Într-un articol publicat în 2016 în revista britanică The Times, jurnalistul Lee Strobel relatează povestea convertirii sale. Fostul ateu a devenit convins de veridicitatea creștinismului sub forţa irezistibilă a argumentelor cu privire la învierea lui Iisus Hristos, evenimentul care a lăsat urme adânci în istoria lumii noastre.

Uluitoarea transformare a lumii greco-romane, cu idolatria și semeţia ei, într-o orânduire pacifistă, creștină este încă o dovadă a autenticităţii învierii Lui. Un efect de o asemenea amploare și profunzime nu putea fi generat decât de o cauză extraordinară, una pe care specialiștii o numesc „fenomenul Noului Testament”. Este de remarcat faptul că însuși conceptul unei „învieri din morţi” era cu totul inexistent în Antichitate, când se considera că sufletul se eliberează de închisoarea trupului, precum o pasăre din colivie: „Să se mai întoarcă sufletul într-un hoit?”. Noul Testament surprinde reacţia atenienilor din Aeropag atunci când apostolul le predică despre înviere: „Când au auzit ei de învierea morţilor”,  spune Biblia, „unii îşi băteau joc, iar alţii au zis: «Asupra acestor lucruri te vom asculta altă dată»” (Faptele apostolilor 17:32).

Totuși, după câţiva ani, confruntarea cu realitatea învierii mătură toate filosofiile și mitologiile. În faţa învierii, credinţa păgână, fantezistă, potrivit căreia sufletul ar supravieţui morţii și s-ar desfăta într-o lume de dincolo, devine nulă. Învierea îi dă „omului în carne și oase” un sens nou, care trece dincolo de mormânt. „Cu moartea pe moarte călcând”, Iisus Hristos declanșează o eră nouă.

Învierea, miracolul rezervat prietenilor Lui

Învierea Sa ne fascinează nu doar ca eveniment, ci și prin mesajul pe care ni-l transmite nouă, muritorilor: viaţa este un soi de anticameră, un atelier pentru formarea caracterului, pentru a ajunge compatibili cu Împărăţia lui Dumnezeu, în care viaţa va începe cu adevărat, curgând spre veșnicie.

Lazăr este unul dintre cei înviaţi de Iisus ca o prefigurare a învierii celor drepţi la revenirea lui Iisus. „Lazăr (…) doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11:11), i-a anunţat Hristos pe ucenicii nedumeriţi, care credeau că le vorbește despre odihna căpătată prin somn. Ajuns la mormântul lui Lazăr, El a cerut să fie dată piatra mormântului la o parte, dar cei prezenţi au protestat, invocând mirosul irespirabil al trupului celui mort. În zilele acestea, proba mirosului a căpătat o importanţă aparte – pierderea lui poate fi un simptom al infectării cu virusul care a bulversat planeta. În faţa mormântului lui Lazăr, pe baza mirosului, martorii au certificat că, într-adevăr, trupul intrase în descompunere. Totuși, la strigătul lui Iisus, „Lazăre, vino afară!”, Lazăr iese viu din mormânt.

Dacă ne întrebăm ce anume l-a calificat pe Lazăr să fie beneficiarul unui asemenea miracol, Biblia ne răspunde: era „prietenul lui Isus”. Lazăr nu făcea parte dintre mai-marii vremii și nici din grupul celor doisprezece ucenici. Nu ni se relatează nimic despre vreo convertire spectaculoasă, iar viaţa lui trebuie să fi fost una cât se poate de obișnuită. Însă în casa lui a poposit de multe ori Iisus în calitate de prieten.

În momentul revenirii Sale, evenimentul învierii se va repeta, de data aceasta la scară globală. Iisus va chema la viaţă pe aceia care I-au fost prieteni, care L-au acceptat în casele și inimile lor.

„Și iarăși va să fie, cu mărire, ca să judece viii și morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârșit. Aștept învierea morţilor și viaţa veacului ce va să vie”, spune Crezul. Dar câţi creștini vor mai fi așteptând în anul 2020 aceste evenimente?

Speranţa care rezistă dincolo de mormânt

Două milenii de așteptare au erodat siguranţa venirii Lui, iar confuzia domnește chiar și printre creștini: „Avem un Dumnezeu care Se implică în istoria naţiunilor? Sau un Dumnezeu pasiv, neinteresat de destinul oamenilor?” Pământul continuă să primească oasele generaţiilor de părinţi și de copii și o întrebare firească irumpe în acest imens cimitir: „Când va veni, în sfârșit, ceasul învierii?”

Vorbindu-le creștinilor din vremea sa, apostolul Pavel îi mângâie cu următoarele cuvinte: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi pe cei ce au adormit în El. (…) Noi, cei vii care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:13-17) .

Textele biblice zugrăvesc frânturi ale unei scene imposibil de redat în cuvinte: strigătul lui Iisus, care cutremură munţii, mormintele credincioșilor deschise și morţii înviind nesupuși putrezirii și ridicându-se la cer, pentru o viaţă care nu va mai avea sfârșit.

Învierea este întruchiparea speranţei creștine; ea a fost motivaţia primilor creștini, deviza martirilor al căror sânge a fost amestecat cu pământul. Învierea este speranţa care trece dincolo de mormânt, nădejdea că vom fi cu Dumnezeu, iar El ne va fi binevoitor.

Totuși Biblia avertizează că acest moment nu va fi unul fericit pentru toţi cei care dorm în morminte: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28,29).

Apocalipsa 20 vorbește despre două învieri. Cei care își mărturisesc păcatele și își albesc viaţa prin sângele lui Iisus Hristos trec chiar acum prin procesul judecăţii, fiind achitaţi în virtutea meritelor lui Hristos. „Păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată”, scrie apostolul Pavel, precizând că există și un scenariu nefericit: „ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24).

Vestea bună a eliberării de sub osânda judecăţii este proclamată de Iisus Însuși: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Pentru o planetă care respiră în umbra morţii, nu poate exista o făgăduinţă mai luminoasă.

Schimb de identitate

În data de 26 aprilie 2006, Laura și Whitney, studente la Universitatea Taylor, din Indiana (SUA), se întorceau împreună cu alţi șapte colegi de la o activitate de voluntariat. O mașină militară care pierduse controlul a lovit frontal microbuzul care transporta grupa veselă în campus. Cinci dintre tineri au decedat în urma impactului, iar patru au fost grav răniţi.

Între cei care se zbăteau între viaţă și moarte era o tânără blondă, cu traume craniene, lângă care a fost găsită poșeta ei, cu cardul de identitate și alte lucruri personale. Actele au făcut-o să fie mai ușor de recunoscut după ce accidentul i schimbase dramatic înfăţișarea. Laura a stat cinci săptămâni în comă. Capul îi era bandajat, lăsând să se întrevadă câteva fâșii de păr blond și un fragment din faţă. Părinţii au vegheat-o zi și noapte; în această perioadă dificilă au ţinut legătura cu familia lui Whitney, cea mai bună prietenă a Laurei, moartă în accident.

Spre bucuria tuturor, Laura a început să își revină treptat. Era o singură problemă: vorbea fără sens uneori, nu răspundea la numele ei și părea să nu-și recunoască părinţii. După toate probabilităţile, accidentul îi alterase memoria. Într-un final, punând cap la cap mici detalii, medicii și părinţii ei au ajuns la o concluzie șocantă: fata nu era Laura, ci Whitney. Cele două fete aveau statură și trăsături destul de asemănătoare și, în plus, rănile și contuziile modificaseră fizionomia pacientei îndeajuns de mult încât părinţii să nu observe diferenţele.

Alertaţi de telefonul familiei Laurei, părinţii lui Whitney au venit la spital, fără să îndrăznească să spere că fata lor, pe care deja o înmormântaseră, ar mai putea fi în viaţă. Chiar dacă faţa tumefiată a fetei îngreuna identificarea, examinarea amprentei dentare a arătat că fata de la Terapie intensivă era Whitney. Laura fusese deja înmormântată și jelită de părinţii lui Whitney. Vestea le-a produs șoc celor două familii; bucuria unora se transforma în suferinţă zdrobitoare, iar speranţele zdrobite ale celorlalţi se converteau într-o fericire pe care nimic n-o mai anunţa în ultimele săptămâni. O dramă care a început cu un card dintr-o poșetă care zăcea în momentul nepotrivit lângă persoana nepotrivită.

Siguranţa învierii Lui

Învierea din morţi pentru a moșteni Împărăţia are de-a face cu identitatea și caracterul nostru. Tatăl ceresc îi va recunoaște ca fii ai Săi, cu dreptul de a trăi veșnic, doar pe aceia care L-au primit prin credinţă pe Iisus Hristos.

Ziua învierii va fi un eveniment de neegalat în istoria lumii. Va fi ziua întâlnirii, în care părinţii își vor regăsi copiii, prietenii se vor reuni pentru a nu mai fi separaţi și mulţi dintre cei care au mijlocit în rugăciune pentru alţii vor vedea rodul stăruinţei lor în rugăciune. Adam, primul om, își va cunoaște urmașii; generaţii întregi vor face cunoștinţă cu strămoșii lor.

Oricât de neverosimil ar părea actul învierii, Biblia relatează că astfel de minuni au avut deja loc, ca o repetiţie pentru ziua învierii generale, dar și ca o ancoră de speranţă pentru toţi aceia care trebuie să guste moartea.

Profetul Ilie a înviat un tânăr, Elisei a primit puterea de a face același lucru, iar despre Domnul Hristos este scris că a înviat un tânăr, o fetiţă și pe Lazăr, prietenul Lui. În aceeași generaţie, ucenicii Lui au primit puterea de a învia morţii (Matei 10:8).

Iisus Însuși nu a înviat singur, ci împreună cu El a fost înviat un grup de sfinţi. Misiunea acestora a fost una specială: ei au intrat în cetate și s-au arătat locuitorilor Ierusalimului (Matei 27:52-53). Chiar și ucenicilor li s-a părut incredibilă ideea învierii Învăţătorului lor, iar Toma a avut nevoie să atingă cu degetul rana provocată de o moarte violentă pentru a înţelege că învierea Lui nu este o iluzie. Mai mult, faptul că El a înviat reprezintă garanţia faptului că va fi o „înviere a celor neprihăniţi” (Luca 14:14).

„Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” (Apocalipsa 14:13) – această declaraţie a cărţii Apocalipsa arată că învierea este următorul moment pe care îl trăiește cel care a murit în credinţa în Prietenul lui. Între moarte și clipa învierii există un interval de o clipă sau cel puţin așa percep sfinţii care adorm în Iisus și sunt treziţi de glasul Lui, care îi cheamă la viaţă veșnică.

Cel dispreţuit, biciuit, pălmuit și scuipat pe faţa însângerată, ţintuit gol pe cruce, în mijlocul batjocurii generale, este Cel care S-a ridicat biruitor din mormânt și Se întoarce în slavă, pentru a-i lua la El pe cei care L-au așteptat, chiar dacă au fost înghiţiţi de moarte. Inima Lui încă dorește prietenia noastră, iar, dacă Îl alegem pe El, ce e mai bun abia urmează, indiferent dacă Ziua Lui ne va găsi în viaţă sau dormind pentru puţină vreme într-un pat de ţărână.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta!. Puteţi urmări integral programele aici.