Apariţia spontană (întâmplătoare) a vieţii pe Pământ este la fel de probabilă ca asamblarea unui Boeing 747 de către o tornadă care foloseşte piesele risipite într-o curte de deşeuri.

Aceasta este în esenţă comparaţia celebră a astrofizicianului Fred Hoyle. Printre autorii care explorează originea vieţii pe pământ, puţini sunt cei care nu au inclus în scrierile lor comparaţia celebră a lui Hoyle.

Fred Hoyle a fost un om de ştiinţă controversat. Pe de o parte, el este cel care a dat numele rezonanţei Hoyle, prin care, plecând de la principiul antropic, a reuşit să prezume condiţiile necesare formării carbonului observat în cantitate uriaşă în Univers şi esenţial pentru existenţa vieţii (ulterior, teoria lui Hoyle a fost validată experimental de William Alfred Fowler, care a luat premiul Nobel în 1983 pentru aceasta).

În urma propriilor observaţii, Hoyle a început să creadă că există o inteligenţă în spatele apariţiei vieţii pe pământ, deşi nu a asociat niciodată această inteligenţă cu Dumnezeu. „O interpretare de bun simţ a faptelor sugerează că un superintelect s-a jucat cu fizica, chimia şi biologia, şi că nu există forţe oarbe în natură de care merită să vorbeşti. Numerele care pot fi calculate pornind de la fapte mi se par atât de copleşitoare, cât pentru a aşeza această concluzie aproape dincolo de orice îndoială”, concluziona el.

Pe de cealaltă parte, ceea ce l-a discreditat şi l-a făcut, probabil, să piardă Nobelul a fost respingerea consecventă, până la moartea sa (2001), a teoriei Big-Bangului, pe care chiar el o numise astfel într-o emisiune BBC radio din 1950. În schimb, a susţinut o teorie proprie în ciuda tuturor contraargumentelor.

În acest context, comparaţia lui Hoyle (publicată în 1986) nu a fost foarte cunoscută până când biologul evoluţionist Richard Dawkins nu a numit-o în cartea sa, Ceasornicarul orb (1991), „o memorabilă înţelegere greşită” despre cum funcţionează evoluţia şi selecţia naturală. „Răspunsul meu este că selecţia naturală este cumulativă … Mici îmbunătăţiri se adaugă puţin câte puţin”, completa Dawkins în 2003, în A Devil’s Chaplain („Capelanul Diavolului”). După comentariul lui Dawkins, care căuta să sublinieze „înţelegerea greşită” a lui Hoyle, şi alţi evoluţionişti au respins comparaţia, pe baza aceloraşi argumente.

Paradoxul evident însă este că tocmai cei care l-au criticat pe Hoyle pentru înţelegerea greşită a selecţiei naturale, au eşuat ei înşişi în a înţelege termenii comparaţiei evaluate. Criticii lui Hoyle nu par să fi realizat că „argumentul Boeing” se referă la apariţia vieţii pe pământ. Originea primei proteine, a primului ADN, a primei celule este o chestiune totuşi diferită de cumularea darwiniană a mutaţiilor suferite de organismele vii. Cu alte cuvinte, chiar dacă formele de viaţă au evoluat conform procesului darwinian, explică acesta apariţia vieţii?

În prezent, ştiinţa afirmă că viaţa a început pe Pământ cu 3 miliarde de ani în urmă, evoluând de la organismele cele mai simple până la incredibila diversitate biologică existentă azi. Dar în privinţa manierei în care aceste prime forme de viaţă au apărut pe Pământ, oamenii de ştiinţă nu au un răspuns definitiv.

Există cel puţin șapte teorii știinţifice cunoscute care încearcă să ofere rezolve misterul apariţiei vieţii pe pământ.

Scânteia electrică. Faimosul experiment Miller-Urey, publicat în 1953, sugera că un fulger ar fi putut să ajute la crearea elementelor principale necesare constituirii vieţii, care au evoluat de-a lungul a milioane de ani.

Lutul. Primele molecule de viaţă s-ar fi putut reuni în lut, conform unei idei elaborate de chimistul Alexander Graham Cairns-Smith de la Universitatea din Glasgow, Scoţia. Cairns-Smith a sugerat că în lut, cristalele minerale ar fi organizat moleculele organice așa cum ADN-ul determină formarea proteinelor din aminoacizi. Mai târziu, moleculele au devenit suficient de complexe încât să se organizeze singure mai departe.

Izvoarele hidrotermale. Teoria propune ideea că viaţa a început în „gurile de aerisire” hidrotermale ale scoarţei terestre, care au furnizat molecule bogate în hidrogen, iar acestea, împreună, au produs reacţiile necesare apariţiei vieţii.

Gheaţa. Amestecuri organice fragile ar fi fost protejate sub o gheaţă de sute de metri care acoperea pământul acum 3 miliarde de ani, afirmă această teorie. Ca atare, nici razele ultraviolete, nici alte elemente nu au putut distruge aceste materii organize care cu timpul au produs reacţii cheie pentru apariţia vieţii.

ARN-ul. Acidul ribonucleic (ARN), care ajută atât la formarea proteinelor, cât și a ADN-ului ar fi fost baza apariţiei vieţii, coform unei alte teorii. Unii cred că ARN-ul a apărut spontan, dar alţi oameni de știinţă consideră că acest lucru e foarte improbabil.

Molecule simple. Viaţa ar fi putut începe, susţine această teorie, prin reacţiile dintre niște molecule simple care ar fi putut fi coţninute de recipienţi simpli asemănători membranei celulare. Molecule complexe ar fi evoluat în timp. Scenariul pune deci la origine metabolismul, spre deosebire de modelului 5 care dă prioritate genelor.

Panspermia. Poate că viaţa nu a început pe pământ, ci a sosit din spaţiu prin intermediul rocilor de pe Marte, care ar fi adus cu ele microbi.

 Toate aceste teorii, în afară de ultima, susţin apariţia spontană a vieţii pe pământ. Evaluând tocmai acest scenariu, Fred Hoyle a formulat în 1986 comparaţia sa:

„O curte cu deşeuri conţine amestecate toate părţile şi piesele unui Boeing 747 dezmembrat. Se întâmplă că o tornadă trece prin curte. Care este şansa ca, după trecerea acesteia, un Boeing 747, complet asamblat, gata de zbor, să rămână în curte?” Hoyle credea că, probabilistic vorbind, ar fi o şansă de 1:1040.000. Unii autori indică erori în calculul său (mărind sau micşorând indicele), dar ideea comparaţiei a rămas.

Aşadar, în ciuda criticilor evoluţioniştilor, ştiinţa nu are un răspuns definitiv pentru comparaţia lui Hoyle şi nici nu va avea atât timp cât nu oferă cel puţin o teorie ştiinţifică completă şi satisfăcătoare pentru originea vieţii, dacă nu şi un experiment de laborator care să valideze această teorie.

Norel Iacob
Pentru Norel Iacob, studiile universitare și post universitare în domeniul religiei au reprezentat mijloace pentru a interacționa mai bine cu vastul domeniu al spiritualității umane. Iar din pasiunea pentru comunicare relevantă în acest domeniu, la scurt timp după terminarea studiilor, s-a implicat în media, realizând emisiuni TV și radio. Din 2009, este redactorul-șef al revistei Semnele timpului.