După cum am arătat deja într-un articol anterior, teoria Pământului plat a fost resuscitată în ultima perioadă, preponderent pe valul de știri false și dezinformări care circulă prin social media și pe un fond tot mai scăzut al încrederii în elite, fie ele politice, religioase sau din domeniul știinţific. În articolul de faţă vom analiza încă una dintre faţetele importante ale subiectului, și anume legătura dintre Biblie și teoria Pământului plat.

Pentru creștinii care susţin că Pământul este plat, argumentele știinţifice pălesc în faţa unui singur verset biblic. De aceea, acest articol se va axa pe unele dintre versetele biblice cel mai des aduse în discuţie. Există profesori și teologi care au analizat cu grijă subiectul și concluziile lor merită atenţia oricărui creștin sincer, în intenţia sa de a investiga subiectul cu o minte deschisă. Printre aceștia se numără, de pildă, dr. Danny Faulkner, un creaţionist specializat în matematică, fizică și doctor în astronomie, și dr. Randall Younker, profesor de arheologie și istorie a antichităţilor la Universitatea Andrews, SUA.

Biblia despre teoria Pământului plat

Mulţi dintre adepţii creștini ai teoriei Pământului plat vor vorbi despre cele mai citate trei pasaje din Biblie în care sunt menţionate cele patru capete, sau colţuri, ale Pământului – Apocalipsa 7:1, Apocalipsa 20:8, Isaia 11:12. În primul text se vorbește despre patru îngeri, care stau în cele patru colţuri ale Pământului, ţinând în mâini cele patru vânturi ale Pământului. Repetiţia numărului creează o conexiune evidentă între cei patru îngeri, cele patru colţuri ale Pământului și cele patru puncte cardinale dinspre care ar urma să bată vânturile: nord, sud, est, vest.

Dar, după cum atrage atenţia Faulkner, nici măcar un adept al unei interpretări hiperliterale a Bibliei nu poate face abstracţie de simbolismul și lirismul cărţii Apocalipsei. „Cele patru colţuri ale pământului” este o expresie larg răspândită și folosită în diferite limbi în același sens: de a indica cele mai îndepărtate locaţii de pe Pământ. Acesta este și contextul în care expresia apare în Apocalipsa 20:8. Faptul că în aceeași propoziţie se face referire și la numărul oamenilor din cele patru colţuri ca fiind la fel de numeros „ca nisipul mării” întărește această înţelegere neliterală a textului. Altfel, cei care cred că textul vorbește despre patru colţuri fizice ar trebui să creadă că, în aceeași propoziţie, textul se referă, de asemenea, nu doar la o mare mulţime de oameni, ci la un număr de oameni matematic egal cu firele de nisip de pe toate plajele din lume.

Expresia se folosește exact în același sens și în Isaia, unde se vorbește despre strângerea laolaltă a neamului israelit din cele patru colţuri ale Pământului. Și în multe alte cazuri în care sintagma apare în Biblie, se vorbește nu despre un loc, ci despre oamenii care locuiesc în tărâmuri îndepărtate și cele mai îndepărtate, întărind înţelegerea neliterală a expresiei. Odată ce se admite folosirea idiomatică a expresiei într-un pasaj, este greu de susţinut că în alte pasaje similare nu e aceeași situaţie.

În unele versiuni de traducere ale Bibliei, referiri la colţurile sau capetele Pământului apar de aproape 30 de ori și, dacă ar fi înţelese literal, ar sugera nu doar că Pământul este plat, ci că este pătrat. Or, nu există nicio cosmologie în care Pământul să fie pătrat. Nici măcar adepţii teoriei Pământului plat nu susţin așa ceva.

Despre suprafaţa plată a Pământului

Cum îţi dai seama dacă Pământul este plat sau sferic? Dacă te sui în cel mai înalt loc din mijloc și poţi să vezi totul în cele patru zări, atunci este plat. Și iată ce spune Biblia în Daniel 4:10-11 – „Mă uitam și iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare și puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri și se vedea de la marginile întregului pământ.” Pe un Pământ sferic nu ar fi posibil ca un asemenea copac să fie vizibil de oriunde. Deci, spune acest verset biblic că Pământul este plat?

În realitate, textul nu prezintă o realitate fizică, ci este descrierea unui vis al împăratului Nebucadneţar. După cum știm, în vise, legile fizicii nu se respectă de obicei. Iar Biblia este de fapt foarte clară cu privire la acest pasaj. Visul, tradus în termenii realităţii fizice de către Daniel, cel care l-a interpretat, face referire la cu totul altceva decât la un copac fizic de pe Pământ. Copacul din vis îl reprezintă în realitate pe însuși Nebucadneţar.

Un alt pasaj biblic interpretat similar este cel din Matei 4, în care Iisus, ispitit de Diavol în deșert, este la un moment dat dus „pe un munte foarte înalt” de unde I s-au arătat „toate împărăţiile lumii”. Se aplică aceeași logică ca la copacul foarte înalt, din care ar rezulta că Pământul ar trebui să fie plat. Dar, dacă acest munte există în aceeași realitate fizică în care, în anul 2018, Pământul este plat, unde este acest munte acum, de nu îl vede nimeni? Nu există niciun indiciu istoric că în geografia Palestinei a existat vreodată un munte mai înalt decât orice alt munte din lume (de pe care oricum nu se vedea capătul Pământului). Orice creștin ar trebui să recunoască faptul că în acea situaţie reală, relatată de Evanghelie, erau implicate elemente supranaturale, un lucru la care face aluzie de fapt și Luca atunci când spune că Diavolul I-a arătat lui Iisus toate împărăţiile Pământului „într-o clipă”. În traduceri mai actuale ale Bibliei, Luca spune simplu că „Diavolul L-a dus sus”, mutând accentul de pe locaţie pe relevanţa evenimentului, în spiritul a ceea ce apostolul voia să transmită.

Despre firmament (bolta cerească)

În cosmologia Pământului plat, planeta în formă de disc este acoperită de un dom ale cărui margini se opresc dincolo de zidul de gheaţă de 45 de metri înălţime al Antarcticii, care împrejmuiește Pământul. Stelele sunt fixate pe acest dom, în timp ce soarele și luna, care au doar vreo 50 de kilometri în diametru, se învârt la vreo 5.000 de kilometri deasupra Pământului.

Ideea acestui dom se naște la confluenţa a trei argumente, după cum explică profesorul Younker: 1. raqia, cuvântul din ebraică folosit pentru „cer” în Geneza 1 ar implica cumva nevoia unui material solid de tipul metalului; 2. traducerile ulterioare ale termenului biblic în versiunile de limbă greacă (stereoma) și latină (firmamentum) păstrează ideea de material solid; 3. evreii antici ar fi susţinut această cosmologie în comun cu vecinii lor mesopotamieni.

Să le analizăm pe cele trei începând cu al doilea. Cel mai probabil, raqia a fost tradus în greacă și de acolo în latină, în așa fel încît să păstreze sensul de obiect solid, fiindcă acest sens se potrivea cosmologiei grecilor, oamenii de știinţă ai vremurilor respective. Nu trebuie să ignorăm cine a lucrat la aceste traduceri. Primele versiuni ale Septuagintei (Vechiul Testament în limba greacă) au fost comandate de Ptolemeu al II-lea Philadelphus, fiul fondatorului regatului Egiptului ptolemeic, pentru faimoasa bibliotecă din Alexandria.

Deja din secolul VI î.Hr. grecii se depărtaseră de modelele planetei în formă de disc și evoluau spre modelul de sferă (nu jumătăţi de sferă sau domuri), deci ideea că Pământul era cuprins în una sau mai multe sfere solide era comună în mediul academic din Alexandria atunci când Septuaginta a fost tradusă „și este, fără îndoială, factorul principal (mai degrabă decât etimologia) în alegerea traducătorilor de a folosi cuvântul «stereoma» pentru a traduce «raqia»”, scrie profesorul Younker.

În privinţa primului argument, trebuie spus că, în ebraică, verbul raqa, din care derivă substantivul raqia, denotă acţiunea de a subţia ceva prin întindere și nu are niciun fel de semnificaţie intrinsecă prin care să ducă cu gândul la o formă sau la un material (metal, de pildă). Raqa este folosit ca verb pentru obiecte precum pânze de cort și alte ţesături, de exemplu, cu privire la care ideea de a întinde chiar capătă sens. De aceea, teologii moderni conchid că raqia trebuie să fie tradus cu „cer” ca întindere de spaţiu vast în care sunt incluse și Soarele, și Luna, dar și atmosfera terestră în care zboară păsările, din moment ce Geneza 1:14 și 1:20 folosesc ambele același cuvânt, raqia, cu referire la cele două situaţii diferite, explică dr. Faulkner.

Argumentul al treilea, conform căruia evreii antici ar fi avut aceeași cosmologie ca vecinii lor mesopotamieni, și anume că Pământul este plat și are un dom solid deasupra, este greșită de două ori.

Mai întâi, fiindcă mesopotamienii, deși susţineau teoria Pământului plat, nu vorbeau nimic despre un dom. Această idee greșită a fost introdusă în 1850 de către Hormuzd Rasam și folosită de alţi istorici care în acea vreme încercau să creioneze peisajul cosmologiilor antice. Conform acestora, evreii ar fi introdus în cosmologia lor idei preluate din Babilon în timpul exilului. Însă, în 1975, când asirologul W.G. Lambert a încercat să stabilească originea ideei conform căreia babilonienii credeau că Pământul este acoperit de un dom, acesta nu a găsit absolut nicio probă istorică până la lucrările asirologilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, primii care au tradus cuvântul babilonian pentru cer cu „boltă cerească”. Ba, dimpotrivă, babilonienii vedeau cosmosul ca pe o serie de obiecte circulare, straturi plate, suprapuse și ţinute împreună cu funii, fără nicio menţiune despre un dom tridimensional. „Realitatea este că nu există niciun termen care să descrie o boltă cerească în Mesopotamia antică”, scrie Younker.

A doua eroare este să presupunem, fără argumente istorice care stau în picioare, că știm ce tip de cosmologie aveau evreii antici. Cele mai vechi scrieri ebraice pe acest subiect datează din perioada medievală și reflectă cosmologia vremii, adică geocentrismul, explică Faulkner. Așadar, putem, cel mult, să presupunem ce credeau doar evreii elenizaţi din diaspora din timpul realizării traducerii grecești a Vechiului Testament – Septuaginta. Având în vedere că mulţi trăiau în Alexandria, Egipt, care era un centru educaţional și cultural al lumii grecești, cel mai probabil au asimilat traducerea raqia cu stereoma, dar nu în ideea introdusă mult mai târziu în anii 1850, a existenţei unui dom, ci în concepţia Pământului sferic cuprins în bile solide, a gânditorilor greci.

Biblia despre teoria Pământului plat: Despre istorie

Poate că argumentul final al taberei care susţine că Pământul ar fi plat este că, până acum 500 de ani, chiar și biserica a susţinut modelul Pământului plat, așa cum susţin mulţi și astăzi. Ceea ce este, din nou, greșit.

După cum vom vedea imediat, biserica nu a susţinut niciodată că Pământul este plat, ci a susţinut teoria geocentrismului (care a și creat conflictul heliocentristului Galileo Galilei cu biserica), care spune că Pământul stă pe loc și în jurul său se învârt Soarele, Luna și stelele, omul fiind astfel în centrul creaţiei. Deci, de unde ne-am ales cu acest ultim și fals argument care de atâta timp servește întreţinerii unui conflict fals între creștinism și știinţă? Dintr-o tentativă de la finalul secolului al XIX-lea de a discredita biblia, notează Faulkner.

Dacă sunteţi familiarizaţi cu gravura lui Flammarion, o ilustraţie foarte cunoscută a Pământului plat cu o cupolă deasupra, s-ar putea să credeţi că este din perioada medievală, dar ea datează în realitate din anii 1880. De fapt, asemenea ilustraţii, de sorginte religioasă ori știinţifică, din perioada medievală sunt aproape inexistente, fiindcă mai nimeni nu credea în Evul Mediu în teoria Pământului plat, nici reprezentanţii bisericii. Deci, dacă adepţii teoriei Pământului plat sunt geocentriști, e important de știut că reciproca nu este adevărată, istoric vorbind.

O posibilă explicaţie a faptului că modelul geocentric a rămas modelul preferat pentru atâta timp, deși grecii au dezvoltat aproape în paralel modele cosmologice geocentrice și heliocentrice, este că tehnologia vremii nu era destul de avansată cât să aducă dovezi în favoarea modelului heliocentric. Pentru observatorii vremii, soarele și planetele păreau a se roti în jurul Pământului, în timp ce observatorul constata că Pământul rămânea static. Fără un punct de referinţă exterior, o concluzie similară trage orice observator, chiar și azi – de exemplu, un pasager aflat într-un vagon de tren tocmai pus în mișcare care crede că de fapt trenul de pe linia alăturată a început să se miște. Ideea că teoria heliocentrică avea susţinători peste tot, în afară de biserică, este complet falsă. Copernic a dedicat lucrarea sa faimoasă despre heliocentrism pPapei Paul al III-lea.

La fel de falsă este și presupunerea că biserica a respins heliocentrismul doar pe baza Bibliei. De fapt, biserica (și catolicii, dar și protestanţii) a respins teoria heliocentrismului fiindcă era contrară știinţei timpului respectiv și nu reușea să dea răspunsuri complete și satisfăcătoare. Modelul geocentric domina de 1.500 de ani și avea sens, conform cu ceea ce putea fi observat înainte de inventarea telescopului. Nici Copernic și nici Galileo Galilei nu au reușit să rezolve marile hibe ale sistemelor heliocentrice, cum nu putuseră nici grecii înaintea lor, din cauza lipsei unei tehnologii mai avansate. Empiric erau încă probleme, însă modelele lor de calcul pentru determinarea poziţiei planetelor erau avansate și apreciabile. Problema era că ei promovau teoriile ca „știinţifice”, fără să le poată proba prin observaţie directă. Astfel că, la 60 de ani după ce Copernic își publicase teoria, mai erau doar alţi zece autori cu lucrări similare.

Ar fi fost un mare salt de credinţă pentru biserică să renunţe la geocentrism când nici lumea știinţifică nu ajunsese la un consens pozitiv. Să ne aducem aminte că era și o perioadă în care interpretarea individuală a Scripturilor era un subiect delicat pentru Biserica Catolică, ce tocmai trecuse prin furcile Reformei Protestante. De aceea, când a ajuns pe tărâm teologic, dezbaterea ideilor lui Galileo s-a terminat așa cum știm cu toţii. În timp, tehnologia a arătat că Galileo avea dreptate, iar sistemele geocentrice au rămas în parte uitate. Chiar dacă târziu, Biserica Catolică și-a recunoscut și ea partea de vină în judecarea situaţiei care i-a adus unul dintre cele mai mari blamuri din istorie.

Concluzii

Putem să tragem câteva învăţăminte din această istorie, după cum atrage atenţia și dr. Faulkner. Biblia nu face explicită nicio cosmologie aparte, ci oamenii sunt cei care pun laolaltă diverse pasaje pentru a dibui o cosmologie anume. Faptul că nu face explicită nicio cosmologie aparte s-ar putea să fie chiar un lucru bun. Dacă Scripturile ar fi sprijinit vreo cosmologie anume, fie ea antică sau modernă, oricine ar fi crezut altceva, fie în Antichitate sau în vremurile moderne, ar fi avut și ar avea motive să se dezică de Biblie. Unii fac acest lucru astăzi, fiindcă sunt informaţi din surse greșite (chiar și Wikipedia) că Biblia învaţă despre teoria Pământului plat, ceea ce am arătat deja că este fals. Nu Biblia învaţă asta, ci unii oameni se folosesc de Biblie pentru a face asta. Unii o fac conștient, alţii nu, iar alţii, pur și simplu în loc să facă o exegeză a Bibliei, au mai degrabă o abordare eisegetică, adică introduc înţelesuri noi, din surse externe, în Scriptură. În același timp, un cititor al Bibliei nu trebuie să se oprească la exegeză, ci trebuie întotdeauna să caute să înţeleagă care este mesajul textului pentru cititorul de astăzi și aceasta presupune să înţeleagă principiile corecte de interpretare a textului analizat/exegetat.

La capătul acestei sumare treceri în revistă a principalelor argumente care sunt folosite, în raport cu Biblia, în susţinerea teoriei Pământului plat, putem trage o concluzie suficient de clară: Biblia nu explicitează un model cosmologic anume – Pământ plat sau sferic, geocentrism sau heliocentrism –, iar conflictul pe modele cosmologice între știinţă și religie, deși are o istorie în spate, este totuși unul artificial.