Imaginaţi-vă conversaţia dintre Dumnezeu și Adam, după ce acesta a păcătuit, s-a văzut gol (în mai mult de un sens) și s-a ascuns. La întrebarea sfredelitoare: „De ce te-ai ascuns?” Adam răspunde: „Pentru că sunt gol.” Și, printre rânduri, citiţi și: „M-am ascuns, pentru că nu poţi să vii înaintea lui Dumnezeu gol.”

Cine i-a spus lui Adam că nu poţi să vii înaintea lui Dumnezeu decât dacă ești într-un anume fel și nicicum altfel? Cine ar fi putut să îi spună, dacă, evident, nu Dumnezeu i-a spus? Cine ar fi putut să îi spună că pe Dumnezeu nu-L interesează persoana lui, ci îl interesează cum arată sau ce este? Cine ar fi putut să sugereze acest gând cu atâta convingere, încât aceeași teamă – că nu poţi veni la Dumnezeu așa cum ești – a rămas îngropată în genele noastre până în ziua de astăzi?

Gândul acesta a născut păgânismul – cu ritualurile și purificările lui –, legalismul și creștinismul fără Christos și tot ce înseamnă încercarea omului de a se mântui pe sine. Din acest gând izvorăște, pe de-o parte, exploatarea spirituală a omului și, pe de altă parte, nefericirea și insuficienţa lui perpetuă.

Acceptarea de către Dumnezeu

Niciodată, niciunde, nicicum şi nimănui nu i-a spus Dumnezeu că nu poate veni la El fiindcă este gol. Niciodată! Dimpotrivă, El a spus: pentru că ești gol, cumpără de la Mine – fără bani și fără plată! În esenţă, tot ce a spus El în această privinţă este cuprins în cuvintele: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.”[1] Lângă cuvintele „cel ce vine la Mine” nu este adăugată nicio condiţie, absolut niciuna. Oricine adaugă ceva la cuvintele lui Dumnezeu „se dă drept dumnezeu”. Aşadar, ce trebuie să facă cel ce vine la El? Nimic altceva, decât să vină! De altfel, ce ar putea face un om ca pe baza aceea să fie primit de Dumnezeu? Și de ce ar vrea să facă cineva ceva, dacă Dumnezeu i-a cerut să nu facă altceva decât să vină așa cum este? Tot ce trece peste Cuvântul lui Dumnezeu „vine de la cel rău!” Profetul Mica se întreabă retoric: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?”[2]

În realitate, singurul lucru pe care-l cere Dumnezeu de la mine este inima mea, așa cum este ea, și tocmai pentru că este așa cum este: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”[3] „Inima ta așa cum este ea – bolnavă, rea, plină de păcate sau pofte ucigaşe și sinucigașe. Dă-mi inima ta aşa cum este ea!”

Când ne-a chemat la Sine, Dumnezeu nu a adăugat niciodată nimic despre a fi într-un anume fel sau a face sau a nu face anumite lucruri, ci a vorbit întotdeauna doar despre a veni. Nu se cunoaște niciun caz în care cineva să fi dorit să fie primit de Dumnezeu și să fi fost respins pentru că nu era într-un anume fel sau pentru că îi lipsea un lucru sau altul. Până la urmă, cine în afară de Dumnezeu ar putea să spună: „Nu duc lipsă de nimic?”[4]

Aceasta este, de fapt, cea mai groaznică lipsă pe care o poate avea cineva – a nu duce lipsă de nimic – și a doua, asemenea ei, este credinţa că lipsa a ceva te privează de privilegiul și dreptul de a veni la Dumnezeu. Invitaţia lui Dumnezeu este dreptul și pașaportul tău, nu bunătatea sau sfinţenia ta. Dumnezeu nu a spus așa ceva. Altcineva o spune mereu și omul îl crede. De aceea el continuă să fugă și să se ascundă de Dumnezeu. În timp ce niciodată Dumnezeu nu a respins pe cineva fiindcă este gol – și, repet, cine nu este gol?! –, noi, pe de altă parte, mărturisim cu toţii și în toate timpurile cu privire la venirea noastră la El: „Gol nimeni n-a venit ‘napoi/ Din câţi Te-au căutat.”

O moarte absurdă. O înstrăinare absurdă

Care sunt factorii care îl ţin pe om departe de Dumnezeu și sub umbra fricii de a se întâlni cu El? Cine popularizează acești factori destructivi și cum sunt ei promovaţi?

Mortalitatea extrem de ridicată în rândul mamelor imediat după naştere în Austria secolului al XIX-lea l-a făcut pe dr. Semmelweiss, directorul maternităţii din Viena, să se întrebe de ce eforturile disperate ale medicilor de a opri flagelul morţii prin febra puerperală, care se declanșa la majoritatea tinerelor mame, păreau zadarnice? Până la urmă, focarul de infecţie și moarte a fost identificat: mâinile medicilor care luptau pentru viaţă purtau cu ele germenul nevăzut al morţii. „Spălaţi-vă mâinile, domnilor, când veniţi de la lucrul pe cadavre direct în secţia de ginecologie! Pentru numele lui Dumnezeu, vă implor, spălaţi-vă pe mâini!” – striga directorul maternităţii privind la feţele șăgalnice ale doctorilor, care se priveau cu subînţeles. Cererea dr. Semmelweis a fost, într-un final, nu fără rezistenţă și amânare, satisfăcută. Când medicii s-au spălat pe mâini, focul morţii s-a stins și procentul mamelor, gravidelor și bolnavelor care se întorceau acasă în coșciug a scăzut dramatic. Rugămintea doctorului atinsese însă nervul mândriei luciferice care însoţește uneori nobilele profesii. Vindecătorii fuseseră ofensaţi de simplitatea soluţiei și de stupiditatea situaţiei. Cum era posibil ca tocmi ei, care luptau aşa de dramatic cu moartea, să fie acuzaţi că sunt purtătorii morţii? Cum era posibil ca tocmai mâinile lor, înzestrate și închinate în slujba vieţii, să aducă moartea?! Exclus așa ceva! Ce ofensă, ce jicnire! Niciodată nu se vor împăca cu așa ceva! Îndată ce directorul a murit, ei au reluat cursa directă dintre morgă și consultul ginecologic, iar moartea a revenit furioasă și însoţită de alţi șapte îngeri ai Hadesului.

Ce s-a întâmplat acolo, în Secţia de maternitate și ginecologie a Spitalului General din Viena, este un simbol al procesului absurd de înstrăinare a omului de Dumnezeu. Prin impunerea unor „sarcini grele de purtat”, prin crearea unor bariere artificiale pe calea celor ce vor să vină la Dumnezeu, cel care luptă cu devotament pentru întoarcerea omului la Dumnezeu este de multe ori purtătorul inconștient al virusului care, paradoxal, duce la fuga omului de Dumnezeu. Acest lucru se petrece prin transferarea din păgânism în creștinism a virusului acceptării condiţionate: Trebuie să faci anumite lucruri ca să poţi veni la Dumnezeu. Trebuie să fii într-un anume fel ca să ajungi la El. Trebuie să te lași de acest și acel obicei sau practică și abia apoi poţi veni la Dumnezeu!

Părinţii îl iubesc pe copil dacă ia nota 10, dacă este curat, ascultător; biserica și societatea îi evidenţiază pe cei cu realizări, subliniind simultan inutilitatea celor fără realizări deosebite. Trebuie să fii și să realizezi ca să meriţi acceptarea. Copilul este familiarizat cu meritocraţia chiar de la primii săi pași în viaţă. Rar sau niciodată nu va avea parte de o lecţie a harului, care l-ar învăţa că este iubit pentru că este cine este, nu pentru ceea ce este sau nu este.

Un indiciu al planului divin

De ce oare ordinea dumnezeiască este „Botezaţi-i și învăţaţi-i” (Matei 28:19), și nu invers: „Învăţaţi-i și apoi botezaţi-i”? Nu cumva Domnul a vrut să evite tocmai ideea de merit? Care este răspunsul Evangheliei la întrebarea: Ce mă împiedică să fiu botezat? Multe lucruri sau un singur lucru? Plutește oare în aer, ca o ciupercă atomică, ideea că cineva, ca să fie botezat, trebuie să merite?

De ce milioane de oameni stau departe de Dumnezeu, iar unii se refugiază în drogul ateismului? Care om întreg ar respinge oferta vieţii și ar alege moartea? Și totuși, atât de mulţi o fac, pentru că în calea întoarcerii lor la Dumnezeu au fost așezate blocaje de oţel și sârmă ghimpată și, din imensul număr al celor ce ar dori să treacă frontiera în ţara lui Dumnezeu, doar puţini, foarte puţini supravieţuiesc acestor obstacole. Dumnezeu a primit și primește încă Adami și Eve goi și descoperiţi. Frunzele de smochin, cu care s-au acoperit, stăteau mărturie a înţelegerii lor copilărești cu privire la magnitudinea păcatului, a efectelor lui și a tendinţei omului de a se salva singur din condiţia lui fără speranţă.

Şi Dumnezeu i-a primit goi, dar nu i-a lăsat goi și, în locul șorţurilor de frunze, din Jertfă le-a făcut haine. Primul cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu, și îl rostește și astăzi, cu referire la faptele lor a fost, și este, acesta: „Dezbrăcaţi-i de frunzele de smochin de pe ei!” Apoi El zice și se face: „Îmbrăcaţi-i cu haina Mielului junghiat care singur vrednic este să primească cinstea și slava, și stăpânirea!” Îmbrăcarea începe cu dezbrăcarea și, dacă nu are loc dezbrăcarea, niciodată nu va avea loc îmbrăcarea. Când a văzut haina Jertfei și a comparat-o cu frunzele care zăceau veștejite pe jos, Adam și-a spus în șoaptă: Mi-e scârbă de mine… (Aceasta se numește pocăinţă. Ce grotescă este ideea de merit!)

Chuck Collins consemnează într-o colecţie de confesiuni pastorale:

„Primim răspuns la rugăciunile noastre nu atunci când ni se dă ceea ce cerem, ci atunci când suntem chemaţi să fim ceea ce putem fi prin har.” Rabbi Morris

Văduva de la templu

Rodul jalnic al ostenelii de a acumula merite este întruchipat de femeia menţionată în Luca 21, care timp de 18 ani vine la biserică aplecată de spate și pleacă de la biserică și mai aplecată. Starea ei este o ilustraţie a complexul vinovăţiei, pus cu bună știinţă sau cu neștiinţă asupra ei, și care se transformă în invizibilele lanţuri și cătușe cu care este legată. Lanţurile nu o vor lăsa să mai meargă nicăieri în Numele Domnului, iar cătușele o vor face incapabilă să mai ajute pe cineva în acealași Nume. Tot ce se așteaptă din partea ei este să dea drumul celor doi bănuţi din mână și apoi să plece acasă unde nu a mai rămas niciun ideal sau lucrare pentru care să trăiască. Acești ultimi doi bănuţi constituie ultima pagină a caietului ei de sarcini. Povara vinei și insuficienţei reânnoită cu fiecare noua predică apasă tot mai greu. De mult, ea nu mai poate privi cerul, ci doar pământul, nu mai poate vedea feţele oamenilor, ci doar picioarele lor, călcându-se unele pe altele. Niciun rabin și niciun fachir nu poate spune -„Femeie, ești dezlegată de neputinţa ta!” Totuși, acolo unde rabinul sau fachirul goi și goliţi, stau în perfectă neputinţă, acolo, Iisus  spune – „Ești dezlegată de neputinţa ta!”

Citește și: Marea sărbătoare a sfinţilor

Când o văd pe femeia aceasta așa de fericită, putând să privească cerul liberă și cu sete, mă gândesc la toţi anii în care a fost ţinută cu capul în jos. Mă uit lung la fruntașul sinagogii, dar Iisus îmi spune că altcineva o ţinea legată. Pentru întâlnirea ei cu harul lui Dumnezeu așa cum este el exprimat în Christos, ce pregătire a făcut femeia aceasta aplecată de spate? Nici măcar o rugăciune rostită. Și dacă mă gândesc bine nu ea a venit la Domnul, ci Domnul a venit la ea. Dar orbul ce pregătire a făcut? Dar leprosul? Ce ţinută vestimentară avea femeia aceea care a fost prinsă în adulter? Ce dietă a avut tâlharul de pe cruce? Care îi era limbajul? A pus Domnul vreunuia dintre aceștia și multor altora ca ei vreun fel de condiţie ca să vină la El sau El să vină la ei?

Ciuma

Ciuma meritelor a invadat lanurile harului lui Dumnezeu. „Omul nu poate să ajungă la desăvârșirea cerută de cugetul lui”[5] Nici meritele tale, nici meritele sfinţilor nu folosesc la nimic. Ele pot funcţiona ca alcoolul, ca să nu mai simţi o vreme durerea din suflet, ca să-ţi amorţească pentru o vreme conștiinţa, dar boala nu se va vindeca.

Doar Dumnezeu poate spune: „Ești vindecat de neputinţa ta!” În aceste cuvinte nu este calmare sau anesteziere, ci vindecare. Acolo nu este îmbunătăţire, ci naștere din nou: „Dacă este cineva în Christos Iisus este o făptură nouă!”[6] „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni!”[7] Nici Noe, nici Daniel, nici Iov? Nu, nimeni. „Nici unul măcar!”

„Despărţiţi de Mine (sau „înainte de a veni la Mine”) nu puteţi face nimic.”  Cu ocazia unei evanghelizări am fost solicitat să ţin un curs antifumat. Am promis că îl voi face după ce îi voi conduce pe oameni la Marele Medic, la Eliberatorul. Erau mulţi înainte de evanghelizare care ar fi dorit să se lase de fumat (nici nu avem idee cât de mult urăște cel robit viciul din viaţa lui!)  După ce s-a încheiat evanghelizarea am anunţat că se deschide cursul nostru antifumat si am invitat pe cei ce vor să se înscrie. Era greu de găsit vreunul. Viciul lor murise sub predicarea lui Hristos care-I eliberase. Am vrut sa fac acest curs dupa evanghelizare si nu inainte fiindcă nu aș fi vrut niciodată ca vreunul să își așeze pe umăr galoanele înfrângerii păcatului, înainte de a veni la Isus. E important să scăpăm de boală, dar cel mai important și primordial este să venim la medic. „Căutaţi mai întâi” arată că există o prioritate chiar în împlinirea voiei lui Dumnezeu. Există un mai întâi și un apoi. Mai întâi de toate este venirea la Iisus și apoi, toate celelalte care ni se vor da pe deasupra.

Iubirea lui Dumnezeu care transformă

Totuși, de ce este omul marcat de o totală lipsă de putere? Pentru că „nu aveţi în voi dragoste de Dumnezeu!”[8]… „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele”![9] Acesta este izvorul puterii și al adevăratei schimbări. Așa sună verdictul ceresc dat în dreptul  oricărei încercări de a fi pe placul lui Dumnezeu înainte de a veni la El.

Nu poţi să-l iubești pe Cel pe care nu-L cunoști și la care nu ai venit încă. Dar nu poţi să-L cunoști pe Dumnezeu cu adevărat și să nu-L iubești. Cum ai putea să rămâi rece când auzi cuvintele: „Te iubesc cu o iubire veșnică”, adică o iubire care a fost dintotdeauna și care rămâne pentru totdeauna. Aici se naște gândul veșniciei, al vieţii veșnice. Acest gând nu entuziasmează pe oricine. Pentru cei mai mulţi este o idee cu totul neatractivă. O lume uneori obosită de bine sau scârbită de rău nu ar vrea veșnicia, ci moartea. Iubirea, numai iubirea se sufocă sub apăsarea timpului și simte nevoia să spargă încercuirea lui. Ea, iubirea, crede în veșnicie, „dragostea nu va pieri niciodată”. Toate se vor stinge și se vor face cenușă, dar iubirea va domni veșnic.

Asadar, „cu ce voi întâmpina pe Domnul?” Iisus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.”[10]