Care sunt momentele cele mai proaste din viaţa ta? Sunt multe, cu siguranţă, și de obicei sunt momente în care drumul care îţi stă în faţă te înfioară. Nu îndrăznești.

Ai vrea o alternativă, dar nu există niciuna. Știi că asta trebuie să faci, dar scenariile pe care ţi le-ai imaginat despre cum va fi sunt prea îngrozitoare și parcă tot organismul te imploră să nu îl treci printr-un stres la care nu o să facă faţă. Te gândești la toate ocaziile în care ai gândit la fel, dar pe care ai reușit să le depășești. Au fost câteva. Acum ești mândru că le-ai făcut faţă. Dar niciuna nu a fost ca asta. Ai făcut destule la viaţa ta, iar acum te gândești că cel mai înţelept lucru e să recunoști când situaţia te depășește. Până la urmă, cine poate să te acuze că nu ai făcut tot ce ai putut? Să facă cine poate. Nu toţi suntem făcuţi să purtăm același jug, nu? E doar realitatea vieţii.

Dar nu ești convins nici de propriile argumente. Nu știi dacă este vocea raţiunii, care încearcă să te convingă să nu îţi asumi un risc ce îţi poate pune liniștea în pericol, sau dacă este vocea fricii și a comodităţii, pe care, dacă ai ascuta-o de fiecare dată, nu ai mai ajunge să faci nimic în viaţă. Te gândești la toate filmele de acţiune pe care le-ai văzut. Sunt alea în care actorul principal își asumă un risc care sfidează orice scenariu de rezultat pozitiv, împotriva sfaturilor prietenilor lui. Când îi iese, el este eroul și toţi ceilalţi pică prost, ca lași sau egoiști. Când nu îi iese, ţi se pare normal, doar era imposibil, toţi prietenii i-au spus, dar el nu a ascultat pe nimeni pentru că voia să se dea mare. Tu te vezi într-un scenariu asemănător, dar nu ăntrezărești finalul. Nu știi dacă joci rolul eroului sau pe cel al prostului fudul.

Câteodată îţi vine să ceri sfatul cuiva, dar te oprești când pui mâna pe telefon. Ţi-e frică să nu te judece, mai ales dacă este o problemă sensibilă și complicată, care nu ar putea fi înţeleasă pe deplin de cineva din afară, așa cum ai avea nevoie. Ar fi și greu pentru cineva care nu a trecut prin asta să îţi dea un sfat calificat, pe care chiar să îl iei în considerare. Să te rogi? Câteodată ţi-e frică că nici Dumnezeu nu te înţelege, nu înţelege felul tău de a gândi, pentru că îţi dai seama că la mijloc e ceva egoism și ceva lașitate pe care ar trebui să le dezvălui. De fapt, ţi-e frică tot să nu fii judecat înainte de a fi ajutat. Ca răspuns la această dilemă, în Biblie a fost lăsată următoarea povestire.

Într-o zi, Iisus i-a luat pe câţiva ucenici și au urcat un munte. Acolo, a avut loc ceea ce Biblia numește „schimbarea la faţă”. Iisus S-a umplut de gloria Sa divină, iar Moise și Ilie au venit să stea de vorbă cu El. Matei nu ne spune în capitolul 17 care a fost rostul acestei întâlniri și ce s-a discutat. Dar avem indicii în alte texte biblice. Primul apare în finalul capitolul anterior, de unde aflăm că „de atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă și din partea cărturarilor, că are să fie omorât și că a treia zi are să învieze” (Matei 16:21). Ceea ce ne spune că perioada celor trei ani misionari ai Săi se apropia de finalul inevitabil și că acesta începea să fie un subiect tot mai des adus în discuţie cu ucenicii și unul care, probabil, îl afecta tot mai mult și pe Iisus. Din mai multe texte biblice înţelegem că Iisus cunoștea în detaliu toate lucrurile care Îl așteptau în scurt timp și că nu avea nicio îndoială cu privire la faptul că ele se vor îndeplini până la ultimul. „Înapoia mea, Satano!” i-a spus El lui Petru, când acesta a protestat la ideea că Iisus va muri.

Era Iisus cu adevărat împăcat cu soarta sa? Avem impresia că era, pentru că tindem să confudăm faptul că era dispus să ducă planul de salvare la final cu un fel de indiferenţă la ideea că va fi torturat și omorât, pe care o punem pe seama divinităţii sale. Lucrurile au fost cât se poate de diferite de această înţelegere, iar atitudinea lui Iisus, cât se poate de umană. Până în noaptea în care a fost prins, Iisus a avut îndoieli cu privire la capacitatea Sa de a face alegerea corectă (nu cu privire la planul de salvare) și, ca orice alt om, Și-a dorit să existe o altă cale: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta.” Din această rugăciune înţelegem că voia lui Iisus, cu câteva ore înainte de a fi capturat, și voia Tatălui din Cer nu erau una și aceiași. Asta nu este același lucru cu a spune că Iisus nu mai era dispus să împlinească voia Tatălui, ci doar arată cât de uman a resimţit toată această situaţie. Gândindu-Se la ce urmează, „a ajuns într-un chin ca de moarte și a început să se roage și mai fierbinte, și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”, scrie Luca în capitolul 22. Când ai avut ultima dată un stres în viaţa ta care să aibă un asemenea impact asupra organismului tău?

De multe ori, și noi ne rugăm la Dumnezeu la fel ca Iisus, sperând să ni deschidă un alt drum care să ducă la același rezultat bun, deși suntem măcar pe jumătate convinși de ce trebuie să facem. Doar avem nevoie de încurajare. Și este uimitor că și Iisus, în ciuda naturii Sale divine, a avut nevoie de încurajare pentru a merge până la capăt. Când S-a rugat în grădina Ghetsmani pentru altă soluţie, era o conversaţie directă între Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Tatăl, dar era deopotrivă o rugăciune înălţată de un om speriat către Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu a reacţionat cu un răspuns direct, așa cum ne așteptăm și noi să primim la rugăciuni, ci a trimis un înger din cer, „ca să-L întărească”. Este uimitor să te gândești că Isus, ca însuși Dumnezeu, a avut nevoie de încurajări, de întăriri. Și spun încurajări, pentru că aceasta nu a fost prima dată când s-a întâmplat asta.

Revenim la povestirea cu Moise și Ilie. Tot Luca ne oferă mai multe detalii despre ce s-a întâmplat atunci. „Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţișarea feţei, și îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Și iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise și Ilie.” (Luca 9:29, 30) Ce să fi conţinut rugăciunea lui Iisus, ca răspunsul să fie o conversaţie cu Moise și Ilie? De ce nu cu Dumnezeu însuși? De ce nu cu un înger? De ce tocmai cu Moise și Ilie? Tot Luca ne spune imediat: „…și vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-L aibă în Ierusalim”. Ceea ce ne arată că ce s-a întâmplat în grădina Ghetsmani nu a fost o excepţie, în care Iisus „s-a pierdut cu firea” pentru că tocmai urma să fie prins. Îngrijorarea cu privire la ce avea să urmeze și la cum trebuia să se pregătească pentru asta era mai veche și, probabil, rugăciunea din grădină nu a fost singura în care Iisus a cerut putere. Și, din nou, vedem că Dumnezeu nu I-a răspuns direct, ci că I-a trimis pe Moise și Ilie. Experienţele celor doi erau unice pentru ca ei să poată empatiza la modul cel mai sincer și apropiat cu ceea ce trebuie să fi simţit Iisus. Moise și Ilie au avut amândoi misiunea de a salva poporul Israel. Amândoi au trecut prin multiple experienţe grele și suferinţe și ambii au fost respinși de oamenii pe care care încercau să îi salveze. Din tot cerul, cu toţi îngerii săi, ei aveau o calificare unică pentru ceea ce Iisus avea nevoie să audă în acele momente. „Acum, cerul își trimisese solii la Iisus – nu îngeri, ci oameni care trecuseră prin suferinţe și întristare și care puteau să simtă împreună cu Mântuitorul în încercările vieţii Sale pe pământ.” (Ellen White, Viaţa lui Iisus, p. 397)

Avem multe lucruri de învăţat din felul în care Iisus a înfruntat îndoiala și teama. De multe ori, Îl percepem doar în calitatea Sa divină, Dumnezeu mergând printre oameni, având mereu cele mai bune răspunsuri, învăţând, vindecând, aducând morţi la viaţă, scoţând demoni, niciodată greșind, niciodată păcătuind. Dar în același timp Îl vedem pe Iisus temându-Se, având îndoieli, fiind afectat fizic, rugându-Se pentru o altă cale. În acest timp, El este Dumnezeu. În același timp, este fiecare dintre noi de fiecare dată când avem o problemă. De multe ori ne supărăm că Dumnezeu nu ne răspunde direct și rapid la rugăciuni, că nu ne dă semne, nu auzim voci, că nu se întâmplă nimic. S-ar putea însă, în același timp, să avem parte de bunul sfat al unor persoane care au trecut prin ce trecem noi, iar asta să fie singura încurajare de care avem nevoie. Totodată, asta ne spune că și noi suntem unic calificaţi să oferim sfaturi unor persoane care trec prin ce am trecut și noi și că este important să le transmitem că suntem gata să le oferim aceste sfaturi, dacă au nevoie.

Dar cea mai importantă lecţie este următoarea: dacă Dumnezeu a avut nevoie de încurajări, atunci niciunul dintre noi nu este prea mare, prea important, prea rușinat ca să ceară ajutor. Iar primul loc în care ar trebui să cerem ajutor este la Iisus, care, trăind o viaţă pământească fără păcat și ducând la capăt planul de salvare a omenirii, este unic calificat să ne ajute. Empatia Lui pentru orice problemă am avea este totală pentru că este bazată nu doar pe experienţa personală, ci și pe jertfa personală în numele iubirii pe care ne-o poartă. Acest lucru trebuie să ne confere și curaj să cerem ajutor, și încredere că îl vom primi și că va fi cel mai bun pentru noi. De aceea, spune Biblia: „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 4:15,16).