Toate drumurile vin de la Hollywood

În prima parte a filmului Gladiator (2000), împăratul roman Marcus Aurelius îl întreabă pe eroul principal, Maximus: „Ce pot face pentru cel mai mare general al Romei”? Răspunsul a fost scurt: „Lasă-mă să merg ACASĂ!”

Oamenilor le plac poveştile şi mesajele lor. Legendele şi miturile antice, miile de istorisiri şi fabule transmise prin viu grai, precum şi în scris, o dovedesc cu prisosinţă. Poveştile îi unesc pe oameni, îi strâng în jurul sobei, le dau motive să-şi petreacă timpul împreună. Totuşi, vremea poveştilor la gura sobei a trecut. Odată cu apariţia celei de-a şaptea arte – cinematografia – cartea a fost înlocuită de film, devenit noul povestitor al omenirii. Filmul este un limbaj universal capabil să pună capăt războaielor şi să aducă pacea între oameni, spunea David Wark Griffith, pionier al industriei filmului şi regizor celebru la începutul secolului al XX-lea. Este un vehicul cultural care conduce firul narativ într-o direcţie anume, spunându-i spectatorului ce este valoros sau nu, ce este bine sau rău, ce trebuie apreciat sau dispreţuit.

Este în general acceptat faptul că producţiile cinematografice au puterea de a influenţa valorile, întărindu-le sau subminându-le autoritatea. Prin film opinia publică a fost informată, formată sau manipulată, prin film s-au lansat mode vestimentare, s-au sugerat moduri de asumare a rolurilor sociale şi s-au indus atitudini. Generaţii întregi de cinefili au învăţat din filme despre curtenie, despre viaţa de familie şi despre formele de rezolvare a problemelor casnice, personajele harismatice de pe ecran devenind modele pentru spectatorii pasivi.

Familia – în alb şi negru

Ar putea părea surprinzător, dar în zorii industriei cinematografice se credea că filmul îi poate corupe pe copii, aceştia neavând permisiunea de a intra în cinematografe. Adulţii şi autorităţile descurajau vizionarea filmelor de către cei mici.

Cu timpul, situaţia s-a schimbat. Când, în perioada postbelică, televizorul a apărut în tot mai multe sufragerii ale familiilor americane, supremaţia filmului de cinematograf a fost ameninţată serios de noul rival – televiziunea. Provocat să găsească soluţii care să-i readucă pe oameni înapoi la cinema, Hollywoodul a descoperit destul de repede că sexul şi toate subiectele considerate tabu la vremea aceea se vindeau bine. Casele producătoare de film respectau din ce în ce mai puţin normele Codului Hays, care supraveghease timp de trei decade forma şi conţinutul producţiilor cinematografice.

Filmul Baby Doll (1956) a reprezentat un moment de cotitură. Bazat pe un scenariu adaptat după o piesă a lui Tennesse Williams, filmul explora teme precum decăderea morală, seducţia, instinctul sexual, erotismul infantil şi decăderea spiritului uman. Lansarea filmului a stârnit controverse aprige într-o societate americană care nu era încă pregătită pentru „dezmăţul” şi „decadenţa” de pe ecran. Cardinalul Spellman, din New York, atrăgea atenţia asupra influenţei corupătoare a filmului, în timp ce publicaţia Time Magazine îl aprecia drept „cel mai murdar film” realizat până la data respectivă. Faptul că Baby Doll a fost condamnat de organizaţia catolică „Liga decenţei” nu a avut alt rezultat decât faptul că a stârnit şi mai mult curiozitatea publicului, care s-a înghesuit în sălile de cinema. Fructul interzis tentează întotdeauna.

În ciuda acestui fapt, la jumătatea secolului trecut cele mai multe dintre filmele realizate la Hollywood prezentau o imagine tradiţională a familiei, în care valorile de bază erau fidelitatea, respectul reciproc, puterea de a depăşi obstacolele şi de a rămâne împreună. Subiecte precum infidelitatea conjugală sau divorţul erau mai puţin prezentate pe marile ecrane, semn al concepţiei că mariajul merită să fie salvat indiferent de problemele cu care s-ar putea confrunta un cuplu.

Cu prilejul celei de-a patra ediţii a Congresului Internaţional al Familiilor, desfăşurat la Varşovia în 2007, Don Feder, jurnalist şi autor al cărţii A Jewish Conservative Looks at Pagan America, considera că filosofia hollywoodiană actuală este într-un contrast evident cu valorile pe care Hollywoodul le-a promovat în prima jumătate a secolului al XX-lea. „După cum pot să mărturisească fanii vechilor filme”, spunea Feder, „în anii ’30 şi ’40, Hollywoodul era în favoarea familiei. Trata părinţii cu respect, considera problema sexului la modul cel mai serios, susţinea credinţa şi, în general, promova acele valori care susţineau coeziunea socială”. Portretul tatălui era acela al omului înţelept, care ştie întotdeauna să dea sfatul potrivit, în timp ce femeia era prezentată de obicei ca o casnică devotată rolurilor de soţie şi mamă. Această imagine a familiei se regăsea în seriale precum Father Knows Best, Leave It to the Beaver şi I Love Lucy.

„În anii ’50, [filmele] ne-au spus cum să ne îmbrăcăm pentru o plimbare sau pentru o şedinţă, cât de departe să mergem la prima întâlnire, ce să credem despre marţieni sau, mai aproape de casă, despre evrei, oameni de culoare şi homosexuali. Le-au învăţat pe fete dacă să se căsătorească sau să aibă o carieră, pe băieţi dacă să caute munca sau plăcerea. Ne-au învăţat ce este corect şi ce este greşit, ce este bine şi ce este rău; ne-au definit problemele şi ne-au sugerat soluţii”, scria Peter Biskind, fost redactor al revistei Premiere şi autorul mai multor cărţi despre lumea hollywoodiană. În lumea de celuloid exista o dualitate bine determinată: binele învingea întotdeauna răul, iar personajele negative îşi primeau pedeapsa. Familia era prezentată în alb şi negru, existând o distincţie clară între bine şi rău. Apoi, a apărut filmul „color”…

Femeia puternică, bărbatul sensibil

Filmul a reflectat întotdeauna preocupările şi tendinţele socio-culturale. Odată cu accentele feministe tot mai puternice din anii ’70-’80, ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie a fost preluată de scenariştii hollywoodieni şi exploatată atât în sensul promovării feminismului, cât şi pentru identificarea consecinţelor negative ale masculinizării sexului feminin.

Spre deosebire de cinematografia primelor decenii, în care imaginea femeii era aceea de soţie care se sacrifică pentru binele familiei, spre sfârşitul secolului trecut filmul ne-a confruntat tot mai des cu modelul femeii care se sacrifică pentru împlinirea personală. Filmul Baby Boom (1987) evidenţia criza femeii aflată în situaţia de a alege între familie şi carieră, pentru că nu le putea avea pe amândouă. În Mr. Mom (1983), Caroline Butler – personajul principal – este femeia nevoită să-şi caute un loc de muncă după ce soţul a devenit şomer. Pe parcursul naraţiunii, spectatorul înţelege că, deşi se descurcă foarte bine în rolul de angajat, Caroline este nefericită, tânjind să-şi reia poziţia de mamă care stă acasă şi are grijă de familie.

În 2000, apărea pe ecrane Erin Brockovich, mama divorţată care se luptă cu sistemul şi care are totodată grijă de copii, reuşind să le îmbine pe amândouă cu succes pentru că este o femeie puternică. Personajul G. I. Jane (1997) reprezintă deja o extremă – femeia care se antrenează cot la cot cu bărbaţii din trupele U.S. Navy, demonstrând că poate depăşi dificultăţile cu bărbăţie.

S-a conturat treptat şi o imagine nouă a bărbatului. În unele cazuri, s-a exploatat latura sensibilă, emoţională, a personajului masculin, de exemplu filmele în care taţii îşi asumau rolul de „mamă” (Kramer vs. Kramer – 1979 şi Mrs. Doubtfire – 1993) cu mai multă sau mai puţină pricepere. În opinia criticilor, Kindergaten Cop (1990) a fost punctul de cotitură al parcursului dinspre imaginea bărbatului feroce al anilor ’80 spre o personalitate bărbătească mai delicată, „pachetul de muşchi” Schwarzenegger interpretând rolul poliţistului dur constrâns de împrejurări să lucreze într-o grădiniţă. Filmul urmărea evoluţia personajului ursuz care învaţă să fie afectuos cu copiii. Bărbatul nepriceput şi iresponsabil poate să se schimbe în mod pozitiv – este lecţia predată în multe dintre producţiile hollywoodiene.

După cum pot să mărturisească fanii vechilor filme”, în anii  ’30 și ’40, Hollywoodul era în favoarea familiei. Trata părinţii cu respect, considera problema sexului la modul cel mai serios, susţinea credinţa și, în general, promova acele valori care susţineau coeziunea socială.

Don Feder

Daruri din sacul lui „Moş Hollywood”

Uzina hollywoodiană de vise produce pe bandă rulantă. Mai mult ca oricând, sunt expuse pe ecran familiile schizoide, afectate de probleme, părinţii divorţaţi, adolescenţii rebeli. De la părinţii incapabili să înţeleagă problemele celor tineri şi să-i ajute, până la părinţii sau soţii violenţi, care abuzează de membrii familiei, sunt explorate prea multe dintre aspectele negative ale vieţii şi, adeseori, fără a fi sugerate măcar posibile soluţii adecvate.

Sexualizarea exacerbată a filmelor şi prezentarea sexului drept cel mai important element al unei relaţii pot lăsa, cel puţin publicului tânăr şi lipsit de experienţă, impresia că relaţia de căsătorie este „de modă veche”. „Dragostea nu are nicio legătură cu o simplă bucată de hârtie” este refrenul tot mai popular. The 40 Years Old Virgin, lansat pe marile ecrane în 2005, transmitea ideea că o persoană care nu a întreţinut relaţii intime este un fel de ciudăţenie a naturii. Să ne mai mire precocitatea vârstei la care adolescenţii îşi încep viaţa sexuală?

Promovarea individualismului, prezentarea valorilor creştine din perspectiva ridicolului, filosofia de tip Carpe diem!, ideea că „băieţii răi pot să fugă cu banii şi să trăiască fericiţi” – sunt doar câteva dintre componentele mesajului hollywoodian. Imaginea pe care spectatorii şi-o formează despre familie este nerealistă. Un tată ratat, o mamă nevrotică, un frate care se adapă din filosofia nitzscheniană, un unchi homosexual care cochetează cu ideea sinuciderii şi un bunic dependent de medicamente – aceasta este familia din Little Miss Sunshine (2006). Cu cât ne apropiem mai mult de prezent, cu atât lista producţiilor cinematografice ne oferă mai multe exemple de familii ciudate, ieşite din tiparele normalităţii şi ale bunului-simţ. Este greu de apreciat cât din ceea ce vede spectatorul pe ecran devine parte din gândirea lui. În orice caz, destul.

Psihoterapia prin film

Deşi vocile conservatoare pornesc din start de la premisa că filmele sunt rele în sine, realitatea dovedeşte că există situaţii în care filmul îşi găseşte utilităţi nebănuite. Mai puţin practicată în România, psihoterapia prin filme este o formă de consiliere la care specialiştii apelează cu succes dincolo de Ocean. Pacienţilor le este recomandată vizionarea anumitor filme, în funcţie de problemele cu care se confruntă, vizionarea fiind urmată de discuţii pe marginea filmului. Terapeuţii folosesc filmele care îi sugerează pacientului soluţii sau care îi arată potenţialele consecinţe negative în cazul nesoluţionării unei probleme. Urmărind evoluţia de pe ecran a personajului care îi seamănă, pacientul discută cu sine însuşi, reflectează asupra a ceea ce se întâmplă în propria viaţă.

John şi Jan Hesley, specialişti în psihoterapia prin filme, apreciau că „filmele sunt metafore care pot fi utilizate în terapie într-un mod similar celui în care sunt folosite poveştile, miturile, glumele, fabulele şi naraţiunile terapeutice. Filmele se adresează domeniului afectiv şi se adaugă impactului proceselor cognitive. Întrucât electrizează sentimentele, filmele sporesc probabilitatea ca pacienţii să adopte comportamente noi, dezirabile. Procesele cognitive le spun pacienţilor ce ar trebui să facă, iar procesele afective îi motivează să meargă mai departe în acest sens”[1]. Este ilustrativă în acest sens istoria biblică a regelui David, care a comis adulter cu soţia unuia dintre soldaţii săi, conspirând apoi la uciderea acestuia. Trimis de Dumnezeu să-l mustre pe rege, profetul Natan nu s-a grăbit să prezinte învinuiri, ci i-a spus lui David o poveste care, aparent, nu avea nicio legătură cu fapta regelui. După ce David a ascultat povestea şi a dat verdictul, profetul i-a arătat legătura dintre poveste şi realitate, regele fiind adus în situaţia de a-şi recunoaşte vinovăţia.

„Am fost capabil să mă identific cu un personaj [din film] şi să mă gândesc la alegerile pe care le pot face, alegeri în privinţa cărora eram blocat înainte de vizionarea filmului”[2], scria David Roads, profesor de Noul Testament la Şcoala de Teologie Luterană din Chicago. Hesley aminteşte, de asemenea, cazul unui cuplu cu probleme în domeniul vieţii intime. În urma vizionării filmului The Bridges of Madison County, soţia a recunoscut că în realitate nu îi iertase soţului o aventură extraconjugală din tinereţe şi că, fără să-şi dea seama, în toţi acei ani încercase să îi pedepsească trădarea prin reţinerea de la relaţii intime. Odată identificată cauza, consilierul a ştiut în ce direcţie să îşi îndrepte eforturile.

Atenţie! Motor!

Ne plac poveştile, iar Hollywoodul ştie bine cum să le dramatizeze. Totuşi, nu ar trebui pierdut din vedere că Hollywoodul este în primul rând o industrie care urmăreşte audienţa şi profitul. În spatele acestei industrii, stau campanii promoţionale desfăşurate prin publicaţii de profil, site-uri, cărţi, jucării, postere şi alte accesorii care aduc personajele de film mai aproape de consumatori. Suzette Valle, inclusă de compania Time Warner în topul celor mai bune 50 de mame din San Diego, a devenit cunoscută graţie blogului Mamarazzi Knows Best, în care publică materiale şi analize despre filme. În opinia sa, efortul susţinut al Hollywoodului de a intra în viaţa omului, de a-i invada spaţiul intim, trebuie să-i responsabilizeze pe părinţi. Copiii au nevoie de îndrumare şi supraveghere pentru că sunt mai vulnerabili şi mai dispuşi decât adulţii să preia modele identitare din lumea filmului.

De cele mai multe ori, filmul abordează situaţiile anormale, excepţiile de la regulă. Audienţa se câştigă prin prezentarea unor situaţii atipice, care nu reflectă viaţa celor mai mulţi dintre noi. Dincolo de replicile spumoase, de cadrele reuşite şi de interpretările de Oscar, există un mecanism uriaş care are putere să ne influenţeze modul de gândire şi acţiunile. Pasivitatea în faţa magiei de pe ecran şi preluarea fără discernământ a mesajelor transmise, ar putea să ne conducă la concepţii care nu ne definesc şi la soluţii care nu ne vor face mai fericiţi.

Filmul are puterea unui mit, creând cadrul potrivit pentru ca spectatorii să experimenteze şi să descopere sensuri noi ale existenţei, – spunea Joseph Campbell, specialist în mitologie şi autorul cărţii The Power of Myth. Selecţia filmelor de vizionat ar trebui să fie însă drastică, multe dintre producţiile hollywoodiene promovând libertinismul sexual, nihilismul şi o pseudo-etică opusă valorilor autentice (ale familiei şi nu numai). În film, totul se desfăşoară după scenariul scris de alţii. În viaţa de dincoace de marele ecran, scenariul ni-l scriem singuri. Atenţie! Motor!


[1] John W. Hesley, Jan G. Hesley, Rent Two Films and Let's Talk in the Morning. Using Popular Movies in Psychoteraphy, John Wiley & Sons, 2002, p. 10 
[2] John Dart, Reel Faith. Can Hollywood Teach and Inspire?, Christian Century, 22 martie 2003, p. 9