de ani declarându-se neafiliat, redactorul-șef al Gallup, Frank Newport, anunţă că America se află pe buza unei renașteri religioase și că va deveni mai religioasă, dar într-un mod diferit. Aceasta este și concluzia raportului Lausanne cu privire la întreaga lume vestică. Pe măsură ce modernitatea ne-a îmbunătăţit calitatea vieţii, ceea ce pe de o parte secularizează, accentul pus pe materialism, pe de altă parte, a crescut foamea după spiritual. Cu această foamete a crescut frustrarea faţă de formele religiei instituţionalizate, percepute ca o parte din problemă, ca o extensie a modernităţii: îndepărtate, nepăsătoare, neadecvate, axate pe materialism și pe rezultate. Cu toate acestea, interesul pentru Dumnezeu este menţinut. Așa se explică faptul că 68% dintre neafiliaţii americani spun că ei cred, cu diverse grade de certitudine, în Dumnezeu sau într-un „spirit universal”, aproape 40% se consideră „spirituali, dar nu religioși”, iar 21% se roagă în fiecare zi. Cifrele diferă de la o ţară la alta, în funcţie de istorie, cultură, context politic și social, dar fenomenul se repetă. De exemplu, în Franţa, una dintre cele mai secularizate ţări din lume, în care datele Eurobarometrului din 2010 arătau că doar 28% dintre cetăţeni spun că mai cred în Dumnezeu, o treime dintre adulţii neafiliaţi împărtășește aceeași opinie.
Schisma aceasta dintre religie și spiritualitate este mai bine explicată prin teoria privatizării, formulată de Luckmann, în 1963. Spre deosebire de colegii săi „seculariști”, Luckmann a prevăzut că secularizarea va cere transformarea, și nu eliminarea religiei. Această poziţie susţine declinul formelor instituţionalizate ale religiei, dar nu și declinul religiozităţii personale, ci migrarea acesteia spre „privatizare”, ducând la o societate care „crede, dar nu aparţine”[10]. Revizioniști ai teoriei secularizării care au acceptat această idee (Hunter, 1983) au mers mai departe, propunând „dezinstituţionalizarea realităţii religioase” în imaginea pe care omul modern o are despre lume. Aceasta presupune că privatizarea religiei va încuraja fluiditatea religioasă până vor dispărea formele de religie organizată, pentru omul modern nemaifiind relevante simbolurile și cheile religioase de decriptare a lumii, decât în anumite contexte ale vieţii private.
Instituţia bisericii este într-o poziţie proastă în prezent și probabil va continua pe această pantă, dacă nu va găsi metode de a se adresa oamenilor care nu mai răspund la o viziune raţionalistă asupra lumii, ci își bazează spiritualitatea pe simţuri, pe intuiţie și pe explorarea sinelui.
Istorici ai religiei au tras însă atenţia că nu privatizarea a încurajat pluralismul religios din America. De fapt, individualismul religios american este un fenomen ce datează din secolul al XIX-lea, cu grupuri protestante liberale punând accentul pe o abordare directă și personală a lui Dumnezeu și pe înlăturarea rolului de mediator din dreptul bisericii și al clerului.
Schimbările aduse de privatizarea religiei și de despărţirea dintre religie și spiritualitate nu sunt nicidecum clare, întrucât nu există încă definiţii clare pentru cele două concepte. Spiritualitatea înseamnă de multe ori ce vrea autorul să însemne, atât în articole de presă, cât și în studii și sondaje, în care nu există un vocabular adecvat care să le permită cercetătorilor să-i înţeleagă cu adevărat pe cei care se declară „spirituali, dar nu religioși”. Vor aduce ei moartea religiei? Sau reformarea ei?
Analizele Pew preconizează că, deși ca procent din numărul global de locuitori, numărul de neafiliaţi va scădea de la 16%, în 2010, la 13%, în 2050, din cauza tendinţelor demografice rata în America și din Europa de Nord este așteptată să crească, chiar și cu 10%, în următoarele decenii. Ce trebuie să avem în vedere este că starea religioasă a lumii este dependentă de factori economici, politici și sociali care se pot schimba atât de rapid, încât niciuna dintre teoriile analizate până acum să nu mai aibă sens, însă căutarea omului după divin se demonstrează a fi din nou și din nou o forţă greu de anihilat. Pluralismul pare să fie cheia demonstrată a susţine vitalitatea vieţii religioase în America, chiar și pe o pantă descendentă, și poate fi salvarea pentru multe ţări europene care mimează doar o piaţă liberă a religiilor, în timp ce guvernele favorizează o anumită religie și discriminează sute de alte grupuri religioase mai mici, prin orientări politice motivate de diverse argumente. Nu este de mirare că, dintre ţările Occidentului, Franţa are și cel mai ridicat nivel de „restricţii privind practicile, profesarea sau selecţia religiilor prin legi, politici sau acţiuni administrative din partea statului”, conform Raportului Internaţional al Libertăţii Religioase, realizat de guvernul american.[11] Însă și un pluralism de succes, desfășurat într-o piaţă religioasă cu adevărat liberă, nu va scuti bisericile istorice de nevoia de a face un profund exerciţiu de reevaluare.
Instituţia bisericii este într-o poziţie proastă în prezent și probabil va continua pe această pantă, dacă nu va găsi metode de a se adresa oamenilor care nu mai răspund la o viziune raţionalistă asupra lumii, ci își bazează spiritualitatea pe simţuri, pe intuiţie și pe explorarea sinelui. Argumentele și dezbaterile teologicoștiinţifice stau acum umăr lângă umăr cu spiritualităţi de tip do-it-yourself. Raportul Lausanne concluzionează că biserica occidentală trebuie să își asume vina de a nu mai fi capabilă să Îl prezinte lumii postmoderne pe Dumnezeu ca fiind atât transcendent, cât și imanent, și de a fi neglijat impactul avansului tehnologic, care întotdeauna a creat de-a lungul istoriei un vacuum în care spiritualităţi alternative au înflorit. „Remedii de «reînviere» pe termen scurt au eșuat și vor continua să eșueze pentru că așteptările creștinilor despre cum ar trebui să intre în legătură cu necreștinii sunt nerealiste și deconectate de experienţele acestora de viaţă. Trăim într-o vreme de tranziţii enorme, care afectează întreaga societate. Până când nu vom înţelege vremea în care trăim și nu vom revizui unele credinţe preţuite despre misionarism și apologetică, biserica se va chinui să supravieţuiască în lumea occidentală”, concluzionează raportul.
