Ediţia Semnele timpului din ianuarie vine, ca la fiecare început de an, cu o privire retrospectivă asupra anului încheiat deja. Cel mai departe purtăm cu noi lecţiile pentru care am plătit cel mai mult. Însă, în 2019, am trăit cu toţii și binecuvântări. Despre acestea am scris intensiv în numărul din ianuarie, ca nu cumva să le trecem cu vederea. Pornim astfel și mai bogaţi în 2020.

Numărul retrospectiv îl deschide, ca de obicei, editorialul redactorului-șef, Norel Iacob, care lărgește și îngustează cadrul, calibrându-l numai bine pentru o retrospectivă de nișă a ultimelor 3 decenii. „România creștină s-a eliberat cu 30 de ani în urmă de un regim comunist ateist ale cărui practici opresive evocă robia egipteană”, cea pe care au suferit-o evreii antici, scrie Iacob. „ În ultimii ani însă, bisericile vorbesc despre un alt tip de agresiune – a marginalizării și ridiculizării sau a cufundării în subiectivism și misticism a credinţei creștine –, o ipostază contemporană a robiei babiloniene” pe care a suferit-o același popor-reper pentru creștinătate, și nu numai. Însă această comparaţie istorică scoate la iveală o lecţie extrem de valoroasă pentru creștinii de astăzi. O perspectivă a lucrului în echipă, între generaţii, pe care vă invităm să o descoperiţi în editorial.

Ediţia continuă cu deja tradiţionala retrospectivă a evenimentelor din lumea religioasă, semnată de Alina Kartman. Cele mai relevante 10 evenimente sau coordonate care au setat peisajul religios în 2019 stau grupate sub ideea de transformare. „Sub aspect religios, anul 2019 pare să fi fost anul lui «mai puţin» – dacă privim la diminuarea procentuală globală a numărului celor credincioși – și al lui «mai târziu» – dacă analizăm răspunsurile instituţionale la urgenţele spirituale ale momentului”, notează Kartman. Evaluarea aceasta nu este însă una închisă. Articolul invită la un parcurs mintal al drumurilor pe care le deschide ea.

Despre „Destinul credinţei în secolul al XXI-lea” scrie Ștefăniţă Marian Poenariu într-un articol marcat de convingerea autorului potrivit căreia „credinţa nu este doar garantul supravieţuirii religiei, ci și forţa ei de transformare. Tocmai de aceea (…) recâștigarea relevanţei îi oferă religiei capacitatea de a contribui profund la formarea noii societăţi.” Concluzia argumentată de Poenariu în materialul său este că „toate formele de atac la adresa credinţei – renunţarea la metanaraţiuni în favoarea micronaraţiunilor, contestarea veridicităţii textelor sacre, împingerea religiei în privat și raţionalismul – se dovedesc a fi, până la urmă, instrumentele utile în purificarea credinţei religioase.”

„Ce știe Google despre credinţele noastre” este întrebarea la care caută un răspuns Norel Iacob într-un material în care toate reflectoarele sunt aţintite asupra românilor. „Dincolo de ceea ce credem despre noi înșine, ne folosește să ne privim prin intermediul statisticilor. Chiar dacă nu spun totul despre spiritualitatea noastră, căutările noastre pe Google surprind o istorie sinceră. Și revelatoare”, apreciază Iacob. Ele arată spre o majoritate a românilor religioși mai degrabă neinteresaţi direct de Dumnezeu, de Fiul Său – Iisus Hristos – sau de Cuvântul Său – Biblia. În schimb, curioși cu privire la păcat, dar fără un apetit deosebit pentru pocăinţă sau iertare, românii religioși speră, în marea lor parte, ca postul și spovedania practicate de câteva ori pe an, acatistele și mijlocirea sfinţilor sau a Fecioarei Maria să le rezolve majoritatea problemelor.

Carmen Lăiu preia frâiele unui material despre trezirea conștiinţei ecologice a societăţii civile, evidenţiind modul în care tot mai mulţi oameni descoperă legătura strânsă care există între consumul excesiv, caracteristic unui stil de viaţă prosper, și criza mediului. Lăiu a încercat să afle de ce, după ani de relativă indiferenţă faţă de criza mediului, anul 2019 a înregistrat o creștere notabilă a îngrijorării faţă de eșecul gestionării acesteia și a adunat tot într-o retrospectivă intitulată „Anul urgenţei climatice”.

Dificultăţile economice, restrângerea libertăţilor, regimurile dictatoriale și corupţia au determinat societatea civilă din numeroase ţări, de pe toate continentele, să iasă în stradă și să ceară reforme, demisii și independenţă. Despre „Anul protestelor și mișcărilor sociale” scrie Delia Mirela Buciuman, din convingerea că numeroasele proteste în ţări atât de diverse arată că lumea e departe de o situaţie fericită, dar conștientă și de partea plină a paharului: oamenii cu aceleași nevoi reușesc să gândească și să acţioneze coeziv și cred în schimbare.

„În 2019 au existat în România mai multe semne care indică o schimbare a ethos-ului nostru dominant”, e de părere Dumitru Borţun, care semnează articolul „Schimbarea la faţă a României”. Borţun remarcă poziţionarea României la o răscruce istorică și subliniază că „alegerea cea mai dificilă pe care trebuie s-o facă societatea românească în acest moment istoric este aceea între două tipuri de societate: societatea premodernă și societatea modernă. Dacă înţelegem prin „societate modernă“ acel tip de civilizaţie care s-a născut în Europa odată cu Renașterea și Reforma, trebuie să ne punem întrebarea: este România o ţară modernă?”. Borţun răspunde cu optimism, încrezător în capacitatea de regenerare a ţesutului moral al societăţii românești, pe care îl numește ethos. El speră că acesta va evolua spre o societate deschisă, de tip modern.

„Cât de revoluţionari (mai) suntem?”, se întreabă Corina Matei, în timp ce pune în balanţă disponibilitatea la schimbare a românilor de acum 30 de ani cu aceea de astăzi. Matei identifică importante achiziţii morale la nivel individual care ar trebui valorificate la nivel social. „Putem să ne autoeducăm în privinţa Democraţiei”, scrie Matei, „cu mijloacele de informare ce ne stau la îndemână, putem detecta impostura și o putem înlocui cu meritismul – o valoare ce așază omul potrivit la locul potrivit. Pentru a face ţara să merite sacrificiul revoluţionarilor noștri.”

Una dintre cele mai optimiste retrospective, care întregește tabloul anului 2019 cu evenimentele pozitive care s-au petrecut în anul încheiat, este semnată de Lorel Atomei, pe care îl puteţi citi și în rubrica de „Conexiuni”, pe semneletimpului.ro. Atomei face un top al „Veștilor bune din 2019”, remarcând în mod special faptul că „ne-am apropiat de eradicarea unor boli precum Ebola sau SIDA și am văzut cu ochii noștri încheierea câtorva conflicte importante – războiul dintre Etiopia și Eritreea sau cel al forţelor aliate mondiale cu gruparea Stat Islamic.” Toate acestea sunt evenimente pe care nu ar trebui să le ignorăm sub valul de știri negative care ne-a asaltat și anul trecut.

Cu atenţia ei deja consacrată faţă de eroii ignoraţi de lângă noi, Andreea Irimia face o trecere în revistă a „marilor gesturi mici”, acelea din care este alcătuită, la nivel celular, moralitatea noastră. „Anul 2019 ne-a adus partea lui de povești despre bunătate, curaj și generozitate, care au demonstrat, prin simplitatea lor, că pentru a face bine nu este nevoie decât de o inimă deschisă la nevoile celorlalţi”, scrie Irimia. Ce încheiere mai potrivită pentru un număr retrospectiv decât aceea pe care Irimia o face și ca o constatare, și ca un îndemn: „Dincolo de tot ceea ce spunem, merită ca faptele noastre să aibă ultimul cuvânt”.